Noua pagină web a lui Rică

Noua pagină web a lui Rică se gaseste la adresa:

http://www.paginaluirica.ca/

sau la:

http://pages.videotron.com/rica/
  • Creationism, teoria evolutiei si evolutionism este o replica aproape pagina cu pagina la cartea recenta a unui creationist american, Geoffrey Simmons (”Billions Of Missing Links”), si va oferi suficienta informatie oricui doreste sa contreze majoritatea covarsitoare a argumentatiei creationiste/religioase, vechi si noi.
  • IUDAISMUL – jurnal intim: “a explora iudaismul înseamnă practic a-l căuta pe Dumnezeu, a încerca să afli dacă acesta e o pură fabulaţie, aşa cum este admis sunt toate divinităţile antichităţii, ori chiar este o divinitate reală; în acelaşi timp, în măsura în care există, mai înseamnă să afli în măsura posibilului cine e?, unde e?, ce a facut si ce vrea de la oameni?, cine sunt indivizii care l-au cunoscut primii? şi cum a răspândit acest individ sau grup uman cuvântul lui? Dar mai ales înseamnă a coborî pe firul timpului până la sursa credinţelor creştine şi islamice, transmise oral şi mai târziu prin scris de-a lungul generaţiilor, din zorile istoriei până azi.”
  • Mirajul Occidental al Ateilor Români: S.U.A. si Occidentul nu pot fi repere de urmat în materie de relaţie stat – religie şi stat – cetăţean. De fapt, cu greu mai pot fi găsite azi în tot Occidentul  două sau trei exemple valide de laicitatate.

Pagina web a lui Rică, pagina lipsă din istoria creştinismului

Dogmatismul, bigotismul şi obscurantismul bisericii creştine

Mitul Hristic faţă cu ‘menajul’ Eliade-Culianu

Cum a fixat ‘Sfântul’ Irineu Canonul Biblic din 4 Evanghelii?

Povestea lui Desideriu Erasm, sau despre relevanţa Trinităţii

Penibila Istorie a Sinoadelor Ecumenice, sau când popii se omoară şi se înjură între ei

‘Sfântul’ Impărat Constantin cel Mare

Pariuri şi argumente: Pariul lui Pascal, Teorema lui Goedel, Karl Popper, Argumentul prin cauzalitate, Descartes

De ce Termodinamica/Fizica nu neagă Teoria Evoluţiei sau Abiogeneza

Istoria se repetă?

Cuantica, ‘Principiul’ incertitudinii si… Dumnezeu

Trista poveste a Hipatiei din Alexandria si a ‘Sfântului’ Chiril, sau cum a murit Cultura Clasică sub loviturile Creştinismului

Comparaţie între Budism si Creştinism

Ce ne zice Coranul despre Isus?

Lumea Arabă – raportul ONU

Islamul interdictiilor

Vine “Taxa Patrimoniului Religios”?

Basam Tibi, descendentul Profetului

Raportul mondial asupra competitivităţii pe anul 2004

‘Păcatul trecerii sub tăcere’ sau ‘Minciuna prin omisiune’ – de William Edelen

Daniel profetul, “laminat” de maşina demitizantă a istoriei – de Frank R. Zindler

Evangheliile Gnostice – de Elaine Pagels

Despre “Sfânta Biblie” – de Robert G. Ingersoll

Este Biblia cuvântul Domnului? – de Emmet F. Fields

Mitologie de Crăciun – de William Edelen

Circul Creaţionismului – de William Edelen

Unde a fost Dumnezeu? de William Edelen

Giordano Bruno – de John Patrick Michael Murphy

Singura scuză a lui Dumnezeu este că nu există – răspuns Doamnei Diana D.

Nietzche, medicul legist al lui Dumnezeu – răspuns Doamnei Yollanda C.

Noua pagină web a lui Rică

Daniel profetul, “laminat” de maşina demitizantă a istoriei

Traducerea originalului lui Frank R. Zindler, Octombrie 1986, disponibil la adresa web:

http://www.atheists.org/church/daniel.html

Dintre toate argumentele folosite intru justificarea credintei ca Scriptura este de inspiratie divina, cel mai impunator a fost intotdeauna acela care tine de profetia biblica. Cum, se intreaba unii, puteau profetii sa prezica – si se pretinde ca au facut-o in detaliu chiar – evenimentele lumii dintr-un viitor mai apropiat sau mai departat, daca n-ar fi fost ei indrumati de un dumnezeu in rostirile lor?

Oamenii de stiinta moderni nu sunt in stare sa prezica vremea urmatoarelor 2 zile, in timp ce profetul Daniel, care se pretinde ca a scris prin anii 530 inainte de Cristos, a prezis – se crede – cu exactitate evenimentele politice ale Greciei si Romei antice, pana in perioada in care a trait Isus.

Capacitatea de interpretare si intelegere a evenimentelor deja traite de muritorul ordinar, zice-se, e de o cincime doar, capacitatea anticipatorie fiind si mai slaba, daca nu lispeste chiar pe de-a intregul…. Cat de diferiti par ei de vechii profetii ai evreilor, care chipurile, puteau sa vada in trecut si in viitor la fel de bine!

Dar puteau? Sau erau premonitiile lor doar “prophetia ex eventu”? (profetii scrise dupa producerea evenimentului)

Spatiul nu permite o analiza a tuturor profetilor Bibliei, insa unu’ se poate lamuri lesne ce e cu profetiile in general, examinand atent un caz particular: ‘Cartea lui Daniel’. Abordand-o, cineva s-ar interesa in special daca aceasta carte e posibil sa fi fost sau nu scrisa pe timpul in care se pretinde ca profetul Daniel a trait, perioada robiei babiloniene sau exilul adica, sau daca nu cumva aceasta fuse scrisa veacuri dupa, cand astfel cele mai multe evenimente ‘profetite’ in carte, se vor fi intamplat deja….

PROBE IMPOTRIVA ‘COMPOZITIEI EXILICE’

Exista un set solid de dovezi *1 care ne arata ca momentul in care a fost scrisa ‘Cartea lui Daniel’ este mult dupa perioada “captivitatii babiloniene” (597 – 538 inainte de Cristos), adica mult dupa perioada exilului, momentul atribuit de traditia crestina. Studiile istorice au aratat ca aceasta carte a Vechiului Testament a fost scrisa prin aproximativ anii 165 inainte de Cristos, mult timp de la perioada ‘robiei babiloniene’, pe timpul cand regele seleucid al Siriei, Antioh Epifanul, incerca sa starpeasca religia iudaica. Daniel deci, nu scria profetie predictiva, stim azim, ci mai degraba istorie…. si ca sa fim sinceri, inca una stramba, cum vom vedea mai incolo.

ERORI INCA DE LA VERSUL UNU….

Primul set de argumente impotriva pretentiei scrierii cartii in timpul Robiei babiloniene, implica numarul important de erori factuale in aceasta si care privesc timpul exilului, erori aflate insa in flagrant contrast cu precizia apreciabila cu care este descrisa perioada greaca (perioada chipurile “in viitor”, in fapt perioada in care aceasta a fost compusa).

Erorile incep cu versul intai:

Daniel 1:1 – 2: “In al treilea an al domniei lui Ioiachim, imparatul lui Iuda, Nebucadnetar, imparatul Babilonului, a venit impotriva Ierusalimului si l-a impresurat. (2) Domnul a dat in mainile lui pe Ioiachim, imparatul lui Iuda si o parte din vasele din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebuucadnetar a dus vasele in tara Sinear, in casa dumnezeului sau, le-a pus in casa visteriei dumnezeului sau”.

Anul al treilea al domniei lui Ioiachim ar fi 606 – 605 *2 inainte de Cristos, insa Nabucodonosor nu era inca rege al Babilonului. Oricum, Ieruslimul nu a “cazut” in mainile babilonienilor pana in anul 597 dupa Cristos. Atunci insa, fireste, Ioiachim nu mai era rege al Iudeei.

A doua carte a Imparatilor (2 Regi) 24: 6 – 12:
(6) Ioiachim a adormit cu parintii sai. Si in locul lui, a domnit fiul sau Ioiachin.
(7) Imparatul Egiptului n-a mai iesit din tara lui, caci imparatul Babilonului luase tot ce era al imparatului Egiptului, de la piriul Egiptului pana la riul Eufratului.
(8) Ioiachin avea optsprezece ani cand a ajuns imparat, si a domnit trei luni la Ierusalim. Mama-sa se chema Nehusta, fata lui Elnatan, din Ierusalim.
(9) El a facut ce este rau inaintea Domnului, intocmai cum facuse tatal sau.
(10) In vremea aceea, slujitorii lui Nebucadnetar, imparatul Babilonului, s-au suit impotriva Ierusalimului, si cetatea a fost impresurata.
(11) Nebucadnetar, imparatui Babilonului, a venit inaintea cetatii pe cand o impresurau slujitorii lui.
(12) Atunci Ioiachin, imparatul lui Iuda, s-a dus la imparatul Babilonului, cu mama-sa, cu slujitorii, capeteniile si dregatorii lui. Si imparatul Babilonului l-a luat prins in al optulea an al domniei lui.”

Imaginati-va! Un evreu credincios, recunoscut pentru pietatea si intelepciunea sa – si membru al clasei conducatoare pe deasupra! – nu isi da seama ca Ioiachim era mort si ca la venirea lui Nabucadnezar era deja un nou rege in Iudeea! Cum ar putea oare cineva care a trait in epoca in discutie, sa plaseze eronat un eveniment de o astfel de importanta?

Robia (captivitatea) incepe de fapt 3 luni dupa terminarea domniei intinsa pe 11 ani a lui Ioiachim, iar autorul cartii lui Daniel presupune ca aceasta s-a intamplat cu opt ani mai devreme. Daca autorul cartii lui Daniel ar fi scris cu secole mai tarziu, ar fi de inteles ca o domnie de 3 luni poate pica in uitare si incurcata cu precedenta, mai ales ca nume atat de similare ca Ioiachim si Ioiachin. Insa nu este credibil ca cineva care a trait in fapt aceste 3 luni sa nu isi aminteasca de emotia si atmosfera incarcata de asteptari care intotdeauna insoteste venirea la carma tarii a unui nou monarh. Ar fi fost de altfel imposibil sa fi uitat cine era de fapt regele Iudeei in momentul caderii Ierusalimului.

In paranteza fie spus, desi nu are mare pondere asupra judecatii autenticitatii Cartii lui Daniel, mai exista o contradictie in Biblie referitor la Ioiachin. Asa cum am vazut in citatul din 2 Regi 24:8, Ioiachin avea 18 ani pe cand a acces la tron pentru a domni 3 luni. Insa asta este contrazisa de A doua a Cronicilor 36: 9: “Ioiachin avea 8 ani cand a ajuns imparat si a domnit trei luni si zice zile la Ierusalim.”

In timp ce discrepanta de 10 zile poate fi scuzata ca fiind o simpla eroare de rotunjire, diferenta intre 8 ani si 18 ani este suficienta pentru a dovedi fara putinta de tagada ca “Sfintele” Scripturi sunt departe de a fi fara erori….

Pentru a termina discutia noastra asupra problemei Ioaiachim/Ioiachin, mai trebuie sa mentionam ca autorul Cartii lui Daniel nu e singurul profet biblic care da gres asupra vietii lui Ioiachim. Si profetul Ieremia (care chiar a trait pe timpul lui Ioiachim), face o greseala:

Ieremia 22: 18 -19: De aceea, asa vorbeste Domnul despre Ioiachim, fiul lui Iosia, imparatul lui Iuda: “Nu-l vor plange, zicand: Vai, fratele meu! Vai, sora mea! Nici nu-l vor plange zicand: Vai, maria sa! (19) Ci va fi inmormantat ca un magar, va fi tarat si aruncat afara din portile Ierusalimului!”

Acum, fireste, asta nu s-a intamplat niciodata. Insa putem sa-l scuzam pe Ieremia de o maniera in care insa nu putem sa-l scuzam si pe Daniel: Ieremia incerca, in fapt, sa faca o profetie predictiva. Doar ca se intampla ca lucrurile nu se petrec intocmai asa cum Dumnezeu i-a zis acestuia ca se vor petrece…. .

Sa continuam cu povestirile lui Daniel:

Daniel 5:2: ‘Si in cheful vinului, a poruncit sa aduca vasele de aur si de argint, pe care le luase tatal sau Nebucadnetar din Templul de la Ierusalim, ca sa bea cu ele imparatul si mai marii lui, nevestele si tiitoarele lui’.
Daniel 5:11: ‘In imparatia ta este un om, care are in el duhul dumnezeilor celor sfinti; si pe vremea tatalui tau, s-au gasit la el lumini, pricepere si o intelepciune dumnezeiasca. De aceea imparatul Nebucadnetar, tatal tau, da, tatal tau imparate, l-a pus mai mare peste vrajitorii, cititorii in stele, Haldei, ghicitori,’
Daniel 5:18: ‘Imparate, Dumnezeul cel Prea Inalt daduse tatalui tau Nebucadnetar, imparatie, marime, slava, si stralucire’.

Din acestea dar si din alte pasaje, este evident ca autorul Cartii lui Daniel scria fiind marcat de doua opinii false:
1. Ca Belsatar era un rege, si ca
2. Nebucadnetar era tatal sau.

Ambele pareri sunt usor de demonstrat ca false. In realitate, succesiunea la tron a fost:

Nabucodonosor, 606 – 561 inainte de Cristos
Evil-Merodac (Avil-Marduk sau Amel-Marduk), 561 – 559 inainte de Cristos
Neriglisar (Nergal-asur-usur), 558 – 555 inainte de Cristos
Laborosarcod (Labasi-Marduk), 555 inainte de Cristos (9 luni)
Nabonid (Nabu-nahid), 555 – 538 B.C. (Nabonid a fost ultimul rege al Babilonului) *3

In timp ce lista succesiunii reale, face clar ca Nabucodonosor n-a fost tatal niciunui rege Belsatar, mai este de notat ca Nabonid, regele Babilonului la momentul caderii, nici macar nu era legat pe linie dinastica de Nabucodonosor. El era un uzurpator. Insriptiile babiloniene il mentioneaza pe Nabu-balatu-icbi ca pe tatal lui Nabonbid. Tot acestea dezvaluie, ca Nabonid a avut un fiu numit Belsaruzur (Belsatar). Mai mult, inscriptiile ne arata ca pana la momentul uciderii lui Belsatar de catre Gubar (unul dintre guvernatorii lui Cirus), acesta era numit ‘fiul regelui’. In nici o sursa istorica sau arheologica babiloniana, Belsatar nu apare ca un rege. Si mai mult, acesta a murit chiar inaintea tatalui sau. Nabonid a fost facut prizonier de catre Cirus o perioada de timp neprecizabila, dupa moartea lui Belsatar la 11 a lui Marchesvan (Octombrie) 538 inaintea lui Cristos.

Acum chiar daca Belsatar, conform vechilor cronici cuneiforme, a fost ucis pe 11 Octombrie, Babilonul a fost capturat fara lupta de catre persani la data anterioara de 16 a lui Tamuz (Iunie). Asta e echivalent cu a spune ca Nabonid (si e de presupus ca si Belsatar) au fost deja tinuti captivi pentru 4 luni la momentul in care Belsatar a fost asasinat. Asa stand lucrurile, toata povestea cu scrisul pe ziduri, devine complet deplasata si neserioasa. Dar revenind la finalul capitolului 5 din Cartea lui Daniel, ne sar in ochi ultimele 2 versuri:

Daniel 5: 30 – 31: “Dar chiar in noaptea aceea[ dupa ce Daniel povesteste cum degetele unei maini scriu pe tencuiala zidului din fata unui sfesnic cuvintele: "Numarat, numarat, cantarit si impartit" ("mene, mene, techel u-farsin")], Belsatar, imparatul Haldeilor, a fost omorat. (31) Si a pus mana pe imparatie Dariu medul, care era pe atunci in varsta de sasezeci si doi de ani.”

Trebuie insa sa ne amintim ca un pic mai inainte, in aceeasi seara, ‘regele’ Belsatar e de presupus ca a facut un ‘mare ospat cu vin pentru o mie dintre nobilii sai’, asa cum ne spune Capitolul 5 al Cartii lui Daniel. (de remarcat de asemenea ca tablitele cuneiforme informeaza ca Babilonul era deja cucerit de 4 luni).

Dupa care apare mana care incepe sa scrie pe zid si Belsatar cheama vociferand exorcistii si ghicitorii; apoi adresandu-se inteleptilor Babilonului, acesta spune: ‘Oricine va putea citi scrisoarea aceasta si mi-o va talcui, va fi imbracat cu purpura, va purta un lantisor de aur la gat si va avea locul al treilea in carmuirea imparatiei’ (Daniel 5:7).

Insa dupa cum stim deja, Belsatar era deja prizonier; astfel, nu numai ca nu putea da un “ospat cu vin” turnat in “vasele de aur si argint” ale Templului din Ierusalim, el nu era evident nici in stare sa acorde onoruri si “purpura” regala. Pe de alta parte, daca presupunem prin absurd ca Belsatar nu era de fapt prizonier impreuna cu tatal sau (tata care este Nabonid, si nu Nabucodonosor), ci mai degraba reusise sa se ascunda cumva de invadator (pentru 4 luni!) pe undeva prin palat (tragand un chef chiar!), acesta nu ar fi avut nevoie sa-i spuna Daniel la acest moment ca:

‘Numarat inseamna ca Dumnezeu ti-a numarat zilele domniei si i-a pus capat’ (Daniel 5:25).
‘Impartit inseamna ca imparatia ta va fi impartita si data Mezilor si Persilor’ (Daniel 5:28).

Persii (si nu mezii), deja cucerisera si posedau regatul de 4 luni….

Judecand cele discutate mai sus prin prisma problemei autorului Cartii lui Daniel, putem sa ne intrebam:

Poate fi crezut ca un ‘intelept’ traitor in Babilon in toata perioada ‘robiei’ israelitilor, nu ar stii ca un numar de 4 regi dupa Nabucodonosor au domnit la Babilon inaintea caderii sale??? Poate fi crezut ca un personaj cunoscator al politicii palatului in vremea aceea nu ar stii ca Belsatar nu numai ca este un uzurpator (si astfel nici macar inrudit cu Nabucodonosor), dar ca acesta nu a fost niciodata rege??? Chiar daca – asa cum unii presupun, bazandu-se pe asa-numitul ‘document Nabonid’ – Belsatar domnea ca un vicerege al lui Nabonid, nu ar fi facut oare o distinctie clara in aceasta privinta, un invatat cu pozitia lui Daniel???? Nu ar fi dat el explicatii despre circumstantele infioratoare ale tatalui-rege, care supravietuieste fiului-rege???

Daca insa, Cartea lui Daniel a fost scrisa secole dupa perioada Exilului, este de inteles ca autorul nu stie despre 4 monarhi de mai mica stalucire decat Nabucodonosor. Evil-Merodac, Neriglisar si Laborosarcod impreuna au domnit pentru aproximativ 6 ani, comparativ cu cei 43 de ani de domnie Nabucodonosor, sau cei 17 ani de domnie ai lui Nabonid. Cu trecerea timpului, ei ar fi fost cu usurinta uitati. Nu ar fi fost uitati insa, si de niste contemporani.

Inainte de a incheia acest subiect, mai merita poate amintit ca Ieremia (care spre deosebire de Daniel, a trait chiar in perioada ‘robiei’) stia despre existenta cel putin a lui Evil-merodac:

Ieremia 52:31 – 32: ‘In al treizeci si saptelea an al robiei lui Ioiachin, imparatul lui Iuda, in a douazeci si cincea zi a lunii a douazprezecea, Evil-Merodac, imparatul Babilonului, in anul intai al domniei lui a inaltat capul lui Ioachin, imparatul lui Iuda, si l-a scos din temnita. (32) I-a vorbit cu bunatate si i-a asezat scaunul lui de domnie mai pe sus de scaunul de domnie al imparatilor care erau cu el la Babilon’.

Povestea este reluata si in 2 Regi (A doua carte a Imparatilor), desi fara a indica aceeasi zi din luna:

A doua carte a Imparatilor 25:27 – 28: ‘In al treizeci si saptelea an al robiei lui Ioiachin, imparatul lui Iuda, in a douazeci si saptea zi a lunii a douazprezecea, Evil-Merodac, imparatul Babilonului, in cel dintai an al domniei lui, a inaltat capul lui Ioachin, imparatul lui Iuda, si l-a scos din temnita, (28) I-a vorbit cu bunatate si i-a asezat scaunul lui de domnie mai pesus de scaunul de domnie al imparatilor care erau cu el la Babilon’.

DARIUS “MEDUL”

Ca si cum n-ar fi fost suficient de bizar si uimitor ca Daniel bate campii cand e vorba despre cine este ultimul rege al Iudeei si despre cine erau cei cinci regi ai Babilonului pe perioada exilului israelit, iata-l acum in si pozitia ridicola de a nu cunoaste numele corect si nationalitatea eliberatorului evreilor din ‘robia babiloniana’.

Daniel 5:30 – 31: ‘Dar chiar in noaptea aceea, Belsatar, imparatul Haldeilor, a fost omorat. (31) Si a pus mana pe imapratie, Dariu, Medul, care era in varsta de sasezeci si doi de ani’.
Daniel 6:1 – 2: ‘Dariu a gasit cu cale sa puna peste imparatie o suta doua zeci de dregatori, care trebuiau sa fie raspanditi in toata imparatia. (2) a pus in fruntea lor trei capetenii, in numarul carora era si Daniel. Dregatorii acestia aveau sa le dea socoteala, ca imparatul sa nu sufere nici o paguba’.

Lasand de-o parte faptul ca orice copil de scoala stie ca de fapt Babilonul a fost cucerit de Cirus Persanul, si ‘minorul’ amanunt ca ‘Darius Medul’ nu a existat niciodata, eroarea principala facuta de Daniel priveste numarul de ‘satrapi’ (satrap – guvernator, administrator local, in Imperiul Persan). Asa cum poate oricine constata in citatul de mai sus, autorul cartii lui Daniel crede ca erau 120 de satrapii (departamente) in imperiu. Insa conform inscriptiei in piatra Behistun, coloana 1, paragraful 6 care a fost daltuita in timpul domniei lui Darius cel Mare (rege persan, 522 – 586 inainte de Cristos) care a organizat Imperiul Persan in satrapii, acestea erau in numar de 23.

