Penibila Istorie a Sinoadelor Ecumenice, sau când popii se omoară şi se înjură între ei

MARTURIA SFINTILOR PARINTI DIN CEL DE-AL PATRULEA SECOL

EUSEBIU

Eusebiu, istoricul eclezial (340 A.D.), a impărtit cartile Noului Testament in trei clase, recunoscute, controversate si eretice (Eusebiu, Istoria bisericii). Cele recunoscute includeau cele patru Evanghelii, Faptele, cele treisprezece Epistole Paveliste (deci mai putin Către Evrei), Prima a lui Ioan şi Prima a lui Petru. Asupra acestora, zice el, nu existau controverse. Cele controversate se imparteau la randul lor in doua subclase: cele in general cunoscute si recunoscute de cei mai multi, si anume “A lui Iacov”, “A lui Iuda”, “A doua a lui Petru”, “A doua a lui Ioan” si “A treia a lui Ioan”, dintre care nici una nu e disputata astazi (cel putin la cat se cunoaste la nivelul laicului de rand, lumea specialistilor fiind insa, alta mancare de peste) si cele ‘false’ incluzand “Faptele lui Pavel”, “Pastorul din Hermas”, “Apocalipsa dupa Petru”, “Epistola lui Barnabas”, “Evanghleia dupa Evrei”, “Invataturile Apostolilor” si “Apocalipsa dupa Ioan”, aceasta din urma fiind insa in Biblia noastra azi. Cartile “eretice” includeau “Evanghelia dupa Petru”, “Evanghelia dupa Matei” (nu cea care este acum in Biblie, ci alta), “Faptele Apostolilor” a lui Andrei” si “Faptele Apostolilor” a lui Ioan. Insa, “Epistola lui Iuda” care este in Biblia actuala si pe care Eusebiu o claseaza ca “in general recunoscuta”, in alt loc o considera ca “falsa” (Eusebiu, Istoria bisericii), iar de “Apocalipsa dupa Ioan” zice ca “posibil ar trebui sa fie printre cartile recunoscute, insa unii o resping”. Tare nedefinit si vag mai era in capul “Parintilor”, ce trebuie si ce nu trebuie sa cuprinda Biblia . . . . O regula stricta si de neschimbat asa cum avem noi astazi, ei la 100, 200, sau 300 de ani de la crucificarea lui Isus nu aveau. Eusebiu era un Episcop al Bisericii Estului, si asa cum cititorul va observa pe masura ce inaintam, Biserica se va lepada de Apocalipsa.

CHIRIL, EPISCOPUL IERUSALIMULUI

Chiril, Episcopul Ierusalimului (356 A.D.) este un membru al Biserici Estului, si a facut un catalog care includea cartile ce se gasesc actualmente in Noul Testament mai putin Apocalipsa, spunand: ‘Sa excludem tot ce ramane in afara de acestea, iar ce nu se citeste in biserica, de asemenea nu trebuie sa fie citit nici in afara ei’ (Cateh. Lect.).

SINODUL DE LA LAODICEEA [CU 150 DE ANI MAI TARZIU, . . . AUTORITATE LOCALA DAR NU GENREALA]

Mai mult de trei sute cincizeci de ani ai trecut, si a devenit evident ca Sfintii Parinti nu se puteau pune de acord ce carti trebuie sa compuna Biblia, iar Sinoadele intra in scena pentru a regla problema cum se cuvine. Prima intrunire crestina la care problema Canonului a fost un punct aparte pe ordinea de zi, a fost cel tinut in Laodiceea in 365 A.D. Tertulian mentioneaza intr-adevar, ca Sinoadele s-au aplecat asupra canonicitatii cartilor pe timpul sau (Dr. Pudic), insa autoritatea lor a fost una locala si nu generala. Jerom spune deasemenea ca Sinodul de la Niceea, includea intr-o lista canonica adoptata “Iudit” (Davidson, Canonul), insa eu nu am reusit sa gasesc o dovada solida ca la Sinodul de la Niceea s-a discutat vreun pic despre Canon, desi este o impresie quasi-generala ca da. Povestea care circula, este ca toate cartile in disputa au fost puse sub masa intrunirii, si dupa o rugaciune cele canonice au sarit de dedesubt, celelalte ramanand unde au fost puse. Povestea este istorisita pentru prima oara de catre Johannes Pappus, un cleric luteran care a trait intre anii 1549 si 1601 in lucrarea sa de istorie a bisericii. Tine de fabulos, evident, si provine probabil din faptul ca la Sinodul de la Calcedon Evangheliile au fost puse la mijlocul adunarii (Westcott, Canonul).

