Raportul mondial asupra competitivităţii pe anul 2004

Au aparut comentarii despre raportul I.M.D. („Institutul International pentru Dezvoltarea Managementului” din Lausanne, Elvetia) in presa canadiana si occidentala in data 5 mai 2004.

„Raportul mondial asupra competitivităţii” pe anul 2004 plasează ţarile intr-o ordine descrescatoare a competitivitatii cum urmeaza: 1 SUA, 2 Singapore, 3 Canada, 4 Australia, 5 Islanda, 6 Hong Kong, 7 Danemarca, 8 Finlanda, 9 Luxemburg, 10 Irlanda, 11 Taiwan, 12 Austria, 13 Elvetia, 14 Olanda, 15 Malaiezia, 16 Norvegia, 17 Noua Zeelanda, 18 Germania, 19 Marea Britanie, 20 Japonia, 21 China, 22 Belgia, 23 Chile, . . . . . 26 Franta.

Cum se poate vedea, din nou Europa e la coada, prima tara mare (relevanta) din lista fiind Germania, locul 18. :)

Unii nu văd o problemă în asta, însă cu siguranţă greşesc: competitivitatea, sau mai bine zis scăderea ei, se traduce extrem de rapid, mai rapid chiar decât pot să-şi închipuie unii, în creşteri economice slabe, care la rândul lor se traduc mai degrabă mai curând decât mai târziu, în nivele de trai în scădere. Adică la sărăcire şi sărăcie.

Chestie care de la ordinele cersetoare ale calugarilor catolici din Evul Mediu, eu unu’ nu am mai auzit sa aiba vreun admirator fervent. :)

O competitivitate slaba poate duce la secole, dar chiar si milenii, in care populatiei nu i se imbunatateste deloc nivelul de trai. Cazuri istorice importante, ne explica realizatorul studiului, citand un alt universitar cu preocupari in domeniul istoriei economiei lumii (Angus Madisson).

Insa nu e nevoie sa citesti stufoase studii de specialitate ca sa vezi importanta acestui fapt: Germaniei numai i-au scazut un pic indicatorii de competitivitate si se si afla in lista pe locul 18, dar ca prima tara importanta a U.E., insa mai important, a si avut deja de ani buni performante economice lamentabile.

Nivelul de trai urmeaza; evident, una e sa cazi de pe E.S.B. si alta doar din podul unei cocioabe de 1,8 m inaltime: vei simti mai tarziu efectul caderii in primul caz. Dar cadere este si una si alta.

Astfel, daca PIB/locuitor era in anul intai dupa Cristos de 450 $ (dolari americani 1990), dupa aproape 2000 de ani (1950), China (439$) si India (619$) aveau cam acelasi PIB/loc cu cel al lumii in primul an al epocii crestine; ceea ce s-ar traduce printr-un acelasi nivel de trai, intrucat in toata aceasta perioada nu a existat crestere a prosperitatii oamenilor acestor 2 tari.

Lucrurile s-au schimbat dramatic din 1950 pana azi in ceea ce priveste aceste tari mari, e adevarat.

Practic, in acesti 50 de ani, bogatia individuala a acestora a crescut mai mult decat in precedentii 2000 de ani. Se repeta astfel ceea ce s-a intamplat si cu bogatia europenilor, care se poate zice ca a crescut foarte lent timp de aproape 2 milenii, pentru a creste brusc doar din 1820 incoace.

E adevarat, remarca economistul, ca dupa anul 1973 – aviz arabofililor pentru care 42 US$ barilul e tocma’ OK – adica anul inceperii unor scumpiri repetate si exagerate a pretului energiei, „cresterea economica a lumii a incetinit substantial”.

Astfel, daca Asia extrema a pastrat daca nu chiar a si accelerat cresterea aflandu-se in turbionul pozitiv al reformelor capitaliste, daca Occidentul (SUA si Europa de Vest) au reusit sa mentina cel putin cresteri, fie ele si anemice in comparatie cu ce se intampla anterior socului petrolier, restul globului, din care face parte si zona lumii din care provenim noi romanii, s-a prabusit economic.

Surprinzator, dupa un prim deceniu de crestere importanta, arabii si alti exportatori de petrol, au reusit performanta sa se prabuseasca chiar mai abitir decat clientii lor. Dar asta e alta chestiune, cu cauze ce tin mai mult de cultura acestor tari.

Am putea sa spunem deci, ca am devenit fiecare (sau ma rog, cea mai mare parte dintre noi) la un moment dat emigranti din cauza crizei petroliere.

Comunismul, ca si alte societati mai putin avansate si mai putin eficiente decat capitalismul dezvoltat, ar fi subzistat probabil si azi, daca pretzul energiei nu exploda, silindu-le la faliment.

In definitiv, ar fi ideal daca am putea zice: „nu e obligatoriu ca toata lumea sa aiba eficienta economica maxima; unii merg mai repede spre progres, altii mai incet; fiecare cu ritmul lui, dupa posibilitati si optiune.” Insa costul energiei in urma celor 2 socuri petroliere, a facut imposibila aceasta optiune, intrucat dupa cum vedem, chiar capitalismul de abia isi taraste existenta, in ultimele 3 decenii nemaiinregistrandu-se cresteri marcante a nivelului de trai in lumea dezvoltata, asa cum s-a intamplat in precedentele decenii.