Poate fi posibil ca un profet, un intelept, traind momentul caderii Imperiului Babilonian sa nu fi stiut ca Cirus, nu Darius, adica un persan, nu un med, a fost cel care a era responsabil de acest coplesitor eveniment istoric? S-ar putea argumenta de catre unii, ca Cirus nu ar fi interactionat direct cu Babilonul, ci ca ar fi avut sa presupunem un intermediar, un general med, numit Darius, care facea treaba pentru imparat. Astfel, Cartea lui Daniel ar reflecta contactul imediat cu cuceritorul si nu cu ‘cel mai inalt nivel’ al conducerii imperiale, care era Cirus. Problemele cu aceasta simpla presupunere insa, ar fi multe. Mai intai, Cartea lui Daniel ne da impresia ca ‘Darius Medul’ era coducatorul suprem (exemplu Daniel 6:25: 26). Cine daca nu ‘Regele Regilor’ ar fi avut autoritatea sa organizeze intreg imperiul??? Apoi, Cartea lui Daniel isi face un principal obiectiv, in a ne arata ca avem de a face cu o secventa de regi, nu cu o ierarhie de domnitori:

Daniel 6:28: ‘Daniel a dus-o bine supt domnia lui Dariu si supt domnia lui Cir Persanul’.

Intrucat Isaia (Isaia 13:17) ca si Ieremia (Ieremia 51:11) au prezis in mod fals ca Babilonul va cadea in mana persilor, autorul cartii lui Daniel crede ca a fost vorba de o succesiune de 4 mari imperii: Caldean, Med, Persan si Grec, si ca dupa caderea celui de al patrulea, un al cincilea, un stat evreu etern, va fi inaugurat.

Pentru cineva care crede in profetii, este destul de jenant ca un profet nu a fost in stare sa prevada faptul ca al cincilea imperiu, de fapt, a fost Imperiul Roman (Succesiunea de regate este reprezentata de interpretarea de catre Daniel a visului lui Nabucodonosor, visul cu colosul cu cap de aur si picioare de lut (Daniel 2:31 – 44). Insa cat de obtuz putea sa fie un profet, pentru a nu stii ca Imperiul Caldean si cel Med erau contemporane, nu consecutive, in masura in care traia intr-unul dintre acestea la momentul luat in discutie???

Intrucat autorul Cartii lui Daniel credea ca regatul Med ii succedea celui Caldean, el face Babilonul sa se prabuseasca in mainile unui semi-inchipuit ‘Darius Medul’. Spun semi-inchipuit, fiindca este evident ca autorul cartii lui Daniel, traitor in vreumri mult ulterioare momentului in chestiune, a confundat un real rege al Persiei – Darius Istaspe – care a re-cucerit Babilonul in 521 si inca o data, in 515 inainte de Cristos, cu primul cuceritor, Cirus. Ca autorul Cartii lui Daniel are o cunoastere trunchiata si deformata a istoriei din acea perioada, ne apare si mai clar odata cu eroarea ca Darius era fiul lui Ahasveros (Xerxes), in loc de vice-versa.

Pentru a-l lasa pe ‘Darius Medul’ sa odihneasca odata pentru totdeauna, mai trebuie sa facem observatia ca probele arheologice nu lasa nici o sansa de existenta unui conducator al Babilonului, intre domnia lui Nabonid si Cirus. Arheologii au gasit numeroase tablite din perioada in chestiune. Datele acestora trec direct de la una datata 10 Marchesvan din al 17-lea an al domniei lui Nabonid, la una datata 24 Marchesvan in anul de venire la domnie al lui Cirus Persanul.

CITIND SCRIPTURILE

Daniel 9:1 – 2: ‘In anul dintai al lui Dariu, fiul lui Ahasveros, din neamul Mezilor, care ajunsese imparat peste imparatia Haldeilor, (2) in anul dintai al domniei lui, eu, Daniel, am vazut din carti ca trebuia sa treaca saptezeci de ani pentru daramaturile Ierusalimului, dupa numarul anilor despre care vorbise Domnul catre proorocul Ieremia.

Senzatia pe care cineva o are citind acest pasaj, este ca Daniel priveste inapoi spre un intelept al unui trecut indepartat, mai degraba decat la un contemporan in varsta. Mai putem sa ne intrebam de asemenea, de ce citeste Daniel profetiile lui Ieremia. Ne-am fi asteptat la o relatare ‘la prima mana’ a celor spuse de profet, amandoi trebuind sa fi fost in Ierusalim in acel timp, Daniel trebuind sa-l fi auzit pe Ieremia in persoana vorbind:

Ieremia 25:1 – 2: ‘Cuvantul care a fost spus lui Ieremia despre tot poporul lui Iuda, in al patrulea an al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, imparatul lui Iuda – acesta era cel dintai an lui Nebucadnetar [sic!], imparatul Babilonului (2) cuvant pe care l-a rostit Ieremia profetul inaintea intregului popor al lui Iuda si inaintea tuturor locuitorilor Ierusalimului, zicand:’

Se poate observa in trecere ca acest pasaj din Ieremia, plaseaza evenimentul in al patrulea an al domniei lui Ioiachim, in timp ce Daniel 1:1 ‘pune capat’ domniei lui Ioiachim in al treilea an, ceea ce ar insemna cu un an inainte ca Nabucodonosor sa preia fraiele.

Cel mai important lucru in legatura cu pasajul tocmai citat din Daniel, este implicatia faptului ca Ieremia fusese deja incorporat intr-o colectie scripturala cu semnificatie canonica, in masura in care contemporanul sau Daniel, il citeaza. In timp ce nimeni nu stie cand Cartea lui Ieremia a fost acceptata in canonul Vechiului Testament, putem insa sa fim absolut siguri ca acest lucru nu s-a intamplat in timpul vietii lui Ieremia.

Dar sa vedem acum ce a profetit Ieremia.

Ieremia 25 (11) ‘Toată ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani. (12) Dar cînd se vor împlini aceşti şaptezeci de ani, voi pedepsi pe împăratul Babilonului şi pe neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile lor; voi pedepsi ţara Haldeilor, şi o voi preface în nişte dărîmături veşnice.’

Inca o data, acuratetea predictiilor lui Ieremia lasa de dorit. Chiar si daca socotim de la captivitatea lui Ioiachim (598 B.C.) in locul datei caderii si distrugerii Ierusalimului (587-6 B.C.), captivitatea a durat doar 59 de ani (Babilonul a cazut in 539 B.C.) De fapt mai putin de 70 de ani trecusera la intoarcerea la Ierusalim, desi cronicarul pare sa creada ca profetia lui Ieremia s-a indeplinit.

2 Cronici 36 (20) Pe cei ce au scăpat de sabie, Nebucadneţar i-a dus prinşi la Babilon. Ei i-au fost supuşi, lui şi fiilor lui, pînă la stăpînirea împărăţiei Perşilor, (21) ca să se împlinească cuvîntul Domnului rostit prin gura lui Ieremia; pînă ce ţara şi-a ţinut Sabatele ei şi s’a odihnit tot timpul cît a fost pustiită, pînă la împlinirea celor şaptezeci de ani.
(22) În cel dintîi an al lui Cir, împăratul Perşilor, ca să se împlinească cuvîntul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul Perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris această vestire în toată împărăţia lui: (23) Aşa vorbeşte Cir, împăratul Perşilor: “Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pămîntului, şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul, Dumnezeul lui, să fie cu el, şi să plece!”

Poate ca a fost eroarea de cronologie care l-a deranjat pe autorul Cartii lui Daniel. Dupa cum se spune ca exista onoare intre hoti, aparent la fel profetii au grija de ai lor. Autorul nostru incearca sa il salveze pe Ieremia pretinzand ca Ieremia nu a vrut sa spuna de fapt 70 de ani (desi exact asta a spus Ieremia!) si ca nu se referea la problema banala a iesirii din captivitate. De fapt Ieremia ar fi avut in cap intemeierea unui stat ideal evreiesc secole mai tarziu.

Asa ca Gabriel vine in ajutor si ii explica lui Daniel ca Ieremia de fapt a vrut sa spuna:

Daniel 9 (24) Şaptezeci de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, pînă la încetarea fărădelegilor, pînă la ispăşirea păcatelor, pînă la ispăşirea nelegiuirii, pînă la aducerea neprihănirii vecinice, pînă la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi pînă la ungerea Sfîntului sfinţilor.

70 de saptamani in ani ar fi desigur 490 de ani. Socotind de la captivitatea lui Ioachim (598 B.C.) ajungem la 108 B.C. Calculand de la distrugerea primului templu (586 B.C.) ajungem la 96 B.C. Ambele date, oricine observa, ne duc mult in viitorul autorului Cartii lui Daniel (scrisa pe la 165 B.C.). Din nefericire, acest caz rar al autorului nostru de a incerca prezicerea viitorului (decat rescrierea trecutului) e un exemplu stralucit de inadecvare profetica. Nici 108 nici 96 B.C. nu corespund cu ceva cat de cat semnificativ in istoria evreilor, nici vorva de infiintarea unui stat ideal evreiesc. Daca Daniel ar trai azi ar fi mai mult ca sigur meteorolog.

Indiscutabil, cititorul a vazut pana acum destule dovezi care demonstreaza fara umbra de indoiala ca de fapt Cartea lui Daniel nu a putut fi scrisa la timpul Exilului si deci e un fals. Dar cand a fost totusi scrisa? De ce mi-am asumat data de circa 165 B.C.?

Argumentele datarii povestii la circa 165 B.C. sunt mult mai subtile decat cele privind dovezile ca ‘Daniel’ nu a fost scrisa in timpul Captivitatii si necesita un spatiu mult mai mare. Cititorii interesati sunt indrumati catre cartea lui S. R. Driver mentionata anterior si catre The Anchor Bible: The Book of Daniel, de Louis F. Hartman si Alexander A. DiLella (Doubleday, 1978).

In operele mentionate mai sus cititorii pot gasi dovezi ca “aripa urîciunilor idoleşti” (Dan. 9:27) ["abomination of desolation"] se refera la desecrarea templului de catre Antiochus Epiphanes. In 168 B.C. el a interzis practicarea religiei iudaice. Adorarea templului a fost suspendata la 15 Chisleu, un altar pagan (aripa urîciunilor idoleşti) a fost ridicat si porci au fost sacrificati acolo. Trei ani mai tarziu (25 Chisleu, 165 B.C.) templul a fost purificat si serviciul religios restabilit.

Isaac Asimov *4 rezuma problema datarii lui “Daniel” foarte bine:

Acolo unde Isaia, Ieremia si Ezechiel nu fac nici o greseala de cronologie referitor la perioada care se presupune a fi a lor, Cartea lui Daniel e plina de anacronisme referitoare la perioada Exilului. Ea trateaza totusi perioada greaca cu mare corectitudine si desi asta e explicat de catre cei ce iau Biblia literal ca fiind un caz de inspiratie profetica, e ciudat ca Daniel e exact in privinta a ceea ce se presupune ca e “viitorul” lui si atat de vag si inexact in ceea ce ar fi fost “prezentul” lui. E mai usor de crezut ca autorul a trait in perioada Greciei antice, pentru care Exilul a fost un eveniment ce a avut loc patru secole mai devreme si pentru care detaliile acelei perioade sunt cam nesigure.

Implicatiile fraudei

Cartea lu Daniel a fost, inca din timpurile antice, considerata a fi o sursa importanta a Vechiului Testament de doctrine mesianice. Folosirea expresiei “Fiul Omului”, profetia “celui uns” (preot sau Mesia) care va fi “stîrpit” (Daniel 9:26) si alte pasaje au fost folosite drept predictii ale venirii lui Isus. Cat de jenant trebuie sa fie pentru credinciosi faptul ca pana si Isus pare sa nu cunoasca natura fraudulenta a cartii. Cel putin intr-o ocazie, cand a profetit sfarsitul acestei lumi, Isus s-a referit la Cartea lui Daniel:

Matei 24 (15) De aceea, cînd veţi vedea ‘urîciunea pustiirii’, despre care a vorbit proorocul Daniel, ‘aşezată în locul sfînt’ -cine citeşte să înţeleagă! – (16) atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi;

Faptul ca Isus nu doar ca nu a identificat frauda, dar nu stia ca expresia “aripa urîciunilor idoleşti” a aparut doua secole mai devreme nu se reflecta favorabil asupra intelepciunii lui Isus sau a cunoasterii istoriei. Daca Isus s-a inselat in privinta Cartii lui Daniel putem de asemenea sa ne intrebam: “Ce alte greseli a mai facut?”

Note:

1 Pentru detalii, vezi Samuel R. Driver, An Introduction to the Literature of the Old Testament, Meridian Books, NY, 1957.

2 Din cauza problemelor tehnice în cronologia aceastei perioade istorice, toate datele citate în acest articol au o posibilă eroare de plus sau minus un an.

3 Deoarece nu am avut acces la originalele cuneiforme, a trebuit sa ma bazez pe lucrarile lui S. R. Driver mentionat mai sus.

4 Asimov’s Guide to the Bible, Vol. 1, Old Testament, N.Y.: Avon, 1968, pp. 497-8.

Evangheliile Gnostice – de Elaine Pagels

Un extras dintr-o carte interesanta care ne reveleaza complexitatea si antagonismele din perioada aparitiei Crestinismului si a constituirii Bisericii Catolice ca un important centru de putere si influenta.

Din Evangheliile Gnostice

de Elaine Pagels, Profesor de Religie, Princeton University, The Harrington Spear Paine Foundation

Textul original pe adresa web a postului de televiziune publica al Statelor Unite, PBS:
http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/religion/story/pagels.html

Cele 52 de texte descoperite la Nag Hammadi, Egipt, includ asa-numitele ‘Evanghelii secrete’, poeme si mituri atribuind lui Isus ziceri si credinte care sunt foarte diferite de cele ale Noului Testament; omul de stiinta Elaine Pagels comenteaza aceste documente si implicatile lor.

In decembrie 1945 un taran arab a facut o descoperire arheologica extraordinara in Egiptul superior. Zvonurile fac nesigure circumstantele exacte ale acestei descoperiri – poate si pentru ca aceasta a fost total intamplatoare iar vanzarea ei pe piata neagra ilegala. Chiar identitatea descoperitorului a ramas necunoscuta pentru mai multi ani. Un zvon sustinea ca el era un ‘razbunator de sange’ (n.t. – ruda de sange cea mai apropiata a unei persoane asasinate, care conform primitivei traditii a legii iudaice (2 Sam. 14: 7, 11) are dreptul si datoria sa omoare ucigasul rudei sale; aceste practici se perpetueaza si astazi in spatiul celor trei monoteisme acolo unde legile seculare se impun sporadic sau ezitant, in special in lumea musulmana). Altul, ca descoperirea a avut loc langa orasul Naj Hammadi pe Jabal al-Tarif, un munte ciuruit de mai mult de 150 de pesteri. Majoritatii dintre ele cu origine naturala, li s-au adaugat in timp, cateva scobite si zugravite de mana omului, fiind folosite ca morminte incepand cu dinastia a sasea, acum aproximativ 4300 de ani.

Dupa 30 de ani, insusi descoperitorul Muhammad’Ali al-Samman, a povestit cum s-a intamplat. Cu putin timp inainte ca el si fratii sai sa razbune uciderea tatalui sau datorita unei vechi dusmanii, pusera seaua pe camile si se dusera la Jabal ca sa sape pentru “sabakh”, un pamant moale pe care localnicii il folosesc pentru fertilizarea ogoarelor lor. Sapand in jurul unui bolovan masiv, gasira un ulcior rosu de pamant, inalt de aproximativ un metru. Muhammad’ Ali ezita sa sparga ulciorul, crezand ca un “jinn” (duh) sau spirit ar putea sa fie inchis inauntru. Dar gandindu-se ca ar putea contine de asemenea aur, lovi cu sapa ulciorul spargandu-l si desoperind inauntru 13 carti-papirus legate in piele. Intorcandu-se acasa in al-Qasr, Muhammad’ Ali arunca cartile si foile de papirus dezlegate peste paiele adunate pe pamantul de langa cuptor. Mama lui Muhammad’, ‘Umm-Ahmad, recunoaste ca a ars multe dintre papirusuri in cuptor impreuna cu paiele cu care ea aprindea in mod obisnuit focul.

Cateva saptamani mai tarziu, asa cum Muhammad’ Ali povesteste, el si fratii sai isi razbunara tatal ucigandu-l pe Ahmed Ismail. Mama lor i-a avertizat sa aiba sapele ascutite: cand acestia aflara ca dusmanul tatalui lor era prin apropiere, profitara de ocazie si ii taiara picioarele, . . . ii smulsera inima din piept si o mancara ca ultim act al “razbunarii sangelui”.

Fiindu-le frica ca politia, cercetand crima, va perchezitiona casa si va descoperi cartile, Muhammad’ Ali ceru preotului al-Qummus Basiliyus Abd al-Masih sa-i pastreze cateva (n.t. – probabil ca Muhammad’Ali este asa cum multi dintre locuitorii Egiptului superior sunt (sau erau mai bine zis . . . .), crestin copt, de aceea vorbindu-se aici de un “preot”; de altfel, numele acestuia, Basiliyus, inspira acelasi lucru; desemenea “al-massihi”, in limba araba inseamna exact asta: “crestinul”).

In timp ce Muhammad’ Ali si fratii sai erau cercetati pentru omucidere, Rahgib, un profesor de istorie din zona a vazut una dintre carti si a banuit ca este de valoare. Primind una de la al-Qummus Basiliyus, acesta o trimise la un prieten la Cairo sa afle valoarea sa.

Vanduta pe piata neagra a negustorilor de antichitati din Cairo, manuscrisele atrasera repede atentia oficialilor din guvernul egiptean. Prin intamplari dramatice, asa cum o sa vedem, ei cumparara una si confiscara alte 10 si inca o jumate din cele 13 carti legate in piele, numite codexuri (n.t. – colectie de manuscrise vechi, codice) si intrate in patrimoniul Muzeului Copt din Cairo. Insa o parte importanta din cel de-al 13-lea manuscris continand 5 texte extraordinare, au fost scoase prin contrabanda din Egipt si oferite spre vanzare in America. Zvonul despre acest codex ajunse la urechile profesorului Gilles Quispel, distins istoric al religiilor la Universitatea din Utrecht, Olanda. Entuziasmat de desoperire, Quispel indemna Fundatia Jung din Zurich sa cumpere codexul. Insa descoperind dupa ce l-a cumparat, ca din el lipseau cateva pagini, se deplasa in Egipt in primavara lui 1955, pentru a incerca sa le gaseasca in Muzeul Copt. Ajungand in Cairo se duse la Muzeul Copt, imprumuta pozele unor texte si se grabi inapoi la hotel sa le descifreze.

Urmarind prima linie de text, Quispel tresari surprins, cand neincrezator citi: “Acestea sunt zicerile secrete ale lui Isus, si pe care ‘geamanul’ sau (Didymos) Juda Toma (n.t. – Didymos – geaman in greaca (limba traditionala a Noului Testament), Thomas – geaman in arameica, limba lui Isus si a evreilor vremii Sale) le asternu pe hartie. Quispel afla ca colegul sau H.C. Peuch, folosind note ale altui cercetator francez, Jean Doresse, a identificat aceste linii de deschidere ca fiind fragmente ale unei Evanghelii a lui Toma in limba greaca, descoperita in anii 1890; insa recenta descoperire a intregului text ridica noi intrebari: A avut Isus un frate geaman, asa cum sugereaza acesta? Poate fi acest text inregistrarea zicerilor adevarate ale lui Isus? Conform titlului, acesta continea “Evanghelia dupa Toma”; totusi, spre deosebire de Noul Testament, acest text se auto-identifica ca fiind o Evanghelie secreta. Quispel desoperi de asemenea ca acesta contine multe din zicerile cunoscute din Noul Testament; insa aceste ziceri, plasate in alte imprejurari, sugerau alte intelesuri si semnificatii. Alte pasaje, descoperi Quispel, difereau complet de orice traditie crestina cunoscuta: Isus cel viu, vorbeste in ziceri tot atat de criptic si fascinant, ca o koan (zicere) Zen (n.t. – koan: veche povestioara, zicere folosita in unele scoli Zen):

Isus spuse, ‘Daca lasi sa rodeasca ce este in tine, ceea ce va rodi te va mantui. Daca nu lasi sa rodeasca ceea ce e in interiorul tau, ceea ce nu lasi sa rodeasca te va prapadi.’

Ceea ce Quispel tinea in mana, Evanghelia dupa Toma, era numai unul din cele 52 de texte descoperite la Nag Hammadi (transcrierea obisnuita in engleza a numelui). Legate intr-un singur volum cu aceasta se afla “Evanghelia lui Filip”, care atribuie lui Isus fapte si ziceri total diferite de cele din Noul Testament:

. . . . Insotitorul (mantuitorului este) Maria Magdalena. (Insa Cristos o iubea) pe ea mai mult decat pe (toti) ceilalti Apostoli, si obisnuia (adesea) sa o sarute pe (gura) sa. . . . . Ceilalti (Apostoli fura raniti in sentimentele lor) . . . Ei ii spusera lui Isus, “De ce tii la ea mai mult decat la noi toti?” Mantuitorul le raspunse, zicandu-le: “De ce nu va iubesc pe voi asa cum (o iubesc) pe ea?”

Alte ziceri din aceasta colectie, critica credinte uzuale ale Crestinismului, ca nasterea din fecioara sau invierea trupului, ca naive confuzii. Legat impreuna cu aceste Evanghelii este “Apocrifonul lui Ioan” (in traducere ‘Cartea Secreta’), care incepe cu o chemare de a se descoperi “misterele (si) lucruri(le) ascunse in tacere”, mistere despre care Isus l-a invatat pe apostolul sau Ioan.

Muhammad’ Ali, mai tarziu a recunoscut ca o parte din texte s-au pierdut pentru totdeauna, arse sau aruncate. Insa ceea ce ramane este remarcabil: 52 de texte din primele secole ale erei crestine, inclusiv o colectie de Evanghelii crestine necunoscute pana atunci. In afara de Evanghelia dupa Toma si Evanghelia dupa Filip, descoperirea incude deasemenea “Evanghelia Adevarului” ca si “Evanghelia catre egipteni” care se identifica pe sine ca fiind ‘Cartea Sacra a Marelui (Duh) Invizibil.’ Un alt grup de texte este compus din scrieri atribuite adeptilor lui Isus, cum ar fi “Cartea secreta a lui Iacob”, “Apocalipsa lui Pavel”, “Epistola lui Petru catre Filip” si “Apocalipsa lui Petru”.