Sinodul de la Laodiceea nu a fost un Sinod general al bisericii, insa lista sa canonica a fost adoptata de catre intreaga biserica, asa incat virtual a fost prima luare de pozitie generala in legatura cu continutul Bibliei. A fost o adunare de 22 pana la 32 de clerici (numarul variaza de la o sursa la alta) din Lidia si Frigia. Oricare ar fi numarul exact al participantilor, asa-numitii eretici ai timpului au avut o majoritate a voturilor prezente (Davidson, Canonul Bibliei). Hotararea sa finala suna cum urmeaza: ‘Psalmii compusi de persoane individuale nu trebuie sa fie citite in biserici, ci numai cartile canonice ale Noului Testament. Aceste carti trebuie sa fie citite:’ Si urmeaza lista pe care o avem noi astazi, cu exceptia omiterii Apocalipsei. Acest Sinod este important pentru ca pentru prima data se aude o voce cu autoritate in legatura cu ceea ce trebuie si ceea ce nu trebuie sa fie citit si pus in drepturi.

ATANASIE, EPISCOPUL ALEXANDRIEI

Atanasie, Episcop al Alexandriei (365 A.D.) era contra lui Eusebiu si clerului de la Laodiceea, iar cand Laodiceea a declarat ca Apocalipsa nu este in Biblie, acesta a promulgat imediat o lista canonica in care declara ca este. In Canonul sau, el numeste – zice el – numai acele carti in care erau proclamate doctrinele Dumnezeirii, si la care nici un om nu poate adauga nimic, si nu poate scoate nimic. Totusi, el a omis “Estera”, pe care biserica a adaugat-o de atunci in continuu, si deasemenea a adaugat “Baruh” si “Epistolele lui Ieremia”, pe care biserica le-a scos de atunci in continuu (Atanasie) *. El declara in mod explicit ca “Estera” nu face parte din Biblie si o plaseaza pe un nivel cu “Pastorul din Hermas” si o carte numita “Doctrinele Apostolilor”. El termina spunand: ‘Sa nici nu mentionam scrierile apocrife.’ Devenise obosit de controversa . . . . .

AMFILOCHIE, EPISCOP DE ICONIA (365 A.D.)

Amfilochie, Episcop de Iconia, accepta in Biblia sa cele patru Evanghelii, “Faptele” si cele patrusprezece “Epistole” ale lui Pavel, adaugand: “Insa unii sustin ca Epistola catre Evrei este falsa si eretica; Dar daca purcedem mai departe ce ramane? Din Epistolele Catolice unii sustin ca trebuie sa acceptam sapte, altii trei doar, una a lui Iacov, una a lui Petru si una a lui Ioan . . . Apocalipsa dupa Ioan, din nou, unii o considera (printre Scripturi); insa majoritatea totusi zic ca e falsa. Acesta va fi cel mai exact (fidel) canon al Scripturilor inspirate.’ Cineva nu poate sa spuna clar ce considera el de fapt ‘cel mai fidel canon’, insa ne arata din nou cat de total ne-rezolvata ramanea problema in legatura cu ce trebuia sa fie considerat si ce nu trebuia sa fie Noul Testament al lui Cristos, si dupa cum vedem, totul era chestie de pura opinie personala. Cuvintele sale de incheiere arata ca la timpul sau nu exista nici o lista canonica genreal acceptata.

OPATATU DIN MELA (370)

Opatatu din Mela omitea Catre Evrei (Davidson, The Canon of the Bible, pag. 193).

GRIGORIE DIN NAZIANZ (389 A.D)

El dadea ca “Nou Testament” cele patru Evanghelii, Faptele, cele patrusprezece Epistole Paveliste si cele sapte Epistole Catolice, adaugand, “Acestea sunt toate cartile inspirate; daca exista vreuna in afara de acestea, atunci acelea nu sunt (Scripturile) cele adevarate”. El apartinea Bisericii Estului, si in consecinta ca toti ceilalti respingea “Cartea Apocalipsei” (dupa Ioan).