Sa revenim insa la studiu: In 2050, China va fi cea mai mare economie a lumii, urmata de SUA si India. Europa in totalitate, daca va fi reusit sa devina pana atunci un stat veritabil, va fi dupa India. :)

Alte puteri medii vor fi Japonia, Brazilia si Rusia.

La acel moment, tarile cele mai „mari” economic ale Europei, Germania si Marea Britanie, vor avea fiecare o economie cat 60 la suta din cea ruseasca si de vreo 58 la suta din cea braziliana.

Evident, trebuie tinut cont ca marimea unei economii nu echivaleaza cu bogatia sau performanta acesteia, ci tine si de largimea populatiei si eventual teritoriului entitatii economice in cauza.

Cum nici PIB/loc, care desi e in stare sa spuna indirect cat de „bogat” e un cetatean al unui stat, nu e in stare sa spuna nimic insa despre de ce e bogat acel cetatean.

Europa pierde in 2 moduri: unul, cel mai important, e ca pierde in mod absolut populatie, 729 milioane in 2000, 632 milioane in 2050, prin declin demografic, dar mai ales pierde in mod relativ importanta demografica, prin cresterile de populatie importante ale altora. Astfel, (re-)devine ceea ce a fost pentru secole si milenii: o biata peninsula a Asiei, insignifianta politic si economic.

A doua cale prin care Europa pierde importanta economica, este declinul in competitivitate economica, datorita unei populatii in imbatranire, adica scaderii partii de populatie activa in economie, ca si datorita generoaselor sale programe sociale. In 2050, doar 16 la suta dintre europeni vor avea o varsta mai mica de 14 ani, fata de 26 procente azi. Cand chiar azi, sunt multe state cu 60 – 80 la suta din populatie cu varsta mai mica de 20 de ani . . . .

In confruntarea cu viitorul, SUA, cel putin aparent, stau bine din aceste puncte de vedere: o economie gâtuita mai putin de un stat hipertrofiat si grijuliu, o populatie care cel putin se autorerproduce daca nu se si inmulteste, nemaipunand la socoteala o imigratie mai numeroasa. Ca „SUA-locul-2” a anilor 2050, nu mai e sigur SUA pe care o vedem azi pe strada sau in filmele Hollywood-ului, asta e alta treaba.

Cu o astfel de populatie in imbatranire rapida, Europa va aloca din ce in ce mai mult din bugetul sau pentru sanatate si pensii (azi 66 la suta din buget este alocat sanatatii, pensiilor si educatiei!).

Cu cresteri economice anemice in comparatie cu concurentii lor americani, europenii nu vor avea de ales decat sa incerce sa reformeze sistemul de pensii si sanatate (asa cum se incearca timid si sovaielnic deja in Franta, Germania, etc.), insa o veche si verificata lege („a lui Wagner”, consililierul lui Bismarck) afirma: „cu cat o tara devine mai bogata, cu atat cheltuielile sociale cresc si sunt mai greu de redus.”

Astfel datorita pierderii in competitivitate si incetinirii deja evidenta a economiilor Europei, acestea vor vrea sa reduca programele sociale pentru a pastra un echilibru bugetar, insa in acelasi timp, cu cetateni obisnuiti cu servicii sociale civilizate, sindicate puternice si partide de stanga cam . . . . prea la stanga, acest lucru va fi imposibil, asa cum ne indica legea amintita.

„Soutia” va fi in final acceptarea deficitelor – chestie care se pare ca deja se intampla cu tarile mari ale Uniunii, anume Franta si Germania – adica cresterea datoriei publice.

Presa traditional anti-americana a Europei, nu oboseste sa ne aminteasca de cat de mare e deficitul bugetar american. Care a fost in 2003 de 3,6 procente din PIB. Procentual cu mult mai putin decat maximele istorice.

Faţa de 2,6 procente din PIB pentru zona euro.

Sau ca sa intram in detalii, faţa de 4,1 procente din PIB pentru Franta, 3,8 procente din PIB pentru Germania, 3,2 procente din PIB pentru Marea Britanie si 2,5 din PIB pentru Italia.

Unde e diferenta??

Cum remarca autorul studiului, cauzele deficitului bugetar european sunt insa structurale, fiind cele aratate mai sus, in contrast cu unele conjuncturale in cazul SUA, care a avut si are cresteri economice bune si are o piramida a populatiei mai buna; deficitele provin in principal din repetatele interventii militare americane. Adevarat, inca cateva aventuri cu tancu’ printre palmieri, si ar trebui din pacate sa trecem si acest factor la categoria „structural”.

Aceeasi presa rateaza sa sublinieze importanta faptului ca in 2003 cresterea Europei a fost de 0,9 %, iar cea a SUA de 3,1 %.

Si ca asa a fost in ultimele 2 decenii, in care Europa a ratat sa profite de pe urma cresterii productivitatii muncii amorsata de revolutia informaticii la nivel de intreprindere/business.