Curand a devenit clar ca ceea ce a descoperit Muhammad’ Ali la Nag Hammadi erau traduceri copte vechi de aproximativ 1500 de ani a unor documente mai vechi. Manuscriesele originale fusesera scrise in greaca, limba traditionala a Noului Testament: asa cum Doresse, Puech, si Quispel au putut sa recunoasca, o parte a unuia dintre ele, fiind descoperita de catre arheologi cu aproximativ 50 de ani mai inainte, cand au gasit cateva fragmente ale versiunii originale in limba greaca a “Evangheliei dupa Toma”.

In jurul datarii in sine a manuscriselor nu este mare dubiu in lumea specialistilor in exegeza biblica. Plasarea temporala a papirusurilor databile, folosite pentru a ingrosa legaturile de piele, ca si varianta de scriere copta ne indica intervalul 350 – 400 A.D. Insa oamenii de stiinta sunt in acut dezacord in ceea ce priveste datarea textelor originale, textelor-sursa. Unele dintre ele pot fi cu greu mai recente de 120 – 150 A.D., in masura in care Irineu, episcopul ortodox al Lionului (n.t. – ortodox cu sensul apartinator al curentului care in timp ca deveni majoritar, auto-denumit “drept-credincios”) scriind in anul 180 dupa Cristos, declara ca ereticii “se falesc ca poseda mai multe Evanghelii decat in sine exista”, plangandu-se ca in timpul sau astfel de scrieri deja castigasera o larga circulatie – din Galia prin Roma, Grecia si Asia Mica greceasca.

Quispel si colaboratorii sai care au publicat primii Evanghelia dupa Toma, sugereaza data de aprox. 140 A.D. pentru original. Unii au considerat ca, intrucat aceste Evanghelii au fost eretice, ele trebuie sa fi fost scrise mai tarziu decat evangheliile Vechiului Testament, care sunt datate ca fiind scrise in perioada 60 – 110 A.D. Insa recent profesorul Helmut Koester de la Universitatea Harvard, a sugerat ca aceasta colectie a zicerilor din Evanghelia lui Toma, cu toate ca a fost probabil compusa in jurul anului 140 A.D., poate include anumite traditii chiar mai vechi decat Evangheliile Noului Testament, “posibil din a doua jumatate a primului secol (50 – 100 A.D.), tot atat de veche sau mai veche decat Evanghelia dupa Marcu, Matei, Luca si Ioan”.

Oamenii de stiinta, cercetand manuscrisele gasite la Nag Hammadi au descoperit ca anumite dintre texte relateaza originea speciei umane in termeni foarte diferiti de pasajele obisnuite ale Facerii: “Revelatia Adevarului” de exemplu, spune povestea Gradinii Raiului din prespectiva sarpelui! Aici sarpele, cunoscut de mult ca aparand in literatura gnostica ca principiul intelepciunii divine, ii convinge pe Adam si pe Eva sa ia si ei parte la cunoastere in timp ce ‘Domnul’, ii ameninta cu moartea, incercand cu gelozie sa ii impiedice a reusi sa atinga cunoasterea, si dandu-i afara din Paradis cand acestia totusi reusesc. Alt text intitulat in mod misterios “Tunetul, Minte Desavarsita” ofera un poem extraordinar, narat de o putere divina feminina:

“Intrucat Eu sunt primul si ultimul. Sunt cel onorat si cel batjocorit.
Sunt curva si preasfanta.
Eu sunt sotia si fecioara . . .
Eu sunt stearpa, si multi sunt fii mei . . .
Eu sunt linistea cea de neinteles . . .
Eu sunt rostirea numelui meu.”

Varietatea larga a textelor merge de la evanghelii secrete, poeme si descrieri quasi-filosofice ale originii universului, pana la mituri, magie si instructiuni rituale.

De ce au fost aceste texte ingropate si de ce au ramas ele practic necunoscute pentru 2000 de ani? Suprimarea si cenzurarea lor ca documente interzise, ca si ingroparea lor pe costisa Nag Hammadi-ului – ne apare acum – erau ambele parte dintr-o lupta critica pentru formarea Crestinismului. Textele de la Nag Hammadi, ca si altele ca ele care circulau pe la inceputul erei crestine, erau denuntate ca “erezii” de catre membrii curentului ortodox la mijlocul celui de-al doilea secol. Se stia de mult deja, ca multi dintre primii discipoli si adepti ai lui Isus, erau condamnati de catre alti crestini ca fiind eretici, dar aproape tot ce se stia despre ei provenea din atacurile curpinse in scrierile oponentilor lor. Episcopul Irineu, care conducea biserica din Lion pe la anul 180 A.D., a scris cinci volume intitulate “Distrugerea si Rasturnarea Fals Asa-numitei Cunoasteri”, care incepe cu promisiunea de a expune opiniile celor care propavaduiesc acum erezia, . . . . sa arate cat de absurd si in dezacord cu adevarul sunt afirmatiile lor, . . . . fac asta pentru ca . . . . voi sa indemnati pe toti aceia cu care sunteti in legatura sa evite o astfel de prapastie a nebuniei si a blasfemiei impotriva lui Cristos.

El denunta in mod special ca ‘plina de blasfemii’, faimoasa evanghelie numita Evanghelia Adevarului. Se referea oare Irineus la aceeasi Evanghelie a Adevarului descoperita la Nag Hammadi? Quispel si colaboratorii sai care au publicat primii Evanghelia Adevarului, argumenteaza ca da; unul din criticii lor sustine ca randul de deschidere (care incepe cu ‘Evanghelia Adevarului’) nu este un titlu. Insa Irineu foloseste aceasi sursa, cel putin in cazul unuia dintre textele gasite la Nag Hammadi – Apocrifonul lui Ioan (Cartea Secreta a lui Ioan) – ca munitie pentru atacul sau impotriva unor astfel de ‘erezii’. Cu 50 de ani mai tarziu, Hipolitus, un invatat din Roma, scria o alta masiva Respingere a Tuturor Ereziilor pentru ‘a expune si respinge blasfemiile pacatoase ale ereticilor.’

Aceasta campanie impotriva ereziei, implica o acceptare involuntara a puterii sale de convingere si a fortei sale de atractie; insa totusi, finalmente, Episcopii au invins. Dupa convertirea Imparatului Constantin si deci de cand Crestinismul a devenit religie aprobata si incurajata (cel de-al patrulea secol), episcopii crestini care pana atunci au fost persecutati de catre politie, acum le dadeau ordine. Posedarea de carti denuntate de catre acestia ca ‘eretice’, a fost facuta o infractiune penala; copii ale unor astfel de carti, au fost arse si distruse. Dar in Egiptul superior, cineva, posibil un calugar de la invecinata Manastire Sfantul Pachomius, a luat cartile interzise si le-a ascuns de distrugere in ulciorul in care au ramas pentru aproape 1600 de ani.

Dar cei care au scris, reprodus si crezut in aceste texte nu se considerau ca ‘eretici’. Multe dintre scrieri folosesc terminologie crestina, purtand inconfundabila pecete a stilului derivat din mostenirea ebraica. Multi sustin ca prezinta traditii despre Isus care sunt secrete, ascunse de ‘cei multi’, care incepand cu secolul doi au fost numiti ‘Biserica Catolica’. Acesti crestini, sunt numiti astazi gnostici, din grecescul “gnosis”, in mod curent tradus prin ‘cunoastere’. Intrucat acei care afirma ca nu cunosc realitatea transcedenta, sunt numiti agnostici (ne-cunoscatori), persoanele care sustin ca stiu aceste lucruri sunt numite gnostici. Insa gnosis, nu este in primul rand cunoasterea rationala. Limba greaca face distinctia intre cunoastere stiintifica sau rationala (“El stie matematica”) si cunoastere prin observatie sau experienta (“Ma cunoaste”), care este gnosis. Asa cum gnosticii folosesc termenul, l-am putea traduce prin INTUITIE, intrucat gnosis, implica un proces intuitiv de auto-cunoastere. Si a se cunoaste pe sine, sustineau ei, inseamna a cunoaste natura umana si destinul uman. Conform invatatului gnostic Teodotus, care a scris in Asia Mica greceasca (circa 140 – 160 A.D.), gnostic este o persoana care a ajuns sa inteleaga cine am fost si ce am devenit; unde am fost . . . . si incotro ne repezim; din ce am fost sloboziti; ce este nasterea, si ce este re-nasterea.

Pentru ca a te cunoaste pe tine insuti in modul cel mai profund, iseamna in acelasi timp sa-L cunosti pe Dumnezeu; acesta este secretul gnosis-ului.

Un alt invatat gnostic, Monoimus, spune: “Renunta in a-L mai cauta pe Dumenzeu si creatia, sau alte lucruri de felul acesta. Invata cine se afla inlauntrul tau de face totul sa fie al sau si spune, ‘Dumnezeul meu, mintea mea, gandurile mele, sufletul meu, trupul meu.’ Afla cauza tristetii si a bucuriei, a dragostei si a urii . . . daca vei cerceta cu atentie aceste lucruri, Il vei gasi in tine insuti.”

Ce a gasit Muhammad ‘Ali la Nag Hammadi insa, este se pare o biblioteca aproape in totalitate de scrieri gnostice. Cu toate ca ele sustin ca ofera invataturi secrete, multe din aceste texte se refera la Scripturile Vechiului Testament, iar altele la Epistolele lui Pavel si la Noul Testament. Multe dintre ele includ aceeasi Dramatis Personae ca si Noul Testament – Isus si discipolii sai. Totusi, diferenta este izbitoare. Evreii orotdocsi si crestinii, insista ca un abis desparte umanitatea de Creatorul ei: Dumnezeu este in intregime acest celalalat. Insa cativa dintre gnosticii care au scris aceste Evanghelii, nu sunt de acord cu aceasta viziune: cunoasterea de sine, inseamna cunoasterea lui Dumnezeu; sinele si Dumnezeu sunt una si acelasi lucru.

In al doilea rand, Isus cel real, care a trait, asa cum reiese el din aceste texte, vorbeste despre iluzie/aparenţa si iluminare, nu de pacat si cainta ca Isus din Noul Testament. In loc de a veni sa ne salveze de pacat, el vine ca un calauzitor ce deschide si iluminieaza calea spre intelegerea spiritului. Insa cand discipolul atinge starea de cunoastere, Isus nu mai este maestrul sau spiritual: cei doi devin egali – identici chiar.

In al treilea rand, crestinii ortodocsi (n.t. – cu sens de traditionalisti, de cei care au fost dupa 200 biserica crestina pana la 1054, ei putand fi schizmaticii estului slavo-grec, catolici sau schizmaticii protestanti, in masura in care toti acestia insista inca pe veridicitatea dogmei dumnezeului-om) cred ca Isus este Domnul si Fiul lui Dumnezeu de-o maniera speciala: el ramane in veci diferit de restul omenirii pe care a venit sa o ‘mantuiasca’. Evanghelia gnostica dupa Toma ne spune ca din momentul in care Toma il recunoaste pe Isus, acesta, Isus, ii spune ca amandoi sunt de-o mama, avand acelasi ‘izvor’:

<<Isus spune, “Nu sunt maestrul tau. Intrucat te-ai adapat din torentul involburat ce vine dinspre mine, ti-ai potolit setea . . . . Acela care va “bea” din gura mea va deveni ce eu sunt: Eu voi deveni el si misterele vietii i se vor revela in fata ochilor.”>>

Nu suna aceste invataturi (echivalenta pana la identitate intre divin si omenesc, concentrarea pe aparent si iluminare, intemeietor de religie nedivin ci doar calauza spirituala) mai mult estice (extrem-orientale) decat vestice? Unii cercetatori cristologi si din domeniul istoriei religiilor, au aratat ca schimbind numele, Buda ar putea cu usurinta spune ce Evanghelia dupa Toma atribuie ca spuse ale lui Isus-cel-real. Se poate sa fi influentat traditiile hinduse sau budiste gnosticismul?

Cercetatorul britanic al budismului Edward Conze, sugereaza ca e posibil. El afirma ca ‘budistii erau in contact cu crestinii tomiteni (adica crestinii care stiau de si foloseau astfel de scrieri ca Evanghelia dupa Toma) in sudul Indiei.” Rutele comerciale intre lumea greco-romana si extremul-orient tocmai se deschideau cand gnosticismul traia perioada sa de inflorire (80 – 200 A.D.); de generatii insa, misionarii budisti erau prezenti si faceau adepti in Alexandria. Trebuie avut in vedere ca Hipolitus, care era un crestin de limba greaca la Roma (aprox. 225), stia de brahmanii indieni si includea traditia lor printre sursele ereziei: “Exista . . . . printre indieni o erezie a acelora care filosofeaza printre brahmani, care traiesc din ce pot strange, abtinandu-se de la (a manca) fiinte vii si toate mancarurile gatite . . . Ei spun ca Dumnezeu este lumina, nu ca lumina pe care o vedem, si nici ca soarele sau focul, ci pentru ei Dumnezeu este cuvant, nu din cel care se exprima prin sunet, ci acela al cunoasterii (gnosis) prin care misterele naturii sunt intelese de cel intelept.”

Se poate ca titlul Evangheliei dupa Toma, numita asa dupa acel discipol al lui Isus care – traditia ne spune – a calatorit in India, sa sugereze influenta traditiei hinduse? Cele mentionate ne conduc spre o astfel de concluzie, totusi dovezile nu inchid cazul. Intrucat traditii paralele, pot aparea la diferite culturi la momente diferite de timp, astfel de idei se poate sa se fi dezvoltat in cele doua locuri in mod independent. Ceea ce numim religii estice si vestice si tindem sa le vedem ca ramuri diferite ale aceluiasi fenomen mitologic, se pare ca nu erau asa de bine conturate in caracterul lor antagonic acum 2000 de ani. Cercetarea pe textele de la Nag Hammadi nu reprezinta decat inceputul: asteptam cu nerabdare studiile acelor cercetatatori care pot face studii comparate ale acestor traditii, pentru a descoperi daca orginea lor poate fi identificata in sursele mitologiei indiene.

Chiar si asa, ideile pe care noi le asociem cu religiile estului, e cert ca au aparut in vest in primul secol, odata cu miscarea gnostica, insa ele au fost brutal suprimate si condamnate de polemisti ca Irineu. Astfel, acei care au numit gnosticismul erezie, au adoptat – constient sau nu – punctul de vedere al acelui grup de crestini care se auto-denumeau crestini ortodocsi. Eretic poate fi oricine a carui viziune displace si este denuntata ca atare de catre altcineva. Conform traditiei, un eretic este acela care se abate de la dreapta-credinta. Insa ce defineste ‘dreapta-credinta’? Cine o numeste asa si de ce?

Gasim usor aceasi problematica si in zilele noastre. Termenul de ‘crestinism’ si crestin – in special dupa ce Reforma a avut loc – acopera o impresionanta pleiada de grupuri. Acei care afirma ca reprezinta ‘adevaratul crestinism’ in secolul al XX-lea poate sa fie un cardinal catolic de la Vatican pana la un episcop metodist afro-american predicator de renastere a credintei in Detroit, un misionar mormon in Tailanda sau membrul unei biserici satesti de pe coasta Greciei. Cu totii si in mod eronat, catolici, protestanti sau ortodocsi sunt de acord ca o astfel de diversitate este de data recenta – si deplorabila in fapt. Conform legendei crestine, biserica timpurie era altfel. Crestini de orice denominatie privesc inapoi la biserica primara, pentru a gasi o forma mai simpla, mai pura de credinta crestina. Pe timpul Apostolilor, toti membrii comunitatii crestine isi imparteau banii si proprietatile; toti credeau in aceeasi invatatura, si se rugau impreuna; toti respectau si slaveau autoritatea apostolilor. Numai dupa acesta epoca de aur, a aparut conflictul si erezia: asa ne spune autorul Faptelor Apostolilor, care se autoidentifica ca primul istoric al crestinismului.

Insa descoperirile de la Nag Hmmadi cam tulbura aceasta viziune idilica. Daca admitem ca aceste 52 de texte reprezinta forme ale invataturii crestinsmului timpuriu, va trebui sa recunoastem ca Crestinismul primar, a fost cu mult mai divers decat ce se asteptau aproape toti dintre noi inainte de eveniment.

Crestinismul contemporan, divers si complex asa cum il putem vedea astazi, prezinta de fapt o mult mai mare unanimitate decat bisericile crestine ale primului si celui de-al doilea secol al erei noastre. Intrucat aproape toti crestinii dupa acest moment, catolici, protestanti sau ortodocsi impartasesc trei premize de baza. In primul rand, ei accepta Canonul Noului Testament; in al doilea rand, ei accepta toti Crezul apostolic; si in cel de-al treilea rand, sustin forme caracteristice de institutii bisercesti. Insa fiecare si toate acestea – Canonul Scripturii, Marturisirea de credinta si structura institutionala – au aparut in forma lor actuala numai spre sfarsitul celei de-al doilea secol. Inainte de aceasta data, asa cum ne atesta Irineu si altii, numeroase Evanghelii circulau in diferitele grupuri crestine, mergand de la cele ale Noului Testament, Matei, Marcu, Luca si Ioan, pana la astfel de scrieri ca Evanghelia dupa Toma, Evanghelia dupa Filip si Evanghelia Adevarului, ca si multe alte scrieri secrete, mituri si poeme atribuite lui Isus de catre discipolii sai. Unele dintre acestea se pare au fost descoperite la Nag Hammadi; insa multe altele, sunt pierdute pentru totdeauna. Acei care s-au identificat pe ei insisi ca fiind crestini, prezentau in acea perioada un larg si contradictoriu evantai de credinte si practici religioase. Iar comunitatile imprastiate pe tot cuprinsul lumii greco-romane, s-au organizat in moduri care diferau sensibil de la un grup la altul.

Totusi, pe la 200 A.D. situatia s-a schimbat; Crestinismul a devenit o institutie condusa de o ierarhie pe trei grade, compusa din episcopi, preoti si diaconi, care s-au vazut pe ei insisi ca aparatorii ‘singurei drepte-credinte’. Majoritatea bisericilor, dintre care biserica Romei a luat un rol conducator, respinsera toate celelalte puncte de vedere ca “erezii”. Deplorand aceasta ampla diversitate a crestinismului timpuriu, episcopul Irineu si adeptii sai, au insistat ca nu poate exista decat o singura biserica, si ca in afara acesteia, declara el, ‘nu poate exista mantuire’. Numai membrii acesteia sunt crestini ortodocsi (drept-credinciosi). Si mai sustinea el, aceasta biserica trebuie sa fie catolica, adica universala. Oricine contrazicea aceste afirmatii, sustinand in schimb alte forme de invatatura crestina, era declarat eretic si excomunicat. Cand ortodocsii au castigat sprijin militar, candva dupa ce Imparatul Constantin s-a convertit la Crestinism in secolul al patrulea, pedeapsa pentru erezie s-a inasprit.

Din cartea “Evangheliile Gnostice” de Elaine Pagels, publicata de Vintage Books, extrase folosite cu permisia autorului de catre PBS.

Trista poveste a Hipatiei din Alexandria si a ‘Sfântului’ Chiril, sau cum a murit Cultura Clasică sub loviturile Creştinismului

Emergenta Canonului Biblic – CANONUL MURATORIAN

Canonul Muratorian este numit si ‘Fragmentul Muratorian’ dupa numele descoperitorului si primului sau publicist, L. A. Muratori, fiind cel mai vechi Canon sau lista de carti a Noului Testament. Manuscrisul care contine Canonul a apartinut initial lui Bobbio si este acum in Biblioteca Ambroziana din Milano. Scris in cel de-al optelea secol, ne arata in mod dureros calitatea indoielnica a latinei cunoscuta in acea vreme. Documentul este insa de o importanta imensa pentru istoria Canonului Biblic. Originalul a fost scris in Roma sau in imprejurimile sale, prin aproximativ anii 200 A.D. si probabil este o traducere din greaca. Aceasta varianta latina care se afla in ‘Ambrosiana’ este singura care a supravietuit. Cateva propozitii ale textului care acum se numeste ‘Canonul Muratorian’ se pastreaza totusi in alte cateva manuscrise, in special in codexurile Epistolelor lui Sfantul Pavel de la Monte Cassino. Canonul se compune nu numai dintr-o simpla lista de Scripturi, dar si o sinoptica a situatiei, care ne dezvaluie in acelasi timp informatii istorice si de alt ordin, privitor la destinul fiecarei carti. Inceputul este lipsa; textul care a supravietuit incepe cu ultima linie referitoare la cea de a doua Evanghelie, continand toate informatiile aditionale referitoare la ea si deasemenea cea de a treia si a patra Evanghelie integrale. Dupa care sunt mentionate: Faptele, Epistolele Sfantului Pavel (inclusiv cele catre Filimon, Tit si Timotei; cele ne-canonice catre Laodiceni si Alexandreni sunt respinse); in continuare Epistola Sfantului Iuda si doua Epistole ale Sfantului Ioan; printre Scripturile care ‘in catholica habentur’ sunt citate ‘Sapientia ab amicis Salomonis in honorem ipsius scripta’ ca si Apocalipsa dupa Sfantul Ioan si dupa Sfantul Petru, cu remarca ca ultima nu este admisa de catre unii sa fie citita in biserica. Se face mentiunea deasemenea ca “Pastorul din Hermas” poate fi citita oriunde, dar nu in serviciul divin; si in fine, exista ‘falsele Scripturi’ care sunt respinse, cele folosite de eretici.

Ca o consecinta a latinei barbare folosita in document, mai multe propozitii nu au putut fi intelese complet si exact. Dupa cum am amintit, data acestui Canon nu este foarte exact stabilita, insa ortodoxia (cu sensul de clerul si teologii conservatori ai crestinismului) il plaseaza pe timpul lui Irineus (200 A.D.); din nou si acest document recunoaste numai cele patru Evanghelii, Faptele, treisprezece Epistole ale lui Pavel, Prima lui Ioan, A doua a lui Ioan, a lui Iuda si Apocalipsa. Mentioneaza ‘Intelepciunea lui Solomon’ care nu mai este insa in Biblia actuala; vorbeste aprobator de Pastorul din Hermas si spune ca Apocalipsa dupa Ioan si Apocalipsa dupa Petru sunt acceptate de catre scriitor, cu toate ca multi nu vroiau ca aceasta din urma sa fie citita in biserici. Nu mentioneaza Prima a lui Petru, A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan si a lui Iacov (Westcott, “Canonul Noului Testament) care toate sunt acum in Biblia noastra. Vorbeste despre “Epistola catre Laodiceni”, numeste “Epistola catre Evrei” ca “Epistola catre Alexandreni” si le respinge pe amandoua ca fiind contrafaceri, trecand aceasta fapta in contul lui Pavel, fapt pe care teologii moderni, angajati cauzei bisericii, il trec sub tacere atunci cand citeaza, asa cum fac ei de obicei, cu multa emfaza si cu mult entuziasm, acest manuscris ca “o dovada timpurie a existentei Canonului”. Poti sa iti dai seama cat de disperata era Biserica sa obtina acceptare, cand, dupa mult conflict intestin, a fost gata sa accepte ca “dovada timpurie” un manuscris a carei data de conceptie este cel putin doua sute de ani dupa crucificarea lui Isus si care il critica aspru pe Pavel?