Prin cele sapte Epistole Catolice se intelege intotdeauna a lui Iuda, Prima a lui Petru, A doua a lui Petru, Prima a lui Iona, A doua a lui Ioan, A treia a lui Ioan si a lui Iuda. De ce sunt ele numite ‘catolice’, nimeni nu stie. Orice explicatie a numelui este o presupozitie.

SFANTUL AUGUSTIN (390 A.D.)

Noul Testament al Sfantului Augustin era acelasi cu cel al nostru de azi. Influenta Sfantului Augustin in fixarea Canonului biblic, a fost mai mare decat a oricarui alt Parinte in afara de Irineu, si mai mare decat a oricarui Sinod Ecumenic. Oamenii atribuie azi lui Dumnezeu, ceea ce de fapt practic, a fost lucrare omeneasca a unui singur om: Augustin. Cand Sinodul Ecumenic decidea asupra Canonului si aceasta decizie devenea spirit intrupat pentru intreaga biserica, ceea ce se intampla de fapt era ca un singur om, conducatorul Sinodului, decidea pentru toti; cand existau indoieli asupra autoritatii unei carti competenta profesionistilor nu era implicata in rezolvarea cazului, pentru ca membrii adunarii . . . nu posedau niciuna. Tot ce spuneau ei era: “Ce au zis cei mai dinaintea noastra?” Profesorul Davidson spune: “In legatura cu Noul Testament, Sinoadele care intocmeau liste canonice ale cartilor sacre isi insuseau opinia vreunui leader al adunarii ca Augustin, impreuna cu ce a consacarat traditia anterioara. La acestea nici un membru al sinodului nu-si exersa facultatea sa critica sau rationamentul; era simplu: o adunare decidea sumar problema devenita mai apoi lege de necontestat. Episcopii au mers intotdeauna pe urmele traditiei si autoritatii”. (Davidson, Canonul Bibliei).

In 393 A.D. un Sinod intrunit la Hipo in Africa a luat in discutie Canonul si a adoptat integral lista Sfantului Augustin, spiritul dominant al adunarii.

In 397 A.D., s-a tinut cel de-al treilea Sinod al Cartaginei. Sfantul Augustin a fost din nou prezent. A adoptat o hotarare dupa cum urmeaza: ‘S-a ajuns la concluzia ca in afara Scripturilor canonice, nu trebuie sa se citeasca nimic in biserica sub titlul de Sfintele Scripturi. Scripturile canonice sunt acestea:’ Urmeaza lista cartilor pe care le avem azi in Biblie, cu exceptia catorva schmbari in ordinea lor.

DIDIMOS DIN ALEXANDRIA (392 A.D.)

Didimos din Alexandria ne spune ca “A doua a lui Petru”, era considerata pe timpul sau ca falsa, totusi era citita (Westcott, Canonul Noului Testament). In timpurile bisericii primare se citeau in biserici carti, care se cunostea ca sunt false si nu erau in Canon. In timp, multe dintre acestea si-au gasit drumul in Noul Testament. Azi, ‘A doua a lui Petru’, nu numai ca este citita in biserici, dar este considerata ca adevarata si este in Biblie. Si daca vreun preot, considerand asa cum faceau Sfintii Parinti ca este falsa ar vrea sa spuna asta, nu ar indrazni, pentru ca ‘ar tulbura credinta enoriasilor sai’. Pentru o astfel de fapta, ar fi afurisit si s-ar gasi fara mijloacele de existenta pentru el si familia sa. Astfel reuseste ecleziasticismul sa faca oamenii ipocriti, obligandu-i pe acestia sa ne spuna noua ca e adevarat, ceea ce ei crede ca e fals. Acest lucru se intampla azi, asa cum s-a intamplat si ieri, multi dintre preoti stiind mai mult decat lasa sa se vada doar de dragul salariului.