Dar grijulii, ne raporteaza ca „America inregistreaza deficite comerciale colosale”, uitand insa sa adauge asa cum o fac universitarii lausanezi, ca jumatate din deficitul comercial american este o fictiune, intrucat pentru fiecare dolar platit la import de catre SUA, 50 de centi sunt platiti pentru un bun american produs „peste mari”, adica un bun produs intr-o intreprindere proprietate americana; asta datorita delocalizarii economiei si a lungilor ramificatii ale „corporate America”.

Pe de alta parte, cu cat o economie este mai avansata, cu atat ii pot fi surprinse mai putin fidel dimensiunile schimburiilor sale comerciale, intrucat aceasta „exporta” intr-un mai mare procent bunuri imateriale, greu de inclus in statistici, cum sunt brevetele stiintifice, proiectele tehnice si bunurile culturale.

Un aspect care, asa cum stim, a „falsificat” pentru decenii faţa schimburilor comerciale nipono-americane, producand de-a lungul timpurilor o adevarat isterie anti-japoneza in America. Timpul a aratat cat de inselatoare poti fi cifrele cand nu sunt complet intelese.

Astazi, de o maniera comparabila se intampla in aprinsa disputa a „dolarului pe zi”, intre detractorii extremisti de stanga ai capitalismului si cercurile legate de/fidele business-ului.

Astfel, in functie de cum se intocmeste o astfel de statistica, poti obtine un tablou care iti arata ca saracia in lume (numar/procent de persoane care traiesc cu mai putin de un dolar american pe zi) a scazut din 1970 pana in 1998 de la 17 la 7 procente (Sala-i-Martin), iar procentul de persoane care traiesc cu mai putin de 2 dolari pe zi a diminuat de la 41 la 19 procente, dar poti obtine si un tablou care iti arata ca saracia a scazut doar de la 28 la 24 de procente (Chen & Ravallion).

In definitiv, nici aceasta a doua cifra nu e rea, ţinand cont ca perioada luata in considerare este aceea in care in mai bine de o jumatate de lume reformele economice erau blocate de sistemul politic si de lupta ideologica intre Statele Unite si Uniunea Sovietica.

Diferentele intre cifre insa, daca vrem sa le explicam, ele apar datorita faptului ca primii fac o statistica de venituri, iar ceilalti o statistica de consum.

Diferenta care contrapune „saracia de venituri,” „saraciei de consum”?

In masura in care un sarac va fi capabil si va considera rentabil sa economiseasca in conditiile venitului de 1 dolar pe zi, acesta va avea un consum de mai putin de un dolar pe zi; venitul sau insa, va ramane de un dolar pe zi.

Un alt fel de a spune, este ca cresterea consumului mediu a fost mai mica decat cresterea venitului national.

Chestie care tine deja mai mult de sociologie, decat de responsabilitatea capitalismului ca sistem economic.

Evident, cum adesea se intampla, de o parte si alta se incearca manipularea cifrelor pentru marcarea de „puncte” in confruntarea ideologica, caci a arata ca sistemul capitalist nu reuseste sa faca in timp oamenii mai bogati, asa cum deja arata exemplul tarilor dezvoltate, echivaleaza cu a admite ca bogatia dezvoltatilor merge mana in mana cu saracia saracilor.

Ori, dupa cum arata economistul francez Daniel Cohen in cartea sa „La Mondialisation et ses ennemis”, Grasset, bogatia unor natiuni nu are nici o legatura cu saracia altora si exemplul ridicarii economice a Coreei de Sud, Japoniei, Chinei si de curand Indiei, sunt argumente puternice si ar trebui sa fie stimulente si mai puternice pentru „repetenţii” Lumii arabe si Africii subsahariene.

Pretenţiile false provin dintr-o teorie economica dovedita eronata, numita a „schimburilor inegale”.

Cum si teza care face din colonialismul trecut cauza saraciei prezente sunt false. S-a spus ca ţarile colonialiste si-au insusit materiile prime si munca ieftina a tarilor bogate, astfel imbogatindu-se.

Dar ţari bogate ca Marea Britanie insasi, au fost o lunga perioada exportatori de materii prime de care si ele insele aveau nevoie. Teza care sustine ca orice producator de materii prime are vocatia sa saraceasca in raport cu cel care fabrica produse industriale, nu poate nici ea explica nimic: mari tari agricole ca Noua Zeelanda si Australia au prosperat; Australia a exportat lana, Egiptul bumbac; una s-a imbogatit, alta a saracit.

http://www01.imd.ch/documents/wcy/content/pr.pdf

http://www01.imd.ch/documents/wcy/content/eSummary.pdf

http://www01.imd.ch/wcy/

http://www01.imd.ch/documents/wcy/wcy2004.pdf

http://www01.imd.ch/documents/wcy/content/breakdown.pdf

http://www01.imd.ch/documents/wcy/wcyBookTour.pdf

http://www.j-bradford-delong.net/articles_of_the_month/maddison-millennial.html

[ http://www.imd.ch/research/publications/wcy/index.cfm ]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s