Despre autorul acestui Canon s-au facut multe presupuneri (au fost mentionati Papias, Hegesipus, Caius din Roma, Hipolitus din Roma, Rodon, Melito din Sarda), insa nu a putut fi adusa vreo ipoteza argumentata in sprijinul vreuneia.
Aceste fapte sunt deconcertante. Ne aflam la mai mult de 200 de ani de la Marea Misiune incredintata de Isus discipolilor sai. Aflam astfel, ca dupa mai mult de 200 de ani de la aceasta, nu avem o carte terminata pe care oricine ar considera-o necesara pentru o astfel de nobila intreprindere, ca Marea Misiune. Propun sa ni-L imaginam pentru o clipa pe Isus poruncind Apostolilor Sai sa mearga in toata lumea cu mesajul Noului Sau Testament de Mantuire, insa prost echipati, intrucat nu au inca “manualul” gata. Ce e cu cei care au murit fara sa aiba ocazia sa accepte atat de necesarul mesaj al acestor carti pe care azi le consideram “divine” si “conditie prealabila mantuirii”?

Parca Il aud pe Isus zicand (Matei 28: 18 – 20):
‘. . . Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamant.
(19) Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.
(20) Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului, . . . dar, uitati baieti, . . . inca nu am Noua Biblie gata, . . . Tatal si cu Mine nu suntem in stare sa ne punem de acord ce sa va dam ca “manual pentru Mantuire”, pentru . . . ei bine, . . . inca vreo 200 de ani de aici incolo . . . Amin.’

Intrebare pentru fundamentalistii crestini: Ti-ai pus intrebarea daca nu cumva Isus era incompetent gandindu-se sa trimita la treaba bietii discipoli, fara Mesajul propriu-zis sau cartile necesare? Cum trebuiau acesti discipoli sa ‘invete toate neamurile’, cand ei insisi nu stiau ce sa invete si nu reuseau sa se puna de acord asupra a ce sa invete, avand atatea Evanghelii si Epistole in circulatie in primele secole ale Bisericii? Erau acei oameni care nu citeau aceste carti Sfinte, automat condamnati fara speranta de mantuire, doar pentru ca nu au avut Noul Testament la dispozitie? Este aceasta bajbaire in a decide ce e ‘divin’ si ce nu e, de catre Biserica timpurie, opera Duhului Sfant, si daca da, cum afecteaza aceasta, imaginea noastra de ‘perfectiune dumnezeiasca’ a Divinitatii? Sa speram ca judecata si intelectul sunt de natura sa faca vizibila inabilitatea de a decide care carti au fost considerate de Dumnezeu ca necesare Mantuirii lumii . . . . . Studiul seriei de carti considerate de-a lungul secolelor ca facand sau nu parte din ‘mesajul divin’, nu face prea mare lucru pentru a spori imaginea unui Dumnezeu care conduce oamenii sai alesi, ce sa mai zicem de un Dumnezeu care le vorbeste: (Ioan 16:13) ‘ Cand va veni Mangaietorul, Duhul Adevarului are sa va calauzeasca in tot adevarul; caci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit si va va descoperi lucrurile viitoare.’

Ei bine, Duhul Sfant, in mod evident nu a prea ‘indrumat’ foarte bine . . . . pentru cateva secole.

MARTURIA SFINTILOR PARINTI DIN CEL DE-AL TREILEA SECOL

CLEMENT DIN ALEXANDRIA (210 A.D.) A trait in prima parte a secolului al treilea si a plasat in Deutero-canon-ul sau ca avand o autoritate inferioara, “catre Evrei”, “A doua a lui Ioan” si “a lui Iuda”, care acum sunt toate in Biblie. Includea “Apocalipsa dupa Petru” dar nu si pe cea “dupa Ioan”. Exact invers fata de ce avem azi. Includea ‘Pastorul din Hermas’, ‘Prima Epistola a lui Clement’ si ‘Epistola lui Barnabas’, care acum nu mai sunt in Biblie (Davidson, Canonul Bibliei). Astfel el punea ‘catre Evrei’, ‘A doua a lui Ioan’ si ‘a lui Iuda’ care sunt acum in Biblia noastra, la acelasi nivel cu ‘Pastorul din Hermas’ si ‘Epistola lui Barnabas’, care nu mai sunt acum in Noul Testament. El nu recunostea nici unul dintre canoane ca fiind de suprema autoritate (Idem), si nu intelegea notiunea de ‘ne-canonic’ ca opus lui ‘canonic’ pentru nici una dintre cartile care circulau (Idem).

TERTULLIAN (220 A.D.)

El includea in Canonul sau cele patru Evanghelii, ‘Faptele’, ‘Epistolele lui Pavel’, ‘Prima a lui Ioan’ si ‘Apocalipsa dupa Ioan’? (Davidson, Canonul Bibliei). A inclus un apendice unde a pus ca fara autoritate ‘catre Evrei’, ‘a lui Iuda’, ‘A doua a lui Ioan’, si ‘Prima a lui Petru’ care sunt acum in Biblie, alaturi de ‘Pastorul din Hermas’, care nu e. Nu spune nimic despre ‘a lui Iacov’, ‘A doua a lui Petru’ si ‘A treia a lui Ioan’ care deasemenea sunt azi incluse in Biblia noastra. De remarcat ca este in dezacord cu Canonul Muratorian care se zice ca a fost fixat cu 20 de ani sau mai multi inainte de timpul sau. Din nou fiecare individ este Canon pentru el insusi . . . .

‘PESITA’, ADICA “SIMPLA” (TRADUCERE)

Aceasta versiune a avut o atat de complexa istorie literara incat originea sa a fost mult timp un subiect de disputa. Cat de departe ne putem duce pe firul timpului, constatam ca a fost o versiune crestina, intrucat contine Noul Testament ca si Vechiul Testament, iar copiile existente ne-au venit pe filiera crestina. Insa Vechiul Testament prezinta o atat de puternica influenta evreiasca, ca multi oameni de stiinta au sustinut ca a fost, cel putin in parte, de origine iudaica, altii adoptand ideea unei origini mixte Iudeo-Crestine. Se poate sa fi fost produs la Edessa, desi Kahle afirma ca provine din regiunea Adiabene-lui, undeva la estul Tigrului, unde Regele Isates si mama sa Elena au devenit adepti ai Iudaismului in primul secol dupa Cristos. Sunt pasaje in Vechiul Testament care sunt cu greu mai mult decat traduceri din arameica vestica Targums, in scrierea siriaca. In timp ce textul corespunde in principal cu textul mazoretic (din motive fonetice si subiective, optez pentru forma ‘mazoretic’ si nu ‘masoretic’) evreiesc, se pare ca a fost revazut pe baza lui LXX (Septuaginta). In versiunea originala siriaca, lipseau Cronicile, Ezra, Neemia, Estera ca si Apocrifa, toate fiind adaugate ulterior. Cel mai valoros manuscris siriac este ‘Codexul Ambrozian’ din aproximativ secolul sase, acum aflat la Milano. Un manuscris al Facerii, Iesirii, Numerelor si Deuteronomului din Manastirea Sfanta Maria Deipara din Egipt, poarta data corespunzand anului 464 A.D., fiind astfel cea mai veche copie de Biblie in orice limba care poarta o data exacta. Conform Enciclopediei Britanice, Pesita (in siriaca ‘simplu’ sau ‘comun’) este versiunea siriaca a Bibliei, Biblia acceptata de bisericile crestine siriace de la inceptul secolului al treilea dupa Cristos. Numele de Pesita a fost prima oara folosit de Mose bar Kefa in secolul al noualea, pentru a indica ca era textul de uz curent folosit (asa cum indica numele sau in latina vulgara). Acest nume se poate sa fi fost de asemenea, folosit ca distinctie fata de mai complexa versiune Siro-Hexaplara. Din versiunile vernaculare ale Bibliei, Vechiul Testament-Pesita, este al doilea doar dupa Septuaginta greceasca ca vechime, fiind probabil in uz in primul si al doilea secol dupa Cristos. Cele mai vechi fragmente in vechea siriaca, se considera ca au fost traduse de pe texte in ivrit sau arameica de catre evrei crestini din Edesa, cu toate ca Vechiul Testament Pesita a fost mai tarziu revazut conform principiilor textuale grecesti. Cea mai veche versiune a Vechiului Testament Pesita, dateaza din cel de-al cincilea secol A.D. si exclude ‘A doua a lui Petru’, ‘A doua a lui Ioan’, ‘A treia a lui Ioan’, ‘Epistola lui Iuda’ si ‘Apocalipsa lui Ioan’ care nu erau canonice in Biserica Siriaca. Davidson in ‘Canonul Bibliei’ la pagina 139 confirma ca ‘Pesito’, Biblia vechilor crestini siriaci, excludea ‘A doua a lui Petru’, ‘A doua a lui Ioan’, ‘A treia a lui Ioan’, ‘Epistola lui Iuda’ si ‘Apocalipsa lui Ioan’ care acum sunt insa in Biblie (Ibid., 146).

VECHEA VERSIUNE LATINA

Latina folosita in Biblie provine probabil din Africa de Nord, tot atat de devreme ca anii 150 A.D. Este posibil chiar, ca primii crestini ai Africii de Nord sa fi adoptat o traducere a Vechiului Testament de la evreii vorbitori de latina. Tertulian (160 – 230 A.D.) stia de Vechea Biblie Latina cel putin partial, iar Ciprian (200 – 258 A.D.), episcopul Cartaginei, cita frecvent din ambele testamente ale acestei Biblii. Au supravietuit insa numai fragmente ale Vechiului Testament. Mai multe dintre cartile apocrife, au fost incorporate nerevazut in ‘Vulgata’. Cat despre restul Bibliei, oamenii de stiinta au fost capabili sa reconstituie din fragmente, o mare portiune din Vechiul Testament. Acestea, impreuna cu citatele Sfintilor Parinti ai Bisericii timpurii sunt azi sursele noastre de reconstructie a vechiului text latin al Vechiului Testament. Oamenii de stiinta disting doua tipuri de text: ‘african’ si ‘european’. Vechiul Latin al Vechiului Testament a fost probabil facut dupa LXX-ul grecesc, iar valoarea sa principala este ca sursa de completare pentru textul LXX-ului, asa cum era el inainte de revizia lui Origene. Ce este de notat insa aici, este ca versiunea Vechea Latina, Biblia Bisericii timpurii a Africii, omitea ‘Epistola catre Evrei’, ‘A doua a lui Petru’ si ‘a lui Iuda’. ‘Epistola catre Evrei’, a fost ulterior adaugata ca o carte anonima (Westcott, Canonul Noului Testament). Din nou nu regasim nici o unitate sau acord cu cei care au fost inainte si opiniile lor despre ceea ce e ‘suflat cu Dumnezeire’.
BISERICA ABISINIANA SI CANONUL SAU Biserica Abisiniana a fost o biserica care a crezut in monofizitism. Aceasta dogma era a unei secte schizmatice a secolelor cinci si sase, care sustinea ca Isus are numai o singura natura (divina), astfel intrand in conflict cu doctrina ortodoxa care zice ca are ambele naturi, divina si umana. Monofizitismul era in principal limitat la Biserica Estica si a avut putina vigoare in Vest. La ordinele Papei Leon Intai, Sinodul de la Calcedon din 451 A.D. a incercat sa gaseasca o cale de mijloc intre orotdocsi si monofiziti. Edictul final nu i-a satisfacut insa pe monofiziti si controversa a continuat, acestia fiind sprijiniti de catre copti si secta Eutichiana. Biserica Estului i-a excomunicat in prima jumatate a secolului sase pe monofiziti intr-un efort de a suprima ‘erezia’, care de atunci s-a separat de biserica-mama. Monofizitii la randul lor s-au spart in doua fractiuni asupra controverselor privind incoruptibilitatea corpului lui Isus. Dupa anii 560 A.D., o a treia secta isi face aparitia, ‘Triteistii’; ei interpretau cele trei persoane ale Dumnezeirii ca trei Dumnezei separati, si de aceea erau vazuti ca eretici de celelalte fractiuni. In Egipt, Siria, si zona Mezopotamiei, congregatiile monofizite au ramas puternice de-a lungul controversei. Desi in final condamnat in mod clar in anii 680 – 681 la cel de-al saselea Sinod Ecumenic, monofizitismul continua in anumite biserici pana azi. Astfel, Biserica Etiopiana moderna, Biserica Armeneasca, Biserica Copta si Biserica Iacobita, sunt toate institutii crestine monofizite.

Canonul Bisericii Abisiniene includea la inceput Enoh (evident ca da, pentru ca acesta invata despre un Mesia-Inger si nu un Mesia-Om), ‘A patra a lui Esdras’, ‘Inaltarea lui Isaiah’, ‘Triumfurile’, ‘Asenetul’ (Davidson, Canonul Bibliei), toate carti care nu sunt azi in Biblie si cateva de care lumea nu aude decat rar. Lista canonica s-a modificat adesea, multe carti fiind bagate si multe scoase, insa la modul general continea Iudith, Tobit, Prima catre Macabei, A doua catre Macabei, Intelepciunea lui Isus, Intelepciunea lui Solomon si chiar o carte numita Apocalipsa dupa Isaiah (Davidson, Canonul Bibliei), niciuna insa negasindu-se azi in Biblia noastra.

EGIPTUL SUPERIOR SI INFERIOR SI . . . CANOANELE SALE

Biblia Egiptului superior si inferior este denumita ‘copta’ ca in Noul Testament copt. Din cele 5 versiuni copte cunoscute, cea mai importanta este ‘Saidica’ si ‘Boairica’.

SAIDICA

Este versiunea cea mai veche si a fost folosita in sudul Egiptului (Egiptul superior). Era cunoscuta inainte ca ‘Tebaica’ dupa numele orasului Teba. Astazi exista numai fragmente ale acestei versiuni, insa acestea sunt suficiente cantitatativ pentru a reconstrui cea mai mare parte a Noului Testament. Cel mai vechi dintre manuscrise, dateaza din secolul patru dupa Cristos.

BOAIRICA

Aceasta versiune era folosita in nordul Egiptului (Egiptul inferior) si inlocuia probabil alte dialecte. Este copta folosita in zilele noastre in seviciul divin al Bisericii Copte, si Noul Testament s-a pastrat integral. Ambele versiuni, Saidica si Boairica, contin in principal un tip de text alexandrian (din nou regasim influenta Alexandrina), similar textului gasit in ‘Codex Vaticanus’. Cele doua liste canonice ale Egiptului superior si inferior, numite ‘vesiunea tebaica’ si ‘versiunea memfitica’ omit Apocalipsa dupa Ioan (Westcott, Canonul Noului Testament).

ORIGEN

Origen (250 A.D.) a inclus in lista Vechiului sau Testament, ‘Epistolele lui Ieremia’, ‘Prima Macabei’, ‘A doua Macabei’, care nu sunt in Biblia noastra canonica de azi (n.t. – traducere dupa autor protestant, Biblia protestanta nu contine “Deutero-canonul” regasit la catolici si ortodocsi), nefacand nici o mentiune despre ‘Ozea’, ‘Ioel’, ‘Amos’, ‘Obadia’, ‘Iona’, ‘Mica’, ‘Naum’, ‘Habacuc’, ‘Zefania’, ‘Hagai’, ‘Zaharia’ si ‘Maleahi’ care deasemenea sunt azi in Biblie (Eusebiu, Istoria bisericii). Omisunea acestor doisprezece carti este foarte singulara, iar versiunea latina a lui Rufinus (400 A.D.) le introduce fara sa sufle nici un cuvant de explicatie. Clasic! Chiar daca ar fi fost omise din greseala, eroarea mai arata inca odata cat de indiferenti si incompetenti erau ‘Sfintii Parinti’ cand faceau afirmatii despre ce trebuie sa se gaseasca si ce nu in ‘Biblia Domnului’. Origen nu furnizeaza o lista consecutiva a cartilor Noului Testament, insa pasaje adunate de ici de colo din opera sa, indica care era opinia lui (Idem). Se pare ca impartea cartile Noului Testament in trei clase, autentice, ne-autentice si nesigure. Prima categorie includea cele patru Evanghelii, Faptele, patrusprezece Epistole ale lui Pavel, Prima a lui Petru, Prima a lui Ioan si Apocalipsa lui Ioan. A doua includea Pastorul din Hermas desi era inclinat sa o includa totusi intr-o clasa mai sus (adica in categoria nesigure), Epistola lui Barnabas, Faptele lui Pavel, Evanghelia dupa Evrei si cea dupa Egipteni, si Predica lui Petru (Davidson, Canonul Bibliei ).

A treia clasa cuprindea Epistolele lui Iacov, Iuda, A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan si A treia a lui Ioan (Davidson, Canonul Bibliei). Dupa cum se poate vedea, la inca o suta de ani, era putina armonie in opiniile ‘invatatilor’ si ‘inspiratilor’ despre ceea ce era ‘Cuvantul Domnului’ pentru Biserica Sa.

INFLUENTA ALEXANDRINA ASUPRA CRESTINISMULUI

In Alexandria, in Egipt, se gasea o imensa biblioteca infiintata de Ptolemei [dinastie de conducatori de origine greaca (macedoneana) a Egiptului, in perioada de dominatie romana (anii 331 - 30 inainte de Cristos)]. Aceasta biblioteca era situata in Muzeul Alexandriei; apartamentele sale erau minunat sculptate, fiind decorate cu cele mai alese statui si picturi; cladirea era construita in marmura. Aceasta biblioteca cuprindea 400 000 de volume (numarul variaza semnificativ de la o sursa istorica la alta). In cursul timpului, probabil datorita aparitiei problemei de spatiu pentru noile carti care soseau in valuri, s-a infiintat o biblioteca aditionala care era situtata in Templul lui Serapis. Numarul de volume in aceasta biblioteca numita ‘fiica’ celei din muzeu, era probabil si el de aproximativ 300 000 de volume. Erau deci 700 000 de volume in aceasta colectie regala. La infiintarea muzeului, Ptolemeu Soter si fiul sau Filadelf au avut in vedere trei obiective:

1. Perpetuarea cunoasterii in lume asa cum era ea la momentul dat.
2. Cresterea sa.
3. Difuzarea sa.

Pentru perepetuarea cunoasterii, el a dat ordine bibliotecarului sef sa cumpere, pe spezele regelui, orice carte putea. Un grup de scribi era prezent in muzeu, a caror sarcina era de a face copii lucrarilor la care proprietarii nu incuvintau ca acestea sa fie vandute. Orice carte adusa de straini in Egipt era luata o data la muzeu, iar dupa ce i se faceau copii, copiile se innapoiau proprietarului, originalul fiind pastrat in muzeu. Adesea o mare indemnizatie baneasca era data acestuia.

Pentru cresterea cunoasterii: Unul dintre scopurile principale ale muzeului, era sa serveasca ca spatiu de lucru unui corp de oameni devotati studiului, acestia locuind chiar in spatiul bibliotecii pe banii regelui. In forma originala de organizare, rezidentele muzeului erau impartite in patru “facultati” – literatura, matematica, astronomie si medicina. Un director de mare distinctie conducea stabilimentul si se ocupa de interesele si problemele sale. Demetie Falareus, probabil cel mai mare invatat al timpului sau si care a fost guvernator al Atenei pentru mai multi ani, a fost primul numit in aceasta functie. Sub el erau bibliotecarul, functie uneori detinuta de oameni ale caror nume au ajuns pe firul timpului pana la noi datorita meritelor lor, ca Eratosten si Apolonie Rodius. Tot in spatiul muzeului erau o gradina botanica si una zoologica. Aceste gradini facilitau studiul plantelor si animalelor. Exista tot acolo un observator astronomic continanad sfere armilare, globuri, armile solstitiale si ecuatoriale, astrolab si rigle paralactice ca si alte aparate folosite pe atunci, gradarea acestora fiind in grade si sesimi.

Pentru difuzarea cunoasterii: In muzeu se tineau cursuri si prelegeri, conversatii si seminare de catre lectori, existand insa si alte metode pentru educatia in toate sferele cunoasterii umane. Inspre acest mare centru intelectual, afluau studenti din toate tarile. Se spune ca la un moment dat, oricand in epoca sa de glorie, acolo nu erau mai putin de 14000 de studenti. Normal ca dintre acestia, cativa au devenit mai apoi cei mai eminenti dintre Parintii Bisericii Crestine, cum sunt Clement din Alexandria, Origene si Atanasie.

Biblioteca din muzeu, a fost arsa in timpul asediului Alexandriei de catre Iulius Cezar. Ca sa rascumpere fapta de mare ravagiu, Marc Antoniu va oferi Cleopatrei intreaga biblioteca adunata de Eumenes, Regele Pergamului, biblioteca initial creata pentru a rivaliza cu cea infiintata de Ptolemei. Ea a fost adaugata celei din Serapion, sau templul lui Serapis. Nu era insa sorocita sa ramana acolo pentru multe secole, si aceasta avea sa fie distrusa de catre Teofil, Episcopul crestin al Alexandriei in 391 A.D. Istoricul Edward Gibbon povesteste cum dupa ce biblioteca a fost distrusa, imaginea sumbra a rafturilor de carti acum goale si arse, provocau regretul si indignarea trecatorilor ale caror minti nu fusesera inca intunecate de prejudecata religioasa. Distrugerea acesteia, a fost aproape lovitura de moarte pentru gandirea libera acolo unde Crestinismul a domnit pentru mai mult de o mie de ani.

Insa veritabila lovitura de moarte, avea sa vina numai cateva decenii mai incolo totusi, cand a fost data de Sfantul Chiril, care il va succedea in functie pe Teofil la episcopatul Alexandriei. Atunci, Hipatia, fiica lui Teon matematicianul, a indraznit sa continue vechile directive ptolemice. In fiecare zi, in fata universitatii sale statea un lung sir de care; sala sa de lectura era aglomerata de elitele si mondenitatile Alexandriei. Ei veneau sa asculte discursurile sale pe temele de care oamenii din orice epoca s-au aratat interesati, dar la care inca nu s-au dat raspunsuri definitive: ‘Cine sunt?’, ‘De unde vin?’, ‘Ce si cat pot sa stiu?’