MARTURIA SFINTILOR PARINTI DIN CEL DE-AL CINCILEA SECOL

SFANTUL IOAN HRISOSTOM (CRIZOSTOM) (407 A.D)

Sfantul Hrisostom nu folosea “A doua a lui Ioan”, “A treia a lui Ioan”, “A doua a lui Petru”, “A lui Iuda” si “Apocalipsa dupa Ioan” (Westcott, Canonul Noului Testament), toate acestea fiind azi in Biblie. In schimb, includea in Canonul sau “Intelepciunea lui Isus” (Westcott, Canonul Noului Testament), carte care azi nu mai e in Biblie.

TEODOR DIN MOPSUESTIA

Teodor din Mopsuestia respingea Epistola lui Iacov, A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan, A treia a lui Ioan, A lui Iuda si Apocalipsa lui Ioan (Westcott, Canonul Noului Testament), carti care astazi le avem in Biblie.

TEODORET, EPISCOP DE CIR

Teodoret respingea A doua a lui Ioan, A treia a lui Ioan, A doua a lui Petru, A lui Iuda si Apocalipsa lui Ioan (Idem).

MANUSCRISELE BIBLIEI GRECESTI

Exista trei importante manuscrise ale Bibliei grecesti, Sinaiticul, Vaticanul si Alexandrinul. Ele sunt ‘Curtile de apel’ in toate cazurile de texte in disputa, iar listele lor canonice sunt de aceea foarte importante.

Manuscrisul Sinaitic, este acela gasit de Tischendorf in Manastire Sfanta Caterina de la Muntele Sinai in 1859, fiind probabil cel mai vechi codex (codice, adica manuscris) al Noului Testament, datand din cel de-al patrulea secol dupa Cristos. Contine cele patru Evanghelii, cele patrusprezece Epistole ale lui Pavel, Faptele, cele sapte Epistole catolice, Apocalipsa lui Ioan, Epistola lui Barnabas si o parte din Pastorul din Hermas, dintre care ultimele doua nu mai sunt azi in Biblie (Westcott, Canonul Noului Testament).

Manuscrisul Vatican aflat in Biblioteca de la Vatican apartine celei de-a doua jumatati a secolului al patrulea; Manuscrisul pastrat se termina cu Evrei 9:14. Pana la acest punct, este similar cu Manuscrisul Alexandrin (Ibid., note 2). Ce alte carti ar mai fi putut contine nimeni nu poate spune.

Manucrisul Alexandrin, apartine celui de-al cincilea secol dupa Cristos, fiind scris probabil in Egipt, continand in Noul sau Testament cele doua Epistole ale lui Clement (Davidson, Canonul Bibliei; Westcott, Canonul Noului Testament), ambele fiind excluse din Biblia noastra de azi.

CODEXUL CLERMONT

Codexul Clermont este un manuscris latin aflat acum in Biblioteca imperiala de la Paris, datand din cel de-al cincilea pana in cel de-al optelea secol, si contine o lista canonica de carti citite in Biserica Africii in cel de-al treilea secol dupa Cristos (Davidson, Canonul Bibliei). Noul Testament omite catre Filipeni, Prima catre Tesaloniceni, A doua catre Tesaloniceni care azi sunt in Biblie, introducand in schimb Pastorul din Hermas, Faptele lui Pavel si Apocalipsa lui Petru care azi nu mai sunt carti ale Noului Testament (Westcott, Canonul Noului Testament). In plus, Epistola care azi e numita ‘catre Evrei’, acolo se numeste Epistola catre Barnabas (Idem).

Dupa cum s-a mai amintit, in anul 419 A.D. s-a tinut la Cartagina un Sinod Ecumenic la care lista Sfantului Augustin a fost din nou ‘ratificata’ (Davidson, Canonul Bibliei). Acum vom purcede la cercetarea istoriei acestor intruniri generale ale clerului crestin si care se numesc Sinoadele Ecumenice.