Hipatia si Chiril, filosofia si bigotismul – ei nu pot exista impreuna.

In timp ce Hipatia inca isi repara Universitatea dupa ultimele ‘incursiuni’ crestine, ea a fost atacata de gloata Sfantului Chiril, o adunatura de calugari nitrieni. Fiindu-i rupte hainele de pe ea in plina strada, a fost tarata mai apoi intr-o biserica si omorata acolo de catre grupul lui ‘Petru Cititorul’. Trupul sau a fost taiat in bucati, carnea a fost smulsa de pe oase cu scoici, iar resturile trupului sau aruncate in foc. Pentru aceasta crima, Chiril nu a dat niciodata socoteala [ceva info pe site-ul The University of California at San Diego, http://hypatia.ucsd.edu/~kl/hypatia.html ]. Se pare deci ca la crestini scopul scuza mijloacele. Asa si-a dat ultima suflare filosofia greaca in Alexandria, asa a murit venerata si venerabila lume clasica, asa a ajuns la tragicul si definitivul punct final invatatura pe care Ptolemeii s-au straduit atata sa o promoveze. Soarta Hipatiei a fost un avertisment bine inteles de toti cei care vor fi vrut sa cultive cunoasterea stiintifica. Mesajul era clar: Toti trebuie sa gandeasca cum le ordona autoritatea bisericeasca.

414 A.D. – In Atena insesi filozofia trage sa moara. Imparatul Iustinian a interzis cu minutiozitate invatarea acesteia, inchizand toate scolile din oras. Dupa aceasta, au urmat lungile si secetoasele “Evuri ale intunericului”, insa finalmente, soarele stiintei, acest far calauzitor cu lumina blanda si calda, era totusi destinat sa se ridice din nou.

Cum a fixat ‘Sfântul’ Irineu Canonul Biblic din 4 Evanghelii?

Simplu: După câte picioare au mârţoagele…

PRIMA COLECŢIE A CĂRŢILOR NOULUI TESTAMENT

Prima colectie a cartilor Noului Testament intocmita vreodata, a fost cea a lui Marcion, numit “ereticul”, prin anul 145 A.D. (Westcott, ‘Despre Noul Testament’). Era compus dintr-o Evanghelie si zece dintre Epistolele lui Pavel (Tertullian, Avd. Marc., v.) si nu erau pe atunci considerate ca fiind ‘cuvantul Domnului’. ‘Credinta ca aceste carti sunt scrise de Dumnezeu sau ca sunt de inspiratie divina inca nu aparuse… (Marcion) nu considera Epistolele lui Paul ca fiind inspirate sau al caror autor este divinitatea’ (Davidson Samuel, 1848, ‘O Introducere in Canonul Noului Testament’).

Trebuie tinut cont de faptul ca acest lucru se intampla la 75 de ani dupa moartea lui Pavel. Epistolele pe care Marcion le acceptase erau Galatenii, prima si a doua Corinteni, Romani, prima si a doua Tesaloniceni, Efeseni, Coloseni, Filipeni, a lui Filimon (Davidson Samuel, 1848, ‘O introducere in Canonul Noului Testament’). El a omis prima si a doua catre Timotei, catre Tit si catre Evrei, pe care noi le consideram acum veritabile si le-am introdus in Biblie. Evanghelia sa a fost subiect de multa controversa, fractiunea ortodoxa sustinand ca “era Luca mutilata”; ceilalti negau aceasta, afirmand ca era manuscrisul de pe care Evanghelia lui Luca a fost mai apoi compusa. Faptele sunt acestea: Evanghelia lui Marcion nu are nume (Tertulian, Adv. Her.). Intr-adevar, asa cum Sfantul Crizostom observa, nici unul dintre Apostoli nu si-a pus semnatura pe Evangheliile acum purtand numele lor. Aceasta a fost ideea bisericii, mult dupa aceea, si ca gaj pentru faptul ca acestea sunt veritabilele lor opere, avem simplu… doar cuvantul bisericii.

Daca Evanghelia lui Marcion era de fapt Evanghelia lui Luca apare o intrebare, si anume, cum se face ca un “eretic” era in posesia unei Evanghelii veritabile, inainte ca biserica insesi sa fie? Sa fie de fapt, ca Evanghelia dupa Luca pe care noi o avem astazi este o reluare facuta de Biserica Catolica a Evangheliei lui Marcion la care se adauga cele trei capitole care lipsesc din aceasta? Asta ar explica toate erorile si greselile in aceste trei capitole. Evanghelia lui Marcion corespunde cuvant cu cuvant cu aproape trei patrimi din actuala Evanghelie a lui Luca si a fost mai scurta decat aceasta. Luand in calcul mecanismul cunoscut de specialistii in exegeza biblica, prin care adnotarile pe marginea textului unui manuscris isi gasesc in timp in procesul de copiere loc in corpul textului original, acesta crescand lungimea lucrarii propiu-zise, si aplicand prinicpiul pe baza caruia din doua manuscrise ale aceleasi carti, unul mai scurt decat altul, cel mai scurt este in general cel mai vechi, putem concluziona ca Marcion a scris primul. Acuzatia ca Marcion a mutilat intentionat ‘Epistolele lui Pavel’ si ‘Evanghelia lui Luca’ pentru a se potrivi convingerilor sale doctrinale, pornesc de la Irineu si au fost repetate cu mare violenta de catre Tertulian si Epifanius, fiind preluate de diferiti teologi de atunci, pana cand mai de curand, ortodoxia insasi a inceput sa admita ca nu este adevarat (Davidson Samuel, 1848, ‘O Introducere in Canonul Noului Testament’). Marcion ‘ereticul’, a inclus in lista sa canonica tot ce considera ca sunt veritabile lucrari crestine (Westcott, ‘O introducere in Canonul Noului Testament’, pag. 311), si sunt probe care arata ca a fost un mult mai riguros invatat decat acuzatorii sai, asa cum vom vedea mai incolo. Aceasta este ironia istoriei redactioniste, prin care cei care ajung la putere rescriu istoria dupa bunul lor plac. Epistolele pe care noi le numim ‘catre Efeseni’, Marcion le numea ‘catre Laodiceni’ si se falea pentru readucerea numelui lor original (Tertulian. Adv.). El a exclus din Evanghelia sa parabola fiului risipitor (Westcott, ‘O introducere in Canonul Noului Testament’) si din Epistola catre Romani capitolele 9 – 11, ca si ultimele doua capitole (Origen), fie pentru ca ele nu existau in manuscrisele care circulau pe timpul sau, fie ca ajunsese la concluzia ca erau interpolari. In oricare dintre cazuri ele trebuiau sa fie respinse. Asta inseamna ca nu Pavel le-a scris, pentru ca Marcion fiind pro-Pavel, le-ar fi inclus spre avantajul sau si impotriva “evreilor” daca acestia existau. Aceasta inseamna ca pasajul favorit spre a fi memorat de catre cei mai multi dintre crestini, si anume Romani 9:10 – 11, nu exista in cele mai vechi dintre manuscrisele ‘catre Romani’ si nu au fost niciodata scrise de catre Pavel. Deci aceste pasaje (‘Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn…) pur si simplu nu existau in ‘catre Romani’ originale in anii 150 A.D.

EXAMINAREA ACUZATIILOR IMPOTRIVA LUI MARCION

Tertulian a fost inceputul; el a fost practic cel care a distrus reputatia scrierilor lui Marcion; il acuza pe acesta si il condamna in continuu ca ‘a scos’ cea mai mare parte din presupus-existentul Nou Testament. Tertulian (220 A.D.) spunea ca Marcion a eliminat din ‘Evanghelia dupa Luca’ zicerile lui Isus cum ca acesta nu a venit sa distruga legea si profetii, ci sa le implineasca (Adv. Marcion). Problema este ca trebuie sa ne intrebam in legatura cu competenta lui Tertulian in masura in care toti stim ca acest pasaj se afla in Evanghelia dupa Matei si nu in Evanghelia dupa Luca (Mat. 5:17). Si totusi, Tertulian repeta aceasta acuzatie in trei ocazii diferite (Adv. Marcion). Te intrebi astfel ce competenta aveau ‘Sfintii Parinti’ vazand ca de fapt acestia nici macar nu au citit Evangheliile… . Tertulian continua, spunand ca Marcion a exclus ‘Eu nu sunt trimis decat la oile pierdute ale casei lui Israel’ si ‘Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci la catei’ (Idem). Acestea deasemenea nu sunt in Luca ci Matei (Mat.15:24 – 26). Si chiar daca trecem peste eroarea inadmisibila a lui Tertulian, tot nu sta in picioare acuzatia sa, pentru ca nici un alt scriitor inainte de timpul lui Marcion nu face nici o mentiune despre Evanghelia dupa Luca, si nici un scriitor dupa el pana la Irineu, adica inca un rastimp de aproape 50 de ani. Inca o data, presupunerea ca cineva dupa Marcion a luat Evanghelia ‘fara nume’ a lui Marcion si a falsificat-o adaugandu-i numele de Luca, posibilitate pe care unii dintre specialisti in Noul Testament o accepta, ramane viabila. Lupta politica care se ducea era intre o tabara anti-evreiasca (tabara lui Pavel) si restul; doctrina pevelista anti-semita, care a invins la mai putin de 50 de ani dupa Noul Testament al lui Marcion, a facut din Biserica Catolica si descendentii sai de-o schizma sau alta, institutii cu puternic caracter anti-semit. Si astfel, ceea ce era ortodoxie in primul secol este azi ne-ortodoxie, iar ceea ce azi este ne-ortodoxie e foarte probabil ca de multe ori sa fie exact credinta si zicerile lui Isus. Acelasi lucru s-a intamplat cu Vechiul Testament care se afla azi in Biblia crestina si care contine multe erori si reinterpretari interesate ale textului evreiesc mazoretic (n.t. – mazoretic, forma preferata lui masoretic, doar din motive fonetice subiective) original din Palestina, adica Tanak-ul. In el apar greseli de traducere, interpretari gresite facute cu intentie de catre evreii helenizati de convingere pitagorista din al doilea secol inainte de Cristos. La Seminar eram cu totii indragostiti de “Parintii Bisericii timpurii”. Cand numele lor erau pronuntate in sala de curs, puteai auzi multe “oooh!”-uri de la cei care ii adorau si venerau, dar care nu i-au citit cu adevarat niciodata; candva, printre acestia ma includeam si eu… Puterea traditiei, deh,… dar cu mult timp de studiu si citit, “orbul” recapata “vederea”.

IRINEU (180 – 200 A.D.)

Irineu(s) este fara indoiala intemeietorul Canonului Noului Testament. Din nou, se impune remarca ca pana la el nu gasim nici o mentiune a uneia sau alteia dintre Evagheliile cunoscute care sa fie amintita ca purtand numele vreunuia dintre Apostoli in vreo scriere facuta de cei care citeaza sau fac referiri la pasaje incluse mai apoi in acestea. Canonul sau este compus din cele patru Evanghelii, Faptele, treisprezece Epistole ale lui Pavel (respingea ‘catre Evrei’), Prima catre Ioan si Apocalipsa (Davidson, ‘Canonul Bibliei’). Intr-o anexa, el a pus ca lucrari cu mai putina autoritate ‘A doua catre Ioan’, ‘Prima catre Petru’ si ‘Pastorul din Hermas’, aceasta din urma nemaigasindu-se azi in Noul Testament canonic (Davidson, ‘Canonul Bibliei). El ignora ‘Epistola catre Evrei’, a lui Iuda, a lui Iacov, ‘A doua a lui Petru’ si ‘A treia a lui Ioan’ (Davidson, “Canonul Bibliei”), toate aflate azi in Biblia canonica. Trebuie avut in vedere ca este pentru prima oara cand avem de a face cu ceva care seamana cu o recunoastere a Canonului nostru actual, si Irineu respinge mai multe carti care acum sunt numite ‘divine’.

Intrucat el este primul care face mentiune la cele ‘patru Evanghelii’, teologii fundamentalisti afirma ca ele trebuie sa fi fost folosite pe larg inainte si apoi recunoscute ca surse de autoritate; pentru ca, spun ei, nu ar fi fost posibil asa cum afirma moderatii, ca inainte au fost folosite alte Evanghelii, pentru ca mai apoi sa se renunte la ele pentru a fi substituite cu altele.

Ha! Raspunsul la asta este ca nu numai a fost posibil, dar este chiar ceea ce s-a intamplat, si exact asa cum istoria ne-o certifica. Cu mult timp inainte ca noi ‘sa primim’ cele patru Evanghelii, sute de Evanghelii diferite erau in larga circulatie prin Imperiu. Intensa rivalitate intre diferitele secte in primele doua secole crestine, si in special intre Pavelisti, Petristi si Ioanisti i-a invatat ca nici unul dintre ei nu putea sa il stapaneasca pe celalalt, si nici unul nu poate sa tina in mod exclusivist de cartile sale ‘sacre’ si sa insiste doar pe adoptarea lor generala. Rezultatul a fost un compromis, exact ca intr-o conventie prezidentiala azi, unde prietenii candidatilor impusi constatatand ca nici unul dintre favoriti nu poate sa fie nominalizat, se unesc pe platforma unuia total nou, unul de care cu greu s-a auzit mai inainte. Biserica Catolica tocmai se forma (prin aproximativ 170 A.D.) prin unirea micilor secte si biserici intr-un mare organism, si necesitatea unei oarecare surse de autoritate scrise, a unei ‘Biblii’ recunoscute de catre toti, era evidenta; si aceasta necesitate, a dus la aparitia Canonului (Davidson, ‘Canonul Bibliei). Vechile carti au fost abandonate si suprimate, altele noi luandu-le locul. In termeni moderni, am zice ca a fost necesitatea politica aceea care a fost fermentul aparitiei Canonului. Mai inainte, nici macar 2 secte crestine din multele care existau nu foloseau acelasi set complet de carti, ci doar o parte mai mare sau mai mica din acesta, iar multe dintre ele foloseau numai una. Si aceasta a fost valabil o lunga perioada chiar dupa ce cele patru Evanghgelii ale noastre intrasera in uz canonic si dupa ce se facuse efortul de constituire a unui unic Canon. Diversitatea si conflictul intre doctrine si dogme era pretutindeni. ‘Duhul Sfant’, se pare, avea ceva probleme sa regleze harababura. Dar oare acesta exista?

CANOANE, CANOANE PRETUTINDENI…

Astfel Ebionitii (Irineu., Adv. Er.) si Cerintienii (Epif., Er.) foloseau numai Sf. Matei; Cordonienii numai Evanghelia lui Marcion (Pseudo-Tert. Adv. Om. Er). Marcionitii evident ca foloseau numai Evanghelia lor. Teodotienii respingeau Sf. Ioan, asa cum o faceau si Alogii (Blunt, “Dictionarul sectelor”); si crestinii Petristi in mod normal preferau Evanghelia dupa Marcu care era ‘Petrista’ si favorabila lui Petru deci (Tert. Adv. Marc.), exact asa cum Pavelistii o preferau pe cea a lui Luca, care il favoriza pe Pavel (Tert. Adv. Marc.). In aceasta situatie, intremarea bisericii nu putea sa provina decat din unitate prin adoptarea unor carti care sa fie acceptabile pentru toti. Unirea era necesara cu orice pret. Ca Noul Testament este un astfel de compromis, apare evident pentru ochiul critic al specialistului.

Evanghelia dupa Matei este petrista, acolo aparand Isus zicand lui Petru, “pe aceasta piatra voi zidi Eu Biserica Mea”, (Mat.16:18). Evanghelia dupa Marcu, este de asemenea Petrista, iar Luca este Pavelista, asa cum ne-o certifica Parintii Bisericii timpurii (Tert. Adv. Marc.). Epistolele lui Petru, sunt evident petriste, Epistolele lui Pavel paveliste, iar Evanghleia dupa Ioan, Epistolele lui Ioan si Apocalipsa, desigur ioaniste. Trebuie sa fie clar ca istoria acestor timpuri a consemnat suprimarea vechilor Evanghelii si inlocuirea cu cele noi. Astfel, Serapion, Episcopul Antiohiei (190 A.D.), in timpul vizitei sale la Biserica din Rnossus in Cilicia i-a gasit folosind Evanghelia dupa Petru. Fiindu-i cerut, el le-a permis sa o citeasca, in ciuda controverselor pe care aceasta le-a produs. Mai tarziu el scria: “Venind la voi, credeam ca toti tineti de dreapta credinta, si necitind si studiind pana la capat Evanghelia prezentata mie sub numele de dupa Petru, zisei: “Daca asta este singurul lucru care creaza sfada intre voi, atunci cititi-o dara!” Insa acum, intelegand din ce mi s-a spus ca mintile lor erau cuprinse de o forma de erezie, grabi-ma-voi sa vin din nou la voi.’ (Eusebiu, Istoria bisericii). Eusebiu, a pastrat in scrierile sale acest citat si cu toate ca nu spune explicit ca Evanghelia a fost suprimata, o lasa sa se inteleaga destul de clar, si este recunoscut ca asa s-a intamplat de catre exegeti si scriitori ilustrii (Evanghelii pierdute si eretice, S. B. Gould).

MARTURII ALE CELUI DE-AL CINCILEA SECOL CRESTIN

Din nou, la inceputul celui de-al cincilea secol, exista un om numit Teodoret, care era activ implicat in supravegherea infiintarii bisericii. In calatoriile sale el a gasit Diatesaronul, sau “Evanghelia dupa Tatian”, folosita in biserici ortodoxe, scriind despre aceasta: “Eu insumi am gasit mai mult de 200 de astfel de carti in bisericile noastre si care sunt primite cu respect; si adunandu-le pe toate, i-am pus sa se lepede de ele, introducand in locul lor Evangheliile celor patru Evanghelisti.” (Teodoret. Eret. Fab.).

Prima observatie, la inceput de secol cinci dupa Cristos inca se vorbeste de “BISERICI” (plural!) care in loc de cele patru Evanghelii canonice cu care suntem indoctrinati azi ca “au fost scrise de catre Apostoli”, aveau si citeau sute de alte Evanghelii si Epistole. Sa fie un mesaj al Domnului in acestea pe care acesti credinciosi ai Bisericii timpurii l-au cunoscut si inteles si de care noi am fost lipsiti? Aceste biserici aveau peste doua sute de diferite carti si Evanghelii pe care noi nu le mai avem astazi si se pare ca erau foarte multumiti citind din ele si nu din ceea ce citim noi azi, in ciuda prigoanei si presiunilor de tot felul la care erau supusi de catre uriasa institutie ale carei angrenaje ucigase incepusera deja sa se puna in miscare. Ne apare in mod evident ca, in ciuda povestii “cantata” peste tot de catre clerul fundamentalist, ‘Sfantul Duh’ nu le ‘marturisise’ si lor, asa cum de asemenea nu marturisise altor mii, ca au nevoie de aceste ‘noi carti’, astfel acestia fiind privati de cele patru ‘necesare si suficiente’. Afland acestea nu putem sa mai fim inselati asupra acceptarii Canonului nici macar in secolul al cincilea. Tot atat de tarziu pe cat putea fi secolul cinci dupa Cristos pentru Biserica si Canon, constatam ca cineva care era chemat sa supravegheze si sa instituie biserici face mentiunea ca existau peste 200 de Evanghelii concurente acceptate de catre biserici (plural!) si ca acestia nu aveau cele patru Evanghelii care noi credeam ca “au fost prezente inca de la inceputul miscarii apostolice”. Evident, dintr-o scapare… omeneasca, “Sfantul Duh” nu marturisise inca la toti, adevarata “Veste cea Buna”, asa cum credeam noi pana acum… Intrebare pentru crestinii fundamentalisti: Acesti oameni au putut sa fie mantuiti fara mesajul Noului Testament al acestor ‘noi’ carti care noi consideram ca sunt singurele facute sa aduca mantuirea?

Doctor Westcott zice ca “din aceasta afirmatie este clar ca Diatesaronul era suficient de ‘ortodox’ ca sa se poata bucura de o astfel de popularitate ecleziastica” (Westcott, Canonul). Intrebare pentru crestinii fundamentalisti: Se studiaza in biserica ta Diatesaronul, s-a citit Duminica trecuta din acesta, asa cum faceau credinciosii Bisericii Crestine Timpurii pe la anul 450 A.D.?

Inlocuirea care a avut loc este deasemenea recunoscuta de catre Prof. Davidson: ‘Nu mai devreme de a doua jumatatea a celui de-al doilea secol crestin au reusit Evangheliile actuale sa-si aroge pozitita canonica, inlocuind alte lucrari cu caracter similar, si dobandind in timp, o “autoritate divina”‘ (Davidson, Introducere in Canonul Noului Testament). Deci asa cum afirmam cand am inceput incursiunea noastra, aceasta autoritate divina era dovedita celor care promovau cele patru Evanghelii in detrimentul tuturor celorlalte acceptate pe atunci si citite in majoritatea bisericilor la acea data, dar nu si acestora din urma, acesti prea-multi neglijati ai divinitatii… Vine cam asa: Fiecare grup este o autoritate pentru el insusi si pentru cartile sale, astfel ca atunci cand clerul fundamentalist se intreaba ipocrit daca ar fi fost posibil ca alte Evanghelii sa fi fost de mult folosite in Biserica Timpurie dupa care sa fi fost suprimate si inlocuite de catre cele patru Evanghelii cunoscute azi, raspunsul este, “Nu numai ca este posibil, dar chiar asa s-a intamplat!”

DE CE PATRU EVANGHELII ?

Intrebare pentru crestinii fundamentalisti: raspunde-ti pentru tine, de ce au trebuit sa fie exact patru Evanghelii? De ce nu doua, cinci, sau sase, o duzina sau o suta?