DESPRE SINOADELE BISERICII . . . . SAU CEEA CE NU TI S-A SPUS NICIODATA

Cititorul s-ar insela amarnic daca si-ar imagina ca in aceste adunari, o suta sau doua de distinsi domni se asezau calm sa discute sobru si cu demnitate, acele probleme propuse lor spre limpezire. Din contra, multi dintre Episcopi erau niste zurbagii ignoranti, insotiti de gloate de sprijinitori huliganici, care pandeau si de abia asteptau cel mai mic motiv sa-si poata schilodii si ucide oponentii. Cele mai socante scene care pot fi azi vazute in congresele filialelor rau famate ale partidelor noastre politice din marile aglomerari urbane, nu sunt nimic in comparatie cu ce ne spune istoria ca era obisnuit in aceste Sinoade crestine. Dr. Phillip Schaff spune: ‘Alaturi de talent, cunoastere si virtute, se aduna acolo la Sinoade si ignoranta, intriga, patimile partinirii ce erau deja aprinse la toate partile in disputa de lungile controverse anterioare, si care acum se intalneau si se asezau pe pozitii de lupta ca niste armate ostile gata de lupta deschisa.’ (“Istoria bisericii crestine”, de P Schaff).

Dragii mei, acestia sunt “Sfintii Parinti” care au stabilit pentru noi care carti au autoritate canonica pentru credinta si practica, ‘controversele’ de care vorbeste doctor Schaff, fiind presupusele ‘revelatii divine’ canonizate mai tarziu, si care ni se spune azi ca au fost alese de ‘Duhul Sfant’.

Protopopul (Vicarul Catedralei Sfantul Pavel din Londra) Milman (n.t. – Henry Hart Milman), renumitul istoric spune: “Ar fi fost de asteptat ca Crestinismul sa nu apara in nici o alta ipostaza intr-o mai mare maeiestuozitate impunatoare, ca la Sinoadele Ecumenice, intruniri care se presupune ca strang din toate colturile lumii cei mai eminenti prelati si cei mai distinsi clerici; ca o piosenie elevata si senina vor fi guvernat lucrarile lor, si ca o profunda si impartiala cercetare va fi epuizat orice subiect in dezbatere; ca patimile omenesti si interesele meschine vor fi stat rusinate si umile in fata maretei adunari; ca simplu, simtul propriei lor demnitatii, sau macar dorinta de a lasa fratilor lor intru credinta o buna impresie prin solemnitatea si seriozitatea credintei lor, va fi exclus totalmente toate excesele de comportament si limbaj; Istoria insa, ne arata melancolic exact inversul. Nicaieri nu este Crestinismul mai putin atractiv, si daca tinem seama de tonul si caracterul obisnuit al lucrarilor, mai lipsit de autoritate decat in Sinoadele Ecumenice ale Bisericii. In general, acestea se prezinta sub forma unei ciocnirii feroce a doua fractiuni rivale, din care nici una nu cedeaza dar care amandoua marturisesc impotriva propriei convingeri si credinte. Intriga, nedreptatea, violenta, liberul arbitru, decizia impusa dar nu consimtita, hotararile luate cu forta, acea forta a unei majoritati turbulente si zgomotoase, deciziile luate pe baza ovatiilor salbatice mai degraba decat pe baza cercetarii sobre, demisiile de la bunul simt si comportamentul civilizat, scad onoarea si neaga ratiunea de a fi, a cel putin ultimelor Sinoade.” [. . . . . . ] “. . . jubilari si veselie la blestemarea in chinurile Iadului a adversarului umilit . . . degenerarea si decaderea este rapida incepand cu Sinodul Ecumenic de la Niceea la cel de la Efes unde fiecare tabara a venit hotarata sa foloseasca orice mijloace pentru a-si strivi adversarul, mergand de la precipitarea lucrarilor pana la manevre in culise, de la influenta oculta pana la mita si santaj; a fost prezenta acolo incurajarea violentei (daca nu apelul deschis la violenta) multimii, pentru influentarea deciziilor intrunirii; fiecare avea propria gloata de prostime violenta adusa de acasa pentru a-si sprijini ‘tabara’; si nici unul nu se dadea inapoi de la nici un mijloc pentru a obtine implinirea anatemelor si blestmelor lor catre ceilalti, prin instigarea persecutiei funestei stapaniri a vremii.’ (H.H. Milman, Istoria crestinatatii latine).

Sfantul Parinte Grigorie din Nazianz, vorbeste de ei ca ‘adunari de cocori si gaste’ (Schaff, Istoria bisericii crestine). Dezgustat din cale afara, el a refuzat sa aiba de a face cu ei, spunand: ‘Ca sa spun adevarul, inclin sa ma feresc de orice adunare a Episcopilor, pentru ca pana acum nu am vazut niciodata vreun Sinod care sa se sfarseasca cu bine, sau care sa alunge relele in loc sa le creasca. Pentru ca la aceste intruniri (si nu cred ca me exprim prea aspru aici) artzagosenia de nedescris si ambitiile prevaleaza . . . de aceea eu m-am retras si mi-am gasit linistea sufleteasca in singuratate.’ (Schaff, Istoria bisericii crestine).

Al treilea Sinod Ecumenic al Bisericii, care s-a tinut la Efes in 431 A.D., a fost marcat de ‘intriga infama, nemiloasa sete de acuzare si violenta bruta’ (Schaff, Istoria bisericii crestine). Ambele fractiuni au venit cu escorte inarmate, ca si cum s-ar fi dus la razboi (Idem), fiind urmate de gloate mari de plebe ignoranta, sclavi si matrozi, drojdia Constantinopolelui, taranime, hoarde de femei, toti gata de violenta si dezordini; orasul era patrulat de trupe (Idem), iar Nestor si Ioan din Antiohia aveau garzi de corp inarmate pentru a fi protejati de violenta tabara a lui Chiril (Idem). Cele doua tabere s-au luptat in strada si mult sange a curs (Ibid., pag. 242). La citirea Hotararii imperiale se produse o asa razmerita, incat Episcopii rivali au fost arestati (Ibid., I. 242). S-a facut imediat un efort de a se organiza un Sinod in Constantinopole, dar atat de mare a fost frica de revolta, incat a trebuit sa fie amanat si transferat la districtele suburbane de peste Bosfor (Ibid., I. 242).

In august 449 A.D., acolo s-a intrunit la Efes un Sinod care ocupa un loc notoriu in scandalurile Istoriei Bisericii, si care de la frauda si violenta cu care s-a transat totul acolo si din caracterul odios al lucrarilor lui, a fost numit ‘Sinodul Talharilor’. A fost prezidat de Dioscor cu violenta bruta (Schaff, Istoria bisericii crestine), sub protectia soldatilor. Frica de mutilare a fost asa de mare incat Flavian si prietenii sai care constituiau o fractiune, cu greu au scos doua vorbe, in timp ce Teodoret a fost scos complet de-a dreptul de la lucrari. Un comunicat presentat de Eusebiu a fost primit de catre multime cu huiduieli si strigatele “Sa-l ardem pe Eusebiu, sa-l ardem de viu! Asa cum el L-a taiat pe Cristos in doua, asa sa-l taiem si noi pe el in doua!” (Idem). Trei delegati ai Romei au fost asa de inspaimantati, incat nu au avut curajul sa citeasca o Epistola din partea lui Leon (Idem). Subiectul Canonului nu a fost bineinteles singurul subiect discutat in Sinoadele Ecumenice. In realitate, multe Sinoade nici nu au abordat problema canonica. Dioscor si tabara lui vroiau ca Flavian si prietenii sai sa semneze o marturisire precum ca Cristos nu are decat o singura natura. Flavian a refuzat asta. La un semnal dat, usile au fost izbite de perete si un numar de soldati alaturi de o gloata inarmata s-a napustit inauntru, iar Episcopii inspaimantati ai taberei lui Flavian, sub ploaia de pumni si ghionti au fost fortati sa semneze in timp ce erau impunsi cu sabiile (Mosheim, Eccl. Hist., Bk. 2, Cent. 5, pt. 2, ch. v). Acolo unde pana atunci fusesera doua tabere, acum era nu numai o majoritate, ci chiar unanimitate (Milman, Istoria crestinatatii latine (occidentale)). Dupa semnarea hotararii finale, Dioscor nu a mai putut sa-si infraneze furia, si il lovi pe Flavian-invinsul (Idem). Incurajata de gestul sau, o gloata de calugari infuriati se napustira asupra nefericitului Episcop al Ierusalimului, strigand “Omorati-l, omorati-l!” si-l batura si calcara in picioare producandu-i acestuia astfel de rani, ca muri curand dupa aceea (Idem, Scaff, Istoria bisericii crestine).