Irineu, care a fost asa cum am zis mai sus adevaratul intemeietor al Canonului, si care si-a dedicat o mare parte din viata infiintarii Bisericii Catolice si a Noului Testament a dat raspuns la aceasta intrebare odata pentru totdeauna, iar Biserica care ii datoreaza existenta, l-a urmat in aceasta privinta pe acest om si numai pe el singur si pe nimeni altul; in religie nu exista democratie, diversitate si dreptul la opinie personala… Deci orice explicatie si argument ar aduce acesta in privinta numarului de Evanghelii canonice, va fi exact motivul pentru care avem atatea si nu alt numar. Din fericire, Irineu este foarte explicit si clar in aceasta problema (spre deosebire de alte chestiuni in care ura si retorica sa violenta umbresc aproape in totalitate mesajul de transmis) si astfel noi stim, Slava Domnului, in mod precis ce a hotarat. Citind raspunsul sau, as ruga crestinii fundamentalisti sa se intrebe daca acesta (raspunsul) chiar suna a ‘lucrarea Duhului Sfant’ in determinarea pentru Biserica si pentru totdeauna a numarului de Evanghelii canonice. Credeti-o sau nu, Irineu spune ca exista patru evanghelii pentru ca avem patru colturi ale pamantului si patru puncte cardinale (nord, sud, est si vest) si pentru ca animalele au patru picioare sau patru extremitati, de aceea trebuind sa existe patru Evanghelii. Cuvintele sale exacte in aceasta privinta sunt: ‘Nu este posibil ca Evangheliile sa fie mai multe sau mai putine la numar decat sunt. Intrucat, sunt patru colturi ale pamantului pe care traim si patru puncte cardinale, iar Biserica este imprastiata in toata lumea, iar stalpul de sustinere si fundatia bisericii este Evanghelia si duhul vietii, este potrivit ca ea trebuie sa aiba patru stalpi care sa emane nemurire in fiecare directie, insufletind oamenii iara si iara… De aceea Evangheliile sunt in acord cu aceste lucruri… Intrucat vietuitoarele pamantului au patru extremitati sau picioare, si Evangheliile sunt patru. Aceste lucruri stand asa cum le-am zis, oricine care distruge fiinta Evangheliei in van o face, dand dovada de neinvatatura si nerespect… ma refer la acei care prezinta numarul evangheliilor ca fiind fie mai mare decat ce s-a zis mai sus, sau, pe de alta parte, ca fiind mai mic.’ (Adv. Er.).

Intrebare pentru crestinii fundamentalsti: te simti bine, acum ca stii ca Duhul Sfant “s-a pogorat” peste Irineu ajutandu-l sa stabileasca pentru intreaga lume si pentru totdeauna numarul de Evanghelii canonice, de “revelatie divina”, legand asta de… numarul de picioare pe care il au animalele? Sau ce-ar fi fost daca bietul Irineus ar fi stiut nu numai de Sud si Est ci si de Sud-Est… am mai fi avut o Evanghelie canonica??

Si Irineu – asa cum il stim de altfel – agresiv si intolerant, are indrazneala sa ne numeasca “ne-invatati” … Râde ciob de oala sparta! Nu incetez sa ma minunez de superstitia si intunecimea mintii acelora care astazi sunt venerati ca “giganti spirituali” si ca “Sfintii Parinti” ai Bisericii Timpurii in multe cercuri de credinciosi cu cultura semidocta. Cu cat citesti mai mult despre ei si despre cum se contrazic si se cearta unul cu altul, cu atat iti este mai greu sa gasesti urmele ‘Duhului Sfant’ in orice fapta si zicere de-a lor. O privire fugara asupra istoriei Sinoadelor care au fixat Canonul si in care doctrinele pe care le-au creat sunt reciproc paralele este un exercitiu edificator, ca sa zicem asta cu multa modestie stilistica. Dupa ce citesti aceste doctrine aflate in contradictie cu tot ce ei au ales ca fiind Canonul, nu poti decat sa realizezi cat de imposibil este sa crezi ca ‘Duhul Sfant’ i-a condus ‘intru tot adevarul’ in ceea ce priveste problematica Canonului, dar care in acelasi timp i-a facut sa creeze doctrine religioase blasfemiatoare in care Isus niciodata nu a crezut, si pe care nici discipolii alesi de El nu le-au propavaduit vreodata. Nu exista un spectacol mai trist in lumea intelectului, decat acela al oamenilor posedand realmente mari capacitati intelectuale si care isi pierd timpul si respectul celorlalti, incercand sa faca sa apara ca rezonabila o superstitie explicand absurditatea acesteia de-o maniera atat de ilogica, asa cum a facut-o Irineu. Mai bine ne-ar fi aparut nou azi si multor altora din timpul sau daca mergea pe mana demnitatii intelectualismului rational decat sa bajbaie prin amorteala oarba animata de misticismul ignorant.

Acei teologi de azi care citeaza din Irineu ca dintr-un ‘mare invatat’, nu-si asuma cu draga inima argumentul sau privitor la numarul de Evanghelii; nici faptul ca acesta a afirmat intr-una dintre scrierile sale ca Isus a propavaduit pe pamant timp de 20 de ani… (Idem). Intrebare pentru crestinii fundamentalisti: Atipise ‘Duhul Sfant’ in cazul lui Irineu? Putem crede ceva din tot ce a zis, dupa ce am citit cum a creat el Canonul din patru Evanghelii?

Lumea Arabă

Acest document este vechi si neactualizat. Abordarea unor subiecte expirate azi trebuie deci inteleasa. Aici se regaseste abordat subiectul raportului ONU pentru Lumea Arabă.

Panait Istrati, 1930 – Guy Millere, 2003

Pentru cei interesati de Franta si politica sa mai interna sau mai putin interna, un articol, nu neaparat recent (sfarsitul anului trecut), aparut in Le Figaro; e vorba de lupta atat de stransa intre stanga si dreapta care s-a dat si se da acolo de 50 de ani, de fapt dintotdeauna. E vorba de constientizarea faptului ca stanga a pierdut toate ostilitatile si ca a facut-o pe mana ei datorita politicilor pe care le-a promovat, insa si datorita schimbarilor la nivel geopolitic din ultimii ani (caderea comunismului, esecul social-democratiei scandinave, esecul (partial) al ei la ea acasa de a reforma statul si economia pentru a se adapta prezentului dar mai ale viitorului apropiat si atat de previzibil (regimul de pensii si influenta sindicatelor).

Se vorbeste despre islamism si politica traditional-tradatoare a stangii franceze in ceea ce priveste acest pericol extern dar si intern, din pacate, asa cum ticalosii au facut atatia ani si cu celalt pericol, comunismul.

Citind articolul, la evocarea acestei realitati de catre autor, gandul m-a dus imediat la romanul Panait Istrati si la soarta sa intelectuala compromisa de murdara stanga fraceza (H. Barbusse (revista “Monde” finantata de Uniunea Sovietica), Romain Rolland si P.C.F. (prin organul sau de presa L’Humanité)).

Atunci s-a vorbit de asasinat moral. Azi cred ca se poate afirma fara sa gresim prea mult ca fost si unul fizic, daca tinem cont de soarta si ultimii ani de viata ai scriitorului brailean.

Pentru cei care inca nu au facut-o recomand cartea sa ‘Vers l’autre flamme, confession pour vaincus’, in traducerea romaneasca ‘Spre alta flacara, Spovedanie pentru invinsi’, in cea engleza ‘The confession of a loser’ sau ‘Russia unveiled: 1927 – 1930′. In orice limba ati citi-o, nu e sigur o pierdere de timp . . . .

Articolul ataca de asemenea pozitia partinitoare a stangii franceze in problema Sadam-razboi in Golf. Azi, stanga extrema franceza (si europeana) ataca miseleste dar de maniera atat de clasica, a la Barbusse-PCF, tot ce este pro-american  si tot ce arata cu degetul spre pericolul arabo-musluman; etichetele si tehnicile sunt aceleasi, doar subiectii s-au mai schimbat: ieri era scriitorul roman de expresie franceza Panait Istrati, azi este scriitorul francez-sadea Guy Millere; tot inainte tovarasi!, ca pionierii . . . .

MRAP, treve de superficialités !

http://occidentalis.com/mrap.php#a3

Les nouveaux mollahs
Bruno José Lebeau – Le Figaro

http://www.mafhoum.com/press4/123P8.htm

Ganduri, poze, filmulete . . . .

“Ieri” crestinismul  facea maceluri pe banda; nu mult, vreo mie si juma’ de anisori, pana cand i-a luat secularismul iataganu’ din mana; azi e randul islamului se pare . . . .
Pentru ca dragi prieteni, azi uitandu-ne ce se intampla in jurul nostru, putem zice ca lumea a innebunit, sau ma rog, cel putin o parte a ei. Luati exemplul macelurilor din Nigeria cu ocazia concursului de frumusete: Oameni omorati barbar (bagati in cauciucuri uzate umplute cu benzina si dati prada focului de vii), case si biserici arse.
Mai acum un an, fanaticii islamului daramara zgarie-nori in New York.

Ce mai fac ei, in rest?

Pai, macelaresc cetateni nevinovati prin orasele Rusiei; omoara tineri australieni si neo-zeelandezi in discotecile sudului (Bali, Indonezia), asasineaza (decapiteaza) turisti in Mindanao (Filipine), mitraliaza parlamentari in Khashmir (India) si pun bombe in autobuze in XinJiang (China), cand nu-si detoneaza centurile cu trotil prin cafenelele Ierusalimului (Israel), etc.
Unii naivi – desigur! – dar tare galagiosi, tin sa ne explice ca e vorba de “LUPTA PENTRU LIBERTATE”: asadar musulmanii ceceni lupta pentru independenta si alungarea rusilor de pe ceea ce ceceni numesc “pamantul lor”. Si omoara civili pentru asta . . . .

Dar ce moldovenii nu au fost si nu sunt oprimati de rusi?

Dar ce rusii nu au omorat si oprimat letoni si lituanieni?

N-au ocupat ei oare zeci de tari ale Europei?

Vazura-ti voi moldoveni sau letoni punand bombe prin teatrele Moscovei? Nu prea cred . . . .

Ati vazut voi europeni cu ura asta oarba pentru rusi? Nicidecum!

Ne mai zic ‘galagiosii’ astia de care vorbeam mai inainte ca Sauditii si Arabii in general daramara World Trade Center-ul, pentru ca americanii ii oprima si le ocupa pamanturile.

Ha!

Dar ce, numai pe arabi ii “oprima” americanii?

Toata America Latina a fost si mai este inca “gubernie” a Statelor Unite, unde acestea fac ce vor muschii lor, cand vor muschii lor.

Dar e vreo tara pe lumea asta care sa nu se simta (pe drept, dar mai ales pe nedrept) “oprimata” de americani???

Si totusi nimeni in afara de arabi/muslumani nu fac maceluri de 3500 de persoane pe atentat . . . .

Cine sunt arabii?

Cine sunt musulmanii sa faca atata caz de situatia lor?

Rusia (si odata cu ea noi toti cei din fostul lagar comunist) am pierdut un mod de viata care azi stim ca nu era cel mai rau de pe planeta.

Rusia a pierdut un imperiu, a lasat adversarului jumatatea sa de lume. Era necesar sa se schimbe pentru a putea sa isi mentina puterea economica si politica in lume, si a inteles asta, trecand la un “regim de slabire” geo-politica.

Noi ceilalti din Europa de Est, am inteles de asemenea ca falimentul este faliment si gata, ca e timpul sa ne schimbam economic si politic.

Rusii nu a tabarat cu bombe nucleare peste americani cand pierdura ‘partida secolului’, desi au din plin de toate felurile, desi sunt saraci lipiti pamantului, desi muncesc mai mult si mai greu decat o fac arabii pe aceeasi saracie sau daca nu pe una mai crunta.

Nu s-au vazut rusi facand atentate prin orasele Americii sau Europei de Vest, si subliniez, au pierdut un imperiu mondial.

Ce au pierdut arabii/musulmanii?

Praful de pe toba, pentru ca nu au avut nimic (in ultimii 800 de ani). Dar ei fac atentate, sunt frustrati mititeii, si nedreptatiti . . . . cica trebuie sa-i intelegem si sa le acceptam turbarea, ca ii doare rau neneaca!
Sa o luam altfel daca nu va place asa: Negrii crestini si animisti din sudul Sudanului se lupta impotriva politicii de islamizare fortata si de deznationalizare de mai bine de 30 de ani; nimeni nu ii vede, nimeni nu se intereseaza de soarta lor, nimeni nu ii plange. Sunt facuti sclavi* si vanduti in lumea rurala a nordului arabofon, satele lor sunt efectiv “rase” cu tunul.

Va intreb deci, ati vazut negrii sudanezi legandu-si centura de trotil si explodandu-se prin autobuzele Khartoum-ului?

Sau mai bine, ati vazut voi negrii sudanezi luand ostatici avioane comerciale si bagandu-le in zgarie-norii Riadh-ului (capitala Arabiei saudite), pentru ca Arabia saudita este principalul finantator al regimului de la Khartoum?

Sa nu uitam ca in limba araba ‘negru’ si ‘sclav’ sunt sinonime (sudan = negru, sclav; de altfel, denumirea oficiala in araba a tarii numite Sudan, ‘Bilad as-Sudan’ inseamna nici mai mult nici mai putin decat ‘Tara Negrilor’, desi azi bietii negrii sunt slugi si haituiti in propria tara).

http://www.iabolish.com/

http://www.iabolish.com/index.htm

‘Old Europe’ and Sudan’s jihad

http://www.iabolish.com/news/AASG%20News/coverage/bg03-15-03.htm

http://main.faithfreedom.org/oped/abolish30510.htm

Sau sa luam cazul recent-eliberatului Timor Oriental: musulmanii indonezieni au macelarit timorezi (catolici) la greu in ultimii 20 de ani, au decimat practic populatia facand unul din cele mai mari genocide ale ultimelor decenii.

I-ati vazut pe timorezi daramand zgarie-nori prin Jakarta?

Sau sa revenim la istorie, acea istorie care ne zice ca in procesul de constituire a Imperiului Arab din anii 700 era noastra si pana prin 1300, arabii au ‘stins’ popoare intregi; i-au macelarit, le-au furat limba, traditia si religia; azi auzim de ‘palestinieni’ asa-zis oprimati, dar cati stim ca palestinienii au fost o populatie crestina sute de ani pana la cucerirea araba, cati mai auzim de “siriaci”, “maroniti” sau “copti”? Popoare stinse sau brutal oprimate pe altarul barbariei numite Islam.

Sa nu uitam de asemenea ca arabii faceau comert cu sclavi negrii, cu sute de ani inaintea venirii europenilor pe coastele Africii pentru aceeasi indeltnicire murdara.

De exemplu, celebrul istoric american Will Durant (1885 – 1981), considera ca cel mai mare genocid savarsit vreodata in istoria omenirii, este cel facut de cuceritorii musulmani (mogulii) la supunerea nordului Indiei. Pentru noi cei la adapostul civilizatiei, este capital sa intelegem avertismentul lui:

“CUCERIREA INDIEI DE CATRE ISLAM ESTE PROBABIL CEL MAI SANGEROS CAPITOL DIN ISTORIA UNIVERSALA.

ESTE O POVESTE TRISTA SI DESCURAJANTA, INTRUCAT LECTIA EI ESTE CA CIVILIZATIA E UN BUN PRETIOS, AL CAREI DELICAT ECHILIBRU DE ORDINE SI LIBERTATE POATE FI IN ORICE CLIPA DISTRUS DE BARBARI INVADAND DIN EXTERIOR SI INMULTINDU-SE INAUNTRU.”

(The Islamic conquest of India is probably the bloodiest story in history. It is a discouraging tale, for its evident lesson is that civilization is a precious thing, whose delicate balance of order and liberty may at any time be overthrown by barbarians invading from without and multiplying within. – Will Durant, “The Story of Civilization”)

Asa avem azi Pakistan, Bangladesh si 100 de milioane de muslumani in India. Genocidul se estimeaza la 80 de milioane de oameni . . . .
Azi coptii, stapanii de drept ai tarii Egiptului, descendentii celor care au construit piramidele acum mii de ani si ridicat una din primele civilizatii ale omenirii, de traditie crestini ca si noi, sunt oprimati in mod barbar: constant ai sa intalnesti in presa internationala stiri despre comunitati intregi de copti rase de furia majoritatii musulman-arabe in incidente legate de religie sau pamant*, iar statul ai carui cetateni sunt, le interzice orice functie publica, fie ea mica sau mare.

Ati auzit voi stangistii lumii vorbind de “apartheid” in cazul egiptean si facand tambalau pe la mitinguri??

Ati vazut vreun inalt irerarh ortodox luand vreodata pozitie fata de aceste abuzuri?

Nici eu . . . .

* Buldozere peste cladiri; suna familiar, nu?

Tsahal (armata israeliana) distrugand rezidentele teroristilor islamici proaspat ‘explodati’ prin autobuzele Tel Aviv-ului, semnul cronic al neputintei in fata fanatismului.

Munca acestor ‘buldozeristi’ e raportata atent si consecvent de fiecare agentie de presa occidentala . . . . insa mai sunt si alte buldozere harnice, “lucrand” chiar in aceste ore, la distrugerea culturii vechii populatii a tarii Egiptului.

Cati occidentali protesteaza??

ZERO!

Cati patriarhi ortodocsi plang?

ZERO! . . . .

Unde ie_iei? Unde ie pacifistii lu’ peste, unde au fost iei in trecutele 10 decenii, in care minoritatea copta in Egipt, crestinii in general in tarile arabe, au fost discriminati si maltratati, omorati si “rasi” din istorie.

Unde este acea 60 la suta populatie crestina din Libanul anilor ’70??

Asta stim . . . . e in SUA si Europa de Vest, da’ cine plange pentru ei, cine cere “reintoarcerea refugiatilor” in cazul lor?

http://www.copts.net/detail.asp?id=419

An Egyptian Army Unit Attacks the Charity Isle of Patmos & St. John the Beloved Coptic Monastery of Nuns in Egypt

Egyptian court frees killers of 21 Christians

http://www.copts.net/detail.asp?id=407

14 More Killed in Egyptian extremist attacks

http://www.copts.net/detail.asp?id=65

10 Christians were killed in an unprecedented attack inside a church in central Egypt

http://www.copts.net/detail.asp?id=66

Three slain after Egypt church massacre

http://www.copts.net/detail.asp?id=68

Cine vrea sa cunoasca mai multa istorie in legatura cu subiectul dhimitudinii (dhimi = subiect nemusulman al statului islamic (califatului)) poate sa citesca cartile de istorie ale curoajoasei doamne Bat Ye’or, egipteanca prin nastere.
“Declinul crestinatatii orientale sub islam: De la Jiahd la Dhimitudine”
“Dhimii: Evrei si Crestini sub Islam”

Nu stiu inca de publicare unei versiuni romanesti a uneia dintre aceste carti, insa ele exista sigur in limba engleza si franceza, chiar pana si in bibliotecile publice al amaratei municipalitati montrealeze. (The Dhimmi: Jews and Christians under Islam, The Decline of Eastern Christianity under Islam. From Jihad to Dhimmitude, Islam and Dhimmitude. Where Civilizations Collide, Le Dhimmi: profil de l”opprime en Orient et en Afrique du Nord depuis la conquete arabe – ISBN: 2-7157-0352-X, Les chretientes d”Orient entre “jihad” et dhimmitude: VIIe-XXe siecle – ISBN: 2-204-04347-8, Juifs et chretiens sous l”islam : les dhimmis face au defi integriste – ISBN: -900269-91-1)

Articole ale dansei pe tema recentei turbari islamiste:

http://www.meforum.org/article/508

http://www.meforum.org/article/162

http://mapage.noos.fr/gcazenave/lie…hes/batyeor.htm

http://www.hraic.org/romanian/doua_fete.html

http://www.hraic.org/

Haideti deci sa vedem cu cine avem de a face totusi: sa lasam arabii sa se prezinte, prin textul ultimului raport al agentiei ONU numite ‘Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare’ (PNUD), departamentul Lumea Araba, raport intocmit de intelectuali arabi, in care vom intalni adevarata fata a Islamului azi, vom “admira” portretul unei societati in care religia (superstitia) are un cuvant greu de spus.

Ca imigrant din estul Europei, plecat deci din saracia si prostia comunismului, nu pot decat sa va spun ca iata, exista ceva mai rau decat comunismul bolsevic: RELIGIA PE CAI MARI.

Veti intalni parcurgand kitul de presa de pe site-ul indicat, realitati neasteptate, ca de exemplu faptul ca Lumea Araba are indici de libertate cetateneasca si politica mai mici chiar decat cei ai Africii Negre. Va veti uita patrat la sintagme bizare, frizand parca absurdul ce caracterizeaza aceste societati, ca de exemplu, ‘mai bogati decat dezvoltati’. Contorsioneaza logica economica un pic, nu? Si totusi . . . . .

articol in romana:

http://www.ziua.net/display.php?id=25057&data=2002-07-06

presskit-ul in engleza de pe site-ul original al PNUD (Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare):

http://www.undp.org/rbas/ahdr/english2003.html

presskit-ul in franceza de pe site-ul original:

http://www.undp.org/rbas/ahdr/french2003.html

Legaturi pe arbore in sus:

http://www.undp.org/rbas/ahdr/

http://www.undp.org/rbas/

Pentru vorbitorii de limba engleza, articole din revista The Economist si de pe site-ul BBC, relative la raportul ONU:

http://www.economist.com/displaysto…tory_id=1213392

http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/2082872.stm

Articolul din ziarul romanesc ‘ZIUA’ la aparitia raportului:

“Stagnare primejdioasa in lumea araba”

Samabta, 6 Iulie 2002

http://www.ziua.net/display.php?id=25057&data=2002-07-06

ARABII SE TEM DE CARTI, MAI ALES DACA SUNT STRAINE

Potrivit raportului, intelectualii sunt primii tentati sa fuga din aceste societati inchistate, daca nu chiar represive. Lumea araba este egocentrica, respinge legaturile cu exteriorul, este ostila schimbarilor sau inovatiilor. CULTURA ESTE CENZURATA DE RELIGIE. LITERATURA ESTE PRIVITA CU NEINCREDERE. IN ULTIMII ANI, NUMARUL CARTILOR NOI A SCAZUT DRAMATIC. MULTI AUTORI AU FOST FORTATI SA ALEAGA CALEA EXILULUI. TRADUCERILE SUNT EXTREM DE RARE. LIDERII RELIGIOSI SE TEM CA NU CUMVA CARTILE IMPORTATE SA NU-I CONTAMINEZE PE DREPT-CREDINCIOSI CU IDEI PAGANE. IN INTREAGA LUME ARABA SE TRADUC ANUAL 330 DE CARTI, ADICA O CINCIME FATA DE CAT TRADUCE NUMAI GRECIA IN ACELASI INTERVAL DE TIMP, SE ARATA IN RAPORT. ACESTA NU ESTE, INSA, UN FENOMEN DE DATA RECENTA. AUTORII RAPORTULUI EXPLICA: “IN CEI 1000 DE ANI CARE AU TRECUT DE LA DOMNIA CALIFULUI MAMOUN, ARABII AU TRADUS TOT ATATEA CARTI CATE TRADUCE SPANIA INTR-UN SINGUR AN.

FEMEILE, CETATENI DE RANGUL DOI

FEMEILE CONSTITUIE CATEGORIA CEA MAI OPRIMATA DIN LUMEA ARABA. IN PREZENT, JUMATATE DINTRE ACESTEA SUNT ANALFABETE. In mileniul trei, nasterea unui copil este inca un eveniment extrem de riscant pentru viata mamei. Rata mortalitatii la nastere este dubla fata de cea inregistrata in America Latina si de patru ori mai mare decat cea din Asia de Est. IN MULTE TARI ARABE FEMEILE NU AU INCA DREPT DE VOT. Totusi, autorii raportului consemneaza si cateva initiative legislative incurajatoare: Iordania a majorat varsta legala pentru casatorie la 18 ani (fata de 15 ani pentru fete si 16 pentru baieti, pana acum) si a scos in afara legii asa-zisele CRIME PENTRU ONOARE (HONOUR KILLINGS), FENOMEN RASPANDIT IN LUMEA MUSULMANA. Pentru prima oara, femeile iordaniene au primit dreptul de a inainta divort. Acest ‘privilegiu’ rezervat pana acum exclusiv barbatilor a fost acordat si egiptencelor, incepand din anul 2001.
IN MAJORITATEA STATELOR ARABE, INSA, FEMEILE CONTINUA SA FIE CETATENI DE RANGUL DOI. NU AU ACCES LA EDUCATIE, NU POT LUCRA, NU POT DUCE O VIATA INDEPENDENTA. DIN PACATE, LUMEA ARABA SE PRIVEAZA DE CREATIVITATEA SI DE PRODUCTIVITATEA A JUMATATE DINTRE CETATENII EI, CONCLUZIONEAZA RAPORTUL.

DEFICITUL DE LIBERTATE SI LIPSA EXERCITIULUI DEMOCRATIC

LA CAPITOLUL DEMOCRATIE SI LIBERTATI CETATENESTI, STATELE ARABE SUNT CODASE, SITUANDU-SE CHIAR IN URMA AFRICII SUB-SAHARIENE. Potrivit specialistilor, proasta guvernare este principala responsabila pentru stagnarea economica si sociala din regiune. Potrivit raportului, arabii sufera de un deficit de libertate, astfel incat chiar si atunci cand drepturile cetatenesti sunt garantate de constitutii si de legi, acestea sunt adesea ignorate in practica. Participarea populara la viata politica ramane slaba, ceea ce se materializeaza in absenta unei democratii autentice. Conducatorii, chiar si cei alesi prin vot popular, raman lideri pe viata si creeaza dinastii. Coruptia, nepotismul si birocratia paralizeaza institutiile statului.

EXPLOZIA DEMOGRAFICA, ANALFABETISMUL, SOMAJUL SI CRIZA APEI

In urmatorii 20 de ani, lumea araba se va confrunta cu un boom demografic greu de gestionat. Specialistii estimeaza ca populatia acestor state va creste de la 280 de milioane la 400-450 de milioane de locuitori. In aceste conditii, penuria de apa va deveni, cu siguranta, o mare problema. Regiunea sufera de o ariditate cronica. Din cele 22 de state identificate de Banca Mondiala ca fiind sub limita saraciei in materie de apa potabila (cu mai putin de 1000 de metri cubi pe an pe cap de locuitor), 15 sunt tari arabe.
Spectuloasa crestere demografica va impovara si mai mult sistemul de invatamant, aflat si asa la pamant. In prezent, lumea araba este simtitor mai tanara decat restul globului: 38 la suta din populatie are sub 14 ani. Peste 10 milioane de copii nu sunt insa scolarizati. Nici in randul adultilor situatia nu este mai buna: 65 de milioane de arabi sunt practic analfabeti. Numai 0,6 la suta din populatie utilizeaza Internetul. Cercetarea si dezvoltarea sunt aproape inexistente. Somajul, care afecteaza 15 la suta din populatie, este cel mai mare inregistrat in randul tarilor in curs de dezvoltare. In aceste conditii nu este de mirare ca, potrivit unui sondaj de opinie realizat in anul 2001, mai mult de jumatate din tinerii arabi viseaza sa emigreze, in special in state industrializate din Occident. Se estimeaza ca in ultimele decenii cel putin un milion de specialisti au parasit regiunea, stabilindu-se in strainatate.

PIB-UL TUTUROR STATELOR ARABE ESTE MAI MIC DECAT CEL AL SPANIEI

Raportul, dat publicitatii marti 2 iulie, darama mitul petrodolarilor in care s-ar scalda lumea araba. IN REALITATE, PRODUSUL INTERN BRUT (PIB AL TUTUROR STATELOR ARABE LUATE LA UN LOC A FOST, IN 1999, DE NUMAI 531,2 MILIARDE DE DOLARI, MAI MIC DECAT CEL AL SPANIEI, CARE S-A SITUAT IN ACEL AN LA 595,5 MILIARDE DE DOLARI. “Cele mai prospere dintre tarile arabe isi datoreaza bogatia petrolului, insa acesta a fost o sabie cu doua taisuri”, se arata in document. AUTORII RAPORTULUI NOTEAZA CA PETRODOLARII NU AU FOST REINVESTITI EFICIENT IN REGIUNE, ASTFEL INCAT IN ULTIMII 20 DE ANI ECONOMIA A STAGNAT.
In ceea ce priveste nivelul de trai si conditiile de viata (cuantificate intr-un Index de Dezvoltare Umana) exista diferente notabile de la stat la stat. Pe locul intai se situeaza Kuweitul, care se apropie de standardele Canadei. Este urmat de Bahrein si Qatar. Pe ultimele locuri se claseaza Yemenul si Djibouti.

STAGNARE PRIMEJDIOASA IN LUMEA ARABA

Lumea araba traverseaza o perioada dificila si periculoasa, cu consecinte nefaste pe termen lung. Analfabetismul, lipsa libertatilor politice, discriminarea femeilor, izolationismul sunt numai cativa dintre factorii care ameninta stabilitatea din regiune, cu posibile repercusiuni la nivel global. Acestea sunt concluziile unui raport intocmit, la solicitarea Natiunilor Unite, de un numeros grup de economisti, sociologi si specialisti in cultura araba. Desi provin din tari diferite si unii dintre ei traiesc actualmente in Occident, autorii raportului au un element in comun: cu totii sunt arabi. Ei au incercat sa analizeze obiectiv, bazandu-se pe statistici, situatia existenta in cele 22 de tari membre ale Ligii Statelor Arabe, care insumeaza o populatie de peste 280 de milioane de locuitori.

Mame “imbrobodite” islamic mutilandu-si bebelusii de dragul superstitiei (taindu-i cu cutitul pe fata in ritualuri bestiale), maini taiate si atarnate pe sfoara, beregate din care sangele iese galgaind, picioare amputate cu fierastraul ‘pe viu’, biciuiri si executii publice pentru lipsa la apel la moschee, spanzuratori la fiece colt de strada, asta au adus ”eliberatorii” Afghanistanului; era rau cu rusii? Da, corect, ii puneau sa invete si sa se civilizeze . . . . . ceea ce era deja prea mult pentru niste musulmani.
Deci cine are inima tare, sa se duca sa vada pozele de pe aceste site-uri si sa vizioneze filmuletele de acolo . . . .

http://rationalthinking.humanists.net/gallery.htm

http://rawa.false.net/handcut3.htm

http://rawa.false.net/handcut2.htm

http://rawa.false.net/gallery.html

http://rawa.false.net/qasas2.htm

Alte site-uri unde se poate afla mai mult despre islam, cum este el azi si istoria sa:

http://www.faithfreedom.org/

http://www.homa.org/

http://www.secularislam.org/

O mare parte a imigratiei postbelice europene a fost musulmana; magrebieni in Franta si Belgia, pakistanezi si bangladesieni (dar si altii) in Marea Britanie; turci in Germania, oameni din Orientul Mijlociu in toate. Acestia nu au reusit integrarea in societatea moderna, cum au facut-o majoritatea celorlalti: est-europeni, extrem-orientali, hindusi si africani. O majoritate au ramas in saracia datorata ignorantei, o alta s-a format ca elite de mana a doua, acceptabili dpdv profesional, insa nefiind capabili de a-si exercita functia formatoare si progresista, de elita.

Azi vedem ‘roadele’: muslumani declarand ca araba trebuie sa fie limba oficiala in Belgia, alaturi de franceza si flamanda (olandeza) [http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/2529683.stm ];

batrani pensionari desfigurati de catre bande de tineri musulmani in Marea Britanie [http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/1294021.stm ];

zone intregi, mici orase chiar, care sunt declarate ‘zone interzise pedntu albi’, politie neputincioasa in fata violentei, jafului, si autosegregarii [http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/politics/1389730.stm , http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/1160552.stm ] ; mariaje fortate, ca metoda de a ‘suplimenta’ ratia de fanatici pe teritoriul Europei [ http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/england/1998897.stm http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/1388014.stm ]; in Suedia, tinere fete ucise de catre familia lor dupa ‘traditia’ musulmana a honour killings-urilor, daca cumva vor sa se casatoreasca in afara religiei lor (muslumane) [http://mywebpage.netscape.com/kurdi...or-killing.html , http://home.cogeco.ca/~kurdistanobs...men-murder.html ]; (pentru mine va ramane etern intiparita in minte ca cel mai oribil lucru pe care l-am putut auzi, fraza: ‘cateaua a murit’, fraza spusa de catre sora victimei, in mesajul ei telefonic triumfal din spital, catre familia care se afla acasa).

Azi muslumanii sunt suficient de multi, de tineri, si de constienti politic, ca in Franta sa ceara arestarea si inchiderea unora dintre cei mai celebri si apreciati scriitori (Michel Houellebecq), pentru simplu fapt ca in piesele sale de teatru atinge – ireverentios in ochii lor – subiectul Moahamed.

Muslumanii Frantei au obtinut prin indarjirea lor si frica tradatoare a politicienilor ei, dreptul de a-si afisa ‘diferenta’, sub forma de voal islamic, in scolile din care cu numai 2 secole in urma, crucea iesise.

Evul Mediu de care Franta si Europa odata cu ea si datorita ei scapase, e aproape. . . . .

Imigratia nu poate fi insa stopata, din diverse motive: Europa de Vest, ca si cea de Est, inregstreaza indici negativi ai sporului demografic: mor mai multi decat se nasc, si atunci cand se nasc, se nasc in familiile de imigranti; daca nu vrem ca economia sa ‘moara’ odata cu populatia de origine europeana, ea trebuie ‘alimentata’ cu populatie ‘de completare’.

Decalajul de incidici demografici intre UE si Africa de Nord/Orientul Mijlociu lucreaza ca o imensa diferenta de potential, atrenand milioane anual spre ‘polul demografic negativ’ al Europei.

Stanga extrema, care a reusit sa faca din principii, dogme, se opune obstinat oricaror masuri de ‘indiguire’, de ‘sortare’, de rationalizare a unui proces periculos si scapat de sub control, imigratia clandestina si azilul politic.

Principiile nobile ale umanismului servesc azi la prabusirea Europei intr-un nou Ev Mediu, unul mai intunecat poate decat cel pe care crestinismul a fost vreodata capabil sa il faca.

Instrumente ca ‘azilul politic’, ‘drepturile persoanei’, ‘solidaritatea umana’, sunt uneltele cu care stangistii lucreaza harnic sa demonteze cea mai buna dintre lumile posibile.

Biserica Catolica, protestantii si ei pun umarul, fiind adapostul generos oferit, de ultim resort, al imigrantilor ilegali a caror cerere de azil a fost dupa ani si ani de proceduri birocratice, respinsa.

SA ZGALTAIM UN PIC “POMPA DE BENZINA”

Sa zgaltaim un pic pompa de benzina; nu de alta, dar prea a luat-o razna, ce dumnezeu!
Unii fac tambalau ca nu vor razbel; cica ii doare la ”corason” de tataicii Iraqului, de mamaitele lui firave, de bebelusii lui subnutriti si cu multi frati si de ale lor mamici-eroine bine imbrobodite.

Plang bietii, si fac mare tambalau prin orasele ”Ioropei” ca Bush vrea sa le-o puna la iraqieni.

Plang inimioarele lor rosii de pe partea cea mai stanga, si te intrebi de ce. De ce nu plangeau cand era Iraqul atacat de Iran (peste un milion de morti, nu ca-n ‘furtuna desertului”, doar vreo suta de mii . . . . ).

De ce n-au plans domniile-lor cand timp de vreo 10 ani au tot fost razboaie prin Europa de Est: Yugoslavia distrusa gratie manarelilor nemtesti si frantuzesti, Moldova ciopartita de rusnaci sub nasurile fine de gauchisti ai UE.

Ba mai mult, ai’reacu’ suflete sensible ce sunt, strigara ca din gura de sarpe spre americani, sa vina sa le spele rusinea impotentei lor militare, sa vina ei de peste Atlantic, sa ii bombardeze pe ”genocidiacii”, ”fascistii” de sarbi.

Deh, sarbii cica erau criminalii lumii la moment . . . .

Ca sarbii cand ii bombardezi, ei nu mor frate . . . . doar cad asa un piculet pe spate, si mai apoi se ridica la sfarsit, ca-n jocurile pe calculator pe care spalatii pe creier ai Occidentului le joaca; ei nu mor de foame cand le dai jos podurile si fabricile, ca le dai jos din pacifism doar, nu?

Ei n-au copii sa pice victime in bombardamente, ei n-au sate, n-au orase, de fapt nu mai au nimic acum dupa actiunile ‘caritabile’ si ‘pacifiste’ ale Europei.

Asteptam sa-i ia pe toti la Haga sa-i judece d-alde sro, d-alde chi si alte interjectii, alti maimutoi demagogi si anti-americani.
Dar n-au plans pacifistii nostrii nici cand Rep. Sud-africana, Tanzania si alte state ale Africii anglofone au facut macel prin Zair (Congo Democrat), trimitandu-si trupele de ocupatie in aceasta tara bantuita de tribalism.

N-au plans!

Cum nu plang nici acum cand Franta isi trimite trupe in Coasta de Fildes, valuri-valuri, ca sa-si impuna politica imperiala.

Ati vazut voi mitinguri de protest pentru interventia trupelor libiene in Rep. Centrafricana?

Ce cauta libienii acolo? Pai, probabil pace, ”pacea” umanistilor si gentlemenilor ioropei adusa si popoarelor Yugoslaviei.

Sadam poate fi orice, numa’ prietenul Americii nu, si intamplandu-se sa iubeasca el America si sa parleasca tot ca un joc al hazardului aceeasi limba cu BinLaden, alt mare fan al SUA, americanii s-au gandit ca nu ar face rau sa termine treaba lasata balta acu’ 10 ani.

In plus, acum dupa ce au luat-o in barba cu 911, americanii s-au decis ca dupa 50 de ani, ar fi cazul sa o lase mai moale cu parteneriatul ”strategic” si ‘reciproc’-avantajos cu unica monarhie absoluta a planetei, Arabia saudita, ca doar acestia sunt adevaratii producatori de fanatism whahabit.

Fanatism de pe urma caruia americanii o luara in barba . . . .

Si au ales ei Iraqul ca viitor furnizor de petrol pentru cea mai larga economie a planetei, motorul economiei mondiale, scapand astfel de militantismul islamist al populatiei si elitelor saudite.
Dar daca americanii vor asa, ei bine, stangistii lumii vor invers.

Ce daca Sadam e un dictator oribil care si-a bomabrdat propria populatie civila (kurzii din nord si siitii din sud)?

Ce daca isi construieste cate un plalat pe an, in timp ce populatia moare ”fericita” de foame?

Ce daca e singurul nebun care a dat cu arme chimice pe trupele adverse in ultimii 80 de ani (agentii chimici utilizati in Vietnam aveau scopuri defoliante, nu distrugerea trupelor adverse)?

Ce conteaza ca a atacat Kuweitul si e resimtit ca un pericol de toate statele cu care are granite?

Mai ne zic ei ca cica n-ar avea mandat ONU americanii astia ca sa atace Irakul, de parca razboaiele se fac cu mandate . . . .

In vreo juma’ de secol de la infiintarea ONU, au avut loc in lume aproape 200 de razboaie, din care aprobate de ONU, doar 2, si alea ambele la presiunile americane si pe zgomotul de fond al galeriei stangist occidentale; acestea sunt razboiul din Coreea si “primul din Golf”, al lu Bush-tatal. Restul neneaca, fro 198 adica, la liber.

Ia cerut cineva la socoteala?? Multe din aceste razboaie alte ultimilor 50 de ani au fost razboaie coloniale ale Frantei . . . . pacifista de ea.

Concluzia e ca prinicipalul pentru stanga occidentala nu este sa gandesti corect sau sa faci bine, ci doar sa ”dai contre” la americani.
Americanii insa, ei stiu una si buna de la Teddy Rosevelt incoace: “vorbeste bland, dar tine intotdeauna o maaaare maciuca la indemana” (‘Speak softly but always carry a big stick’).

Nu-i vorba, nu trebuia sa se nasca si sa ajunga presedinte Th. Rosevelt ca sa stie lumea ca cea mai buna aparare este atacul, si ca in secunda in care vei fi lasat garda jos, esti ras cu siguranta de dusmani neneaca! Stramosii nostrii latini, ziceau si ei “Si vis pace(m) para bellum” (If you want peace, prepare for war, Si tu veux la paix, prépare la guerre, adica daca vrei pace, fi oricand gata de razboi.

Dar Europa nu are constinta acestei realitati, caci se pare ca a pierdut-o in deceniile de onanism gauchist.

De aceea desi este un gigant economic, este un pitic militar si prin asta si un pitic politic si diplomatic.

Cand o au groasa, tipa tare cat ii tin plamanii sa vina americanii, ca ei au “o jena” cand e vorba de trimis trupe si implementat principiile alea pe care le venereaza atat.

Pe scurt, stanga a reusit sa faca din Europa un circar cu gura mare, un fel de “luati-l de pe mine ca-l omor”. Si acum, aceeasi stanga internationala vrea sa faca si din America de Nord acelasi lucru.

Numa’ ca nu se prea poate, naivii ‘cresc’ prin Europa, doar Europa are prim-ministrii fosti teroristi trozkisti si ministrii de externe fosti zvarlitori de sticle incendiare pe la mitinguri ecologiste.

Americanii sunt ceva mai pamanteni, ei stiind foarte bine ca cel care a zis ca NUMAI MORTII VAD SFARSITUL RAZBOAIELOR (Seuls les morts ont vu la fin des guerres, Only the dead have seen the end of wars, George Santayana, Gen. Douglas McArthur, posibil Platon) are mare dreptate (inca).

Asa ca pentru ‘santatatea’ rezervorului masinii voastre, de dragul mentinerii echilibrului (fie el si precar) al economiei tarii voastre (caci cresterea pretului benzinei, fie ea si cu cativa centi se rasfrange drastic asupra tuturor preturilor dintr-o economie, lasati America sa faca ordine prin menajeria feudala a Orientului Mijlociu. Nu de alta, dar preturi mari la carburanti, dupa cum romanii au aflat in ultimii 13 ani, inseamna preturi mari la papica, la transport, la incalzire, de fapt la tot si toate.

Iar astia cu cearsafuri pe ei, saltara pretul la petrol de la 3 dolari pe baril in ’73, la 33 azi.

Poate e cazul sa ii faca cineva sa-si aduca aminte ca daca e de trait bine, pai atunci e bine sa traim cu toti bine, asta daca nu vor ‘musafiri’ nepoftiti si nemancati.

Pace cu Forcepsul

Americanii mai baga odata forcepsul sa scoata pacea, acest atat de necesar copil-minune pentru lumea de azi, din vaginul puturos care este Orientul Mijlociu; au mai facut-o si in trecut, insa au esuat.

Au esuat, asa cum aratam cand postam un articol-interviu cu Denis Ross, negociatorul si imputernicitul personal al presedintelui democrat Clinton, datorita particularitatilor situatiei politice palestiniene; particularitati care la randul lor decurg din nivelul de elevare sociala a populatiei arabe, a influentei pe care religia o are la nivel de logica si principii in aceasta societate.

Omul, desi democrat, spunea clar ca Arafat a facut tot posibilul sa impiedice incheierea unui tratat de pace, pentru ca stia exact ce urma dupa asta: urma, simplu, sa dispara (fizic), cum El-Sadat a disparut.
Dupa parerea mea, nu cred ca americanii vor avea succes, asta apreciand sortii pe termen lung, nu dupa ‘victorii’ de moment, cat sa-i scape scaunu’ lu’ Bush in alegerile care se apropie.

Pacea nu va fi posibila acolo, si daca e sa ne temem de un razboi dezastruos de anihilare reciproca, nu trebuie sa o facem pentru pakistanezi si indieni, ci mai degraba pentru arabi si evrei. Prea sunt toate ‘ingredientele’ acolo . . . . . . pentru ca cine mizeaza pe eternizarea confruntarii la ‘foc mohnit’, se inseala. Acest lucru va ‘expira’ candva, in urmatoarele decenii, cu siguranta.
Dar sa ne amintim niste fapte. Toate excrementele comuniste re-esapate din Occident, acei care sareau de gatul SUA cand ridica un pic tonul la satraptii bolsevici cand invadau Cehoslovacia sau Ungaria, cand intindeau sarma ghimpata peste hectare de gulaguri si umpleau cimitirele de milioane de victime, si asta doar pentru ca ei, rasfatatii si infantilii Occidentului sa aiba pusa la adapost iluzia lor utopica, au fost obligati dupa socul caderii bolsevismului sovietic, sa-si gaseasca un aliat intru mai vechiul lor – in fapt eternul – plan de distrugere a Vestului, in Islam, si volens-nolens, au trebuit finalmente sa guitze partinitor si in problema israelo-palestiniana.

Ne vorbesc ei de refugiati palestinieni, care cica sufera, si care cica au mult de-a face cu o eventuala intelegere intre arabi si evrei.
Mititeii insa, uita ca imediat dupa evenimentul din ’48, cand 7 armate arabe au atacat de-abia mosita entitate statala evreiasca, leaderii natiunilor acestor armate, au lansat o chemare populatiei arabe locale, palestinienilor adica, de ‘a se tine de-o parte’, de a se refugia mai exact, pe teritoriile statelor lor, ‘temporar doar’, pana cand ei, cei multi, cei viteji, cei ‘cu Dumnezeu de partea lor’, au sa-i arunce pe ‘fii porcilor si maimutelor’ – asa numeste ‘cartea sfanta’ Coranul pe evrei – in mare.