Protopopul Milman, face remarca semnificativa ca acesta nu a fost ultimul Sinod Ecumenic murdarit cu sange (Milman, Istoria crestinatatii latine).

Alt Sinod, care trebuia sa se desfasoare la Niceea in 451 A.D., a fost atat de ne-stapanit incat a trebuit sa fie mutat la Calcedon, peste stramtoarea Constantinopolelui, de unde Imparatul putea sa-l supravegheze si sa mentina ordinea cu trupele sale (Schaff, Istoria bisericii crestine). Astfel este cunoscut ca Sinodul de la Calcedon. Lucrarile au fost permanent intrerupte de urlete si zarva (Idem), chiar mirenii simtindu-se obligati sa aminteasca Episcopilor de demnitatea lor clericala (Idem). Dr. Phillip Schaff zice, “La Calcedon, aparitia renumitului scriitor si istoric Teodoret, a provocat o scena care aproape involuntar ne aminteste de actualele incaierari ale calugarilor greci si romano-catolici la Sfantul Mormant, incaierari care au loc in ciuda prezentei intimidante a politiei turce. Oponentii egipteni ai lui Teodoret, au strigat din toti rarunchii ‘Jos cu el, acest invatator al lui Nestor!’ Cei din tabara sa, raspunsera cu egala violenta: ‘Ne-au fortat la ‘Sinodul Talharilor’ sa semnam sub ghionti si pumni, jos cu maniheistii, dusmanii lui Flavius si dusmanii dreptei credinte! Jos cu ucigasul de Dioscor! Cine nu cunoaste faptele sale marsave? Episcopii egipteni strigara: ‘Jos cu evreii, cu dusmanii lui Dumnezeu, si nu-i ziceti aluia Episcop!’ La care Episcopii din cealalta tabara strigara din nou: “Afara cu rasculatii si zurbagii, afara cu criminalii! Drept-credinciosii isi au locul la Sinod!” Armata a trebuit sa intervina din nou pentru a tine in frau adunarea.’ (Scaff, Istoria bisericii crestine).

La Sinodul tinut la Constantinopole in 785 A.D. soldatii s-au napustit in camera unde se tinea intrunirea si au alungat una dintre taberele de Episcopi care nu vroiau sa semneze hotararea celeilalte tabere (Milman); iar cel de-al doilea Sinod de la Niceea (787 A.D.), a denuntat acest Sinod de la Constantinopole ca un ‘Sinod de nebuni si posedati’ (Idem).

Este un fapt curios de la care nu ma pot abtine sa atrag atentia: Nici un istoric al Crestinismului, fie el Milman, Schaff, Davidson, Mosheim sau oricare altul, nu a observat se pare grotescul absurditatii ideii unei adunari care incearca sa decida prin vot, un fapt petrecut, deci care tine de trecut. Oamenii se aduna si voteaza asupra chestiunilor care trebuie sa se hotarasca, facandu-le astfel sa devina fapte; ca de exemplu ca acela sau celalalt sa devina presedinte, sau o lege care sa intre in vigoare; dar nu voteaza lucruri care sunt deja intamplate si hotarate. Cititorul trebuie sa inteleaga ca cele prezentate, sunt doar o frantura din panorama oferita istoriei de catre Sinoadele Bisericii. Oricat de pios ar fi cineva, daca este sincer cu el insusi, atunci este imposibil sa citeasca istoria lucrarilor acestor Sinoade si sa pretinda ca Duhul Sfant are ceva de a face cu rezultatele unor atat de violente intruniri, lasand la o parte credibilitatea unei hotarari si unei intruniri care isi propune sa stabileasca ceea ce a fost inspirat de Duhul Sfant si ceea ce nu este . . . . .

IERONIM (420 A.D.) Acesta includea in Noul sau Testament catre Evrei si Apocalipsa lui Ioan bazandu-se pe autoritatea inaintasilor sai si nu pe ceea ce se citea curent pe timpul sau, aratand ca in acea perioada aceste carti erau adesea respinse. (Davidson, Canonul Bibliei). Asta ne apare ridicul in lumina celor citite mai inainte in legatura cu chinurile si sacrificiile la propriu pe care le prilejuiau Sinoadele tocmai pentru rezolvarea exact a acestui gen de probleme.