N-a fost sa fie insa . . . . . iar ‘vitejii’ s-au ales cu un ‘cartof fierbinte’ pe care de atunci insa, au stiut sa-l transforme, cinic, in arma politica, in pion intru fermentarea urii pentru Israel si Occident.

Pentru ca refugiatii, in ciuda miilor de miliarde venite din petrol in visteriile tarilor arabe, in ciuda imensului teritoriu de vreo 17 milioane de km patrati (Mai mult de 1,5X suprafata Europei de la Urali la Atlantic) de care lumea araba dispune, au ramas ‘cantonati’, inchisi adica, in tabere mizere de refugiati, lipsiti fiind de drepturi umane, ce sa mai vorbim de cele cetatenesti, eventual, discriminati de autoritati, urati de populatiatia acestor tari (vezi cazul Iordaniei sau Libanului anilor ’70).

Daca arabilor din jur nu le trecea prin cap neinspirata idee de ‘ai arunca in Mediterana pe porci si maimute’, refugiati ioc azi!

O belea in minus, adica.

Minoritatea dintre arabii palestinieni care au ramas in ciuda incitarilor tampe ale leaderilor statelor arabe, au primit drepturi depline de cetateni ai noului constituit stat evreu, avand partide politice, reprezentare in Kneset, drepturi culturale si de educatie superioara cum in alte locuri, nici macar prin anii 2000 nu se poarta . . . . .

E bizar dar ridicol sa vezi ca singurii arabi din lumea Orientului care au drepturi civile si traiesc practic intr-o democratie, sunt palestinieni de pe teritoriul statului evreu. Risul piticului . . . . . .

De exemplu primarul celui mai mare oras evreiesc, este un arab (primarul Tel-Aviv-ului).
MAI INTERESANT INSA ESTE CE S-A INTAMPLAT CU MINORITATILE EVREIESTI – destul de numeroase – DE PE TERITORIUL STATELOR ARABE, DUPA MOMENTUL-SOC 1948.

Acum, pentru un est-european citit, care stie soarta tragica a minoritailor crestine ortodoxe de pe teritoriul ‘califatului’, nu cred ca poate fi vreo surpriza.

Sa nu uitam, palestinieni, maroniti, vechii siriaci, copti, sarbi, rusi, armeni, greci, romani, toti au disparut sau au suferit pierderi imense de pe urma statutului de dimitudine – sau ‘doar’ vasalitate dupa caz – impus de statul islamic in perioada sa araba sau turca.
Pai evreii din statele arabe imediat dupa 1948, au fost ‘ciuca bataii’, ţapul ispasitor, persecutatii, ţinta facila a fanatismului impotent si prostiei moaienajoaze a arabilor si regimurilor lor arhaice.

Un imens val de refugiati, adevaratul val de refugiati in sensul propriu in Orient, au fost evreii.

Matematica e cruda: In doar cativa ani, intre 600 si 800 de mii de evrei, se refugiaza, plecand din tarile in care existau de sute de ani, doar cu ce aveau pe ei.

In ciuda lipsei de mijloace, in ciuda inerentelor dificultati ale inceputurilor unui stat, acestia sunt integrati si absorbit, cu costuri imense insa.

140 000 evrei in Algeria in 1948, mai putin de 100 azi.

75 000 de evrei in Egipt in 1948, doar 200 azi.

265 000 de evrei in Marocul anilor ’48, mai putin de 4000 azi.

Evident, e insa o greseala sa afirmi ca doar evreii sunt sau au fost victimele persecutiilor in statele arabe.

Sa fim sinceri, toate minoritatile sunt discriminate acolo, majoritatea insesi ‘auto-discriminandu-se’ si dand cu sutul efectiv, in continuu, la propriul ei viitor.

Islamul nu poate rabda altceva decat musulmani si vasali ai lor umili, iar lumea in viziunea musulmanilor neputand sa fie, finalmente (binecunoscutul principiu al ‘dar-el-islam’ si ‘dar-el-harb’) decat musulmana.

Pana la momentul atingerii acestui deziderat insa, toti suntem totusi musulmani, dar fara sa stim, saracii de noi, asa cum bine ne explica Coranul . . . . .

Iar datoria fiecarui credincios este sa aduca constiinta pe ‘inconstienti’; cu centura de trotil prin cafenea, sau avionul prin zgarie-nori . . . . . Inshallah!

Strategii Pentru Dezbinarea Republicii

Franta, cum se stie, este tara cu cea mai mare minoritate muslumana a Europei; nu intamplator, politica ei externa este aliniata intereselor imperialismului arab si musulman.

Cu destul de multi ani in urma, realizand ca islamul este o religie scapata de sub controlul Republicii si e inca una care rimeaza bine chiar cu sinuciderea Republicii, oamenii politici francezi (daca nu ma insel, cel care a facut propunerea este J.-P. Chevenement, pe atunci ministru de interne) s-au decis sa remedieze situatia; atunci – ca si azi – lacasele de cult musulmane, centrele culturale islamice, se aflau sub influenta tarilor straine care le finantau – si astfel le impuneau “politica” – si care le furnizau “personal religios”, adica imami.

Aceste tari erau “magrebienele”, adica Algeria, Maroc si Tunisia, dar si Siria, Egiptul, dar chiar si Iranul.

Insa cel mai important furnizor de fonduri, insa si de personal, era Arabia Saudita, tara recunoscuta pentru interpretarea cea mai fanatica a Islamului (whahabismul).

De curand acest proces de “indigenizare” a religie musulmane de care vorbeam, a trecut o etapa importanta, cea a alegerii unui organism reprezentativ al musulmanilor Frantei, partener legitim de dialog cu guvernul Republicii.

Instanta se numeste, “Consiliul francez al cultului musluman” – C.F.C.M., reunind toate orgaizatiile importante ale acestui cult intr-o forma care se vrea reprezentativa pentru ponderea si aderenta fiecarei miscari muslumane in randul populatiei de religie musulmana.

Actualul ministrul de interne al Frantei a participat de curand la adunarea anuala a fortei considerate ca si castigatoare in alegerile pentru constituirea (citeste “dominanta in”) acest organism (C.F.C.M.) si care se numeste “Uniunea organizatiilor islamice ale Frantei” – U.O.I.F., unde . . . . a fost fluierat copios si prelung (minute in sir) de catre participanti, cand a “indraznit” sa spuna ca in masura in care pentru fotografia pe cartea de indentitate nu se face niciunei alte confesiuni favoruri, nu intelege de ce ar trebui sa se faca musulmancelor, care cer sa fie pozate cu imbrobodite cu fularul islamic ( http://www.lemonde.fr/article/0,5987,3226–317556-,00.html ).

E si normal ca superstitiosii islamului sa ceara aceasta noua concesie, in masura in care au constatat ca statul (vrut doar) laic, a consimtit prezenta “imbroboditelor” in scolile publice.

Daca merge, merge!, nu?

“Barbosii” – cum ii numesc autorii unui articol din L’Express – cresc miza pe masura ce le creste numarul. Lucru care este iar, foarte natural . . . asa cum poate sa constate oricine citeste articolul

“Strategii Pentru Dezbinarea Republicii”, din L’Express:

http://www.lexpress.fr/Express/Info/Societe/Dossier/mosquees/dossier.asp?nom=

Dar sa vedem cateva idei ale articolului:

Ziaristii L’Express-ului au obtinut un CD care contine un manual de strategie, “de lobbying” cum zic ei, prin care o retea “deja bine implantata in mai multe mari orase al Frantei” isi explica ţelurile politice si mijloacele prin care vor atinge aceste ţeluri; e vorba de o strategie de infiltrare progresiva a statului, cu scopul distrugerii republicii laice. Acesti “iniţiaţi” sunt membrii – hai, ghiciti ai cui? – ai “Uniunii organizatiilor islamice ale Frantei”, recentii castigatori in algerile pentru desemnarea lederilor organismului care se vrea instanta-partener de dialog cu guvernul laic in materie de cult musulman, dar si EMF, Miscarea Studentilor musumani ai Frantei, principalul sindicat al studentilor de confesiune islamica.
Viitorul se anunta senin deci pentru patria lui Voltaire si Diderot, iar barbosii au chiar umor:
Si-au disimulat “manualul” intr-un compact disc cu Carla Bruni . . . . actrita din filmul “Pret-a-Porter”, celebru si bogat fotomodel italian. E vorba de CD-ul cu primul album muzical al celebritatii amintite, CD codat si securizat contra copierii, dar “lucrat” cu mare maiestrie de barbosi intru criptarea gandurilor lor bolnave, chestie ce denota inalta competenta informatica.
Cheia decriptanta – alta ironie a hahalerelor moaienajoze – se gaseste undeva in textul cartii “Paris” a lui . . . . Emile Zola, scriitor binecunoscut pentru opozitia sa fata de Biserica Catolica si influenta acesteia monstruoasa in epoca.
Dar ce vor baietii, ai carei RETEA SE NUMESTE “VENI, VIDI, VICI”, adica, daca ati uitat, “AM VENIT, AM VAZUT, AM INVINS”?
Inainte de a vedea ce vor, sa spunem totusi ca este formata in intregime din indivizi cu universitate, precizand repede totusi ca e vorba de “surubari”, ingineri adica – iaaaaaar inginerii si fanatismul, parca suna a chestii cunoscute deja, nu? – membrii importanti in UOIF si EMF.
Ei incep prin a-si manifesta bucuria pentru succesele anului: impunerea “durilor” din U.O.I.F. in C.F.C.M., vizibilitatea crescuta a “studiosilor” din E.M.F., care au reusit sa impuna 39 de alesi in Consiliile universitatilor si rezidentelor, si alegerea unor fideli ai miscarii pe lista noului partid de centru-dreapta U.M.P. (Uniunea pentru o miscare populara) al lui Juppé, printre care Rachid Kaci si Mourad Ghazli.
Principalul lor dusman in lupta asumata – “laicii”, adica musulmanii moderati din institutiile politice si cele ale statului, oameni integrati si normali la cap. Cuvantul de ordine, cum vedem mai tarziu, este “re-islamizarea”. In viziunea lor, conjunctura este favorabila, si trebuie rapid speculata.
“Ramaneti umili si discreti si vom invinge!”, spun ei simpatizantilor.
Juiseaza cu satisfactie, constientizand avantajele unui climat multiculturalist si etnicist: ‘Sa fim consensuali si in climatul de etnism actual, nimeni nu o sa ne bage in seama”.
Expliciteaza scheme deja probate prin care sa faca manipulabili si dependenti oamenii politici francezi, prin tehnica votului etnic. Prevad cu apetit consecintele unui sperat efect de avalansa, pe masura ce din ce in ce mai multe functii le vor cadea in maini. Ei afirma ca sunt deja in pozitie de arbitrii in anumite spatii politice franceze. Se felicita pentru sprijinul masiv al populatiei musumane – in care ei au avut un rol important – pentru Fortele de centru dreapta actualmente la guvernare si care sunt calificate ca pro-arabe.

Ei zic: “De acum, speculand luptele de putere dinlauntrul U.M.P.-ului (care favorizeaza grupurile comunitare dupa modelul SUA-nez), trebuie sa promovam aderarea a unui cat mai mare numar de musulmani, “incadrati” insa de tinerii retelei noastre.
Isi desemneaza teatre de operatiuni prioritare, incercand sa repete schema din regiunea Languedoc-Roussillon, unde acestia “au contacte la cel mai inalt nivel in UMP” si unde victoria rasunatoare a lui Jacques Domergue (al U.M.P.-ului), in fata socialistului Georges Freche este opera lor.

“Re-islamizarea e o necesitate si cartea de jucat”, zic ei. Tinerii sunt vizati in acest sens. Avanatajul colateral al re-islamizarii cartierelor, al reaparitiei unei practici religioase ortodoxe (traditioanale) este marginalizarea “laicilor”, carora li se reproseaza ca s-au integrat societatii franceze, adica s-au “aculturalizat”, cum prefera barbosii sa numeasca integrarea acestora.
Acestia, laicii, fac imensul pacat de a cantona religia in sfera privata, nu se dau inapoi in a se casatori cu un crestin sau a bea un pahar cu vin.

Reislamizarea este vazuta ca un mijloc de a bara calea politicii de integrare (“aculturalizarea pentru noi”), felicitandu-se pentru succesul mediatizarii luptei religioase in cursul diferitelor “scandaluri ale voalului”.

Se mai felicita pentru “resentimentele create cu aceasta ocazie impotriva “institutiilor aculturalizante ca scoala”.

Oh God, cum suna . . . . .

“Tactica de aplicat este aceea de a face ca statul sa apara ca institutie discriminatoare”, mai zic ei.

Tot citandu-i: “Trebuie sa ascutim contradictiile din interiorul republicii, care sa ne permita sa obtinem un invatamant religios ca in Alsacia, portul fularului islamic, etc.”

“Prezentandu-ne ca aparatorii echitatii si a musulmanilor opresati de un stat rasist, facem sa ne creasca cota de popularitate in comunitate”, se explica ei. Viseaza deja ziua in care Legea de separare a statului de biserica va fi amendata, propunandu-si sa profite de o astfel de situatie.

Relativ la acest aspect, acestia observa ca “Biserica catolica, si ea, spera sa isi ia revansa”, barbosii remarcand cu invidie si apetit influenta crescanda a acesteia in cancelariile actualei puteri.
Apoi mai vorbesc ei de fonduri adunate de la P.M.E-uri (micile intreprinderi ale arabilor, cosmeliile din cartierele-dezastru ale marilor orase franceze care vand kebab si carne “halal”. Asupra lor se envizageaza presiuni murdare de genul raspandirii de zvonuri ca nu ar fi buni musulmani pentru ai face sa cotizeze cum trebuie la “zakat”, adica impozitul religios. Ca recompensa insa, acestora li se furnizeaza “dubla contabilitate” informatica.
Afiseaza satisfactie in ce priveste erodarea puterii principalului sindicat francez al studentilor, U.N.E.F., erodare la care E.M.F. a participat vartos prin strategia de dezbinare si sprijin pentru sindicatele marginale.
Propaganda si infierarile studentilor evrei (pentru sprijinul acestora acordat politicii statului evreu) sunt scontate ca arme cheie, constatandu-se cu satisfactie ca aceasta pozitie este impopulara la studentii de stanga.
Alta contatare: La fiecare acuza de antisemitism, ne inatarim pozitia in randul electoratului musulman. Pe de alta parte, “cu cat este mai des utilizata acuza de antisemitism, cu atat aceasta se banalizeaza si depenalizeaza.”

Se felicita pentru succesul lobbying-ului lor care a dus la ruperea cooperarii universitatii din Paris cu cele israeliene, straduindu-se sa aplice tehnica si in alte campusuri ale tarii.
Deplang faptul ca sunt “populati” in coplesitoarea majoritate de ingineri, lipsindu-le umanistii de orice gen, neavand oameni de litere, economisti sau medici.
Aceasta monotonie de cadre este vazuta ca o scadere care ii tine la distanta de posturile statului unde se lucreaza “in contact cu material sensibil” (categorie B si C). Insa gasesc repede si un avantaj:
“Avem un numar enorm de cadre convertiti la islam care si-au pastrat numele anterior si sunt apti sa se integreze in posturile de categorie B si C”.
Mai zic ei: “Mai mult, zvonuri despre o coloana a cincea in administratie vor conduce la o epurare a actualilor arabi laici, facilitand angajarea noilor cadre convertite”.

Referitor la posturile de categoria A, acestia zic: “Inaltul lor nivel de studii si cultura generala induce aparitia unui profil mental critic, fapt ce conduce la o laicitate feroce si astfel la imposibilitatea recrutarii lor.”

Insa exista un remediu: “Indoctrinarea lor de la o varsta suficient de frageda.”

Un alt obiectiv vizat: “Agentii dormanti in serviciile de securitate, fideli luptei noastre”.

ISLAMUL A FOST INTOTDEAUNA POLITIC

De Mohamed Ibn-Guadi, islamolog la Universitatea din Strasbourg
Aparut in Le Figaro din 17 Iunie 2003

Recentele declaratii ale lui Dalil Boubakeur asupra rolului nefast pe care ar putea sa-l aiba UOIF in sanul republicii, cheama la un examen mai detaliat al acestui subiect. Dezbaterea nu poate sa se puna numai in termeni de cetatenie. Nu se pune problema de a comenta cuvant cu cuvant opiniile domnului M. Boubakeur, insa trei elemente apar ca marcante in declaratiile sale: problema fundamentalismului, reforma si politica in Islam. Islamul nu se rezuma doar in acesti termeni insa, fiind necesar sa intelegem originea si semnificatiile pentru a nu ciunti dezbaterea.
In timpul celei de-a 25-a comemorare a mortii doctorului Ali Shariati, in Iran, chiar unul din teoreticienii revolutiei islamice, doctorul Hashem Aghajari, a fost condamnat in noiembrie 2002 pentru ofensa adusa Islamului. In fapt, el declarase ca este necesara o reforma a Islamului si ca trebuie astfel instaurat un ‘protestantism islamic’. Profesor de istorie la universitatea din Hamedan, acesta a beneficiat de sprijinul studentimii. Sprijin care s-a prefacut in manifestatii in Iran. Oricat de laudabil ar putea parea o astfel de declaratie din partea lui Aghajari, condamnarea demnitarilor religiosi nu este mai putin justificata, mai putin coerenta cu teologia ortodoxa (n.tr. – cu sens de teologie conservatoare a islamului), deci cu Islamul insusi. Si asta pentru motive istorice ca si semantice.
Chiar daca acestea nu fac referinte clare la un prostestantism islamic, declaratii similare sunt facute intr-un colt sau altul al Europei, de catre musulmani laici. Ori a invoca astfel de orientari in cazul Islamului, este egal cu a te descalifica ca si credincios mulsulman: Nu poate exista reforma in Islam, pentru simplul motiv ca aparitia Islamului este o reforma in sine . . . .
In teologia islamica si, a fortiori, in spiritul lui Mahomed, Islamul a venit ca sa confirme revelatiile precedente, adica Iudaismul si Crestinismul. Insa ce se pare ca uita acei care sunt avizi de dialog islamo-crestin, este ca Islamul le confirma, e adevarat, insa obiectivul lui este de asemenea de a le corija.
De altfel notiunea proprie reformei crestine de separare a Bisericii de Stat, este totalmente necunoscuta in Islam. Acolo, institutiile religioase nu sunt separate de cele civile. Spiritualul este indisociabil legat de temporal. Din acest motiv asadar, este ilogic si nepotrivit sa calchezi (copiezi) reforma crestina pe Islam.
Ne ofuscam azi de ‘politizarea Islamului’. Acest termen in sine este de asemenea un non-sens. Islamul a fost intotdeauna politic. Spunand asta insa nu acord nicicum conotatii peiorative acestei realitati. Singura forma de organizare politica care a fost cunoscuta de muslumani de-a lungul istoriei lor de la originile dogmei, a fost Statul islamic. Nationalismul arab este singura ideologie straina, intrucat a fost importata din Europa. Acesta nu a fost decat un scurt si superficial episod in istoria arabilor. Timp de 14 secole, Statul islamic a fost punctul de referinta.
Ca suntem socati sau nu, faptul ca muslumanii declara ca inaintea legilor republicii, trece Coranul, e total corect in Islam. E advarat, putem fi scandalizati, insa cu asta nu o sa putem retrage acestei pozitii coerenta cu cele 14 secole de istorie islamica . . . . Eforturile musulmanilor care incearca concilierea Islamului cu laicitatea sunt desarte. Cum este tot atat de in van pentru musulmani sa caute texte coranice sau ale traditiei, in sprijinul unei astfel de concilieri. Nu exista nici un astfel de text care sa provina din Coran sau Al-hadiths (spusele despre Mahomed), sau comentarii exegetice islamice, care sa spcecifice locul pe care trebuie sa il aiba un musulman ‘traitor in pamant pagan’, caci in Islam nu exista decat Casa Islamului (a pacii) [Dar-al-Islam] si Casa razboiului (Dar-al-Harb). Ori un musulman nu se poate gasi pe un teritoriu non-musulman, fara al percepe ca pe un teritoriu unde legile islamice trebuie sa prevaleze. Si exact asta, pe plan sociologic, este problema Frantei . . . . problema care daca e sa fim sinceri, nu e provocata de musulmani, ci de Republica franceza insasi. Daca Franta cunoaste astazi astfel de probleme cu musulmanii de pe teritoriul sau, este exact din cauza lipsei sale de opinie vis a vis de Islam ca si religie. Este Franta ostila Islamului si viziunii sale? Nu a zis-o niciodata. Este ea favorabila? Nici p-asta nu a zis-o . . . . . Aceasta absenta a angajamentului si a convingerilor proprii, dublata de o necunoastere teologica in materie de Islam, reprezinta de fapt cauza problemei. Realitate care contrasteaza puternic cu ritualul la care sunt invitati in Statele Unite strainii obtinand naturalizarea, si care depun juramant pe steagul instelat . . . .
Astazi atat de multi europeni refuza sa vada in experienta reformei crestine un fenomen unic si specific crestinismului, doar pentru ca pentru spiritul occidental, este dificil sa inteleaga ca religii ce se pretind de la aceleasi origini, avand aceleasi referinte istorice si acelasi Dumnezeu, pot ajunge la concluzii atat de opuse unele celorlalte. Asta ii impinge pe unii sa conchida ca anumite probleme legate de lumea musulmana nu pot avea nici o rezolvare, ca de exemplu conflictul israelo-arab. Atunci cand pe 3 noiembrie 2001, Ben Laden a declarat pe canalul de stiri Al-Jezira: ‘Este total imposibil sa uitam adversitatea care exista intre necredinciosi si noi. Este o chestiune de religie si de credo’, acesta avea, din pacate, dreptate.
Islamul a dat nastere la una dintre cele mai frumoase civilizatii din istoria umanitatii. Insa obiectivul sau nu este numai sa domine, ci si de a face cat mai multi aderenti la mesajul lui Mahomed, prin supunerea la religia islamica. Nu este nimic socant in faptul ca musulmanii doresc sa fie reprezentati de leaderii UOIF!: este o reactie normala, intrucat, UOIF reprezinta un Islam ‘curatat’ de artificiile considerate ca proprii Occidentului (reforma, laicitatea, integrarea civila si etnica, etc.). Cum este de aceea cu atat mai iluzoriu sa crezi ca musulmanii asa-zis reactionari, formeaza o minoritate in Franta: Statul o stie deja, si a o nega inseamna exact a ii ofensa pe mulsumani.