In alta lucrare de a sa, el da Epistola lui Barnabas la finalul unei liste canonice, exprimand dubii in legatura cu catre Filimon, A doua a lui Petru, A lui Iuda, A doua a lui Ioan si A treia a lui Ioan, carti azi considerate canonice. (Davidson, Canonul Bibliei). Tot el ne spune ca Prima Epistola a lui Clement care nu este acum in Biblie se citea in unele biserici.

Ieronim si Sfantul Augustin au fost cei mai influenti oameni ai Bisericii in fixarea Canonului Noului Testament (Davidson, Canonul Bibliei). Biserica Catolica l-a urmat pe ultimul, iar Luther si reformatorii l-au urmat pe primul. Cat despre competentele lor in problema fixarii Canonului, Prof. Davidson a zis: ‘Amandoi erau nepotriviti pentru cercetarea critica a unui astfel de subiect. Augustin era un om de spirit si talentat, lipsindu-i insa cultura si spiritul de independenta. Traditia era singura la care se raporta cand era vorba de carti dificile sau disputate . . . . . . Judecata sa critica era slaba, perspicacitate moderata, iar lipsa multilateralitatii sale intelectuale afectau calitatea gandirii sale critice. Ieronim pe de alta parte era invatat si cult, insa timid, lipsindu-i curajul de a aborda problemele frontal, temeinic si cu independenta necesara unei analize corecte.

Apartinand ambelor biserici, el recomanda practicarea uneia sau celeilalte. Si el era influentat intr-o maniera covarsitoare de traditie.’ (Davidson, Canonul Bibliei).

“CONSTITUTIILE APOSTOLICE”

Constitutiile Apostolice sunt o colectie de reguli, dedicate in special clerului. Ele dateaza din cel de-al cincilea secol si nu trebuie atribuite Apostolilor, numele lor fiind una din multele incercari de a da autoritate unor carti prin atasarea la ele de nume importante. Canoanele Constitutiilor Apostolice omit din Noul Testament Epistola lui Iacov, Prima a lui Petru, A doua a lui Petru, Prima a lui Ioan, A doua a lui Ioan, A treia a lui Ioan, A lui Iuda si Apocalipsa dupa Ioan (Constitutiile Apostolice).

Asta este cu atat mai ridicul tinand cont ca acesta (Canonul Constitutiilor Apostolice) expliciteaza cu mare atentie si minutiozitate cum trebuie sa se desfasoare serviciul divin in biserici, si ce carti trebuie citite ! Include Prima Epistola a lui Clement, A doua Epistola a lui Clement (un fals recunoscut), si Constitutiile Clementine (Idem). Nimeni nu mai gaseste astazi aceste carti ca fiind incluse in Noul Testament.

n.t.: Vreau sa atrag atentia cititorului de traditie sau confesiune ortodoxa ca traducerea este facuta dupa un autor protestant, si normal ca reflecta si judeca ce considerau Sfintii Parinti ca si canonic sau ca fals, prin prisma Bibliei protestante, care exclude ‘Apocrifele’ cum le numesc ei, sau ceea ce pentru catolici si ortodocsi se numeste Deutero-canonul, adica ‘Canonul adaugat’, al doilea canon. [B.O.(R.), a canonizat cartile Deutero-canonului de abia la sinodurile de la Iasi (1642) si Ierusalim (1672), iar catolicii la 8 aprilie 1546, cand de altfel a fost publicata pentru prima data o lista a Canonului Vechiului Testament de catre un Conciliu Ecumenic); cele spuse, nu micsoreaza insa relevanta materialului, intrucat in peste 95 la suta din cazuri, observatiile autorului raman valabile, Canonul protestant pe de o parte si cel ortodox si catolic pe de cealalta, fiind aceleasi daca excluzi Deutero-canonul, carti pe care dealtfel B.O. le si considera de ‘greutate a autoritatii’ mai mica decat Proto-canonul, in ciuda faptului ca se gasesc in Biblia noastra. Deci cand se vorbeste de cei trei ‘Macabei’ de exemplu, sau de ‘Ieremia’ si ‘Baruh’, trebuie contextualizata afirmatia.