Istoria se repetă?

La distrugerea modului de viată si civilizatiei create de romani pe întinsul lor imperiu, adesea este invocată ca motiv de către o parte dintre istorici, raspândirea, si finalmente impunerea, sectei iudaice care este crestinismul. Trecând peste disputa, documantar-istoric vorbind inegală, între cei care resping si cei care sustin o astfel de teza, merita observata o oarecare asemănare între situatia din epoca discutata si cea de azi. Parelela se face pe de o parte, între crestinism ca „gropar” al modului de viata roman, si islam, ca potential „gropar” al modului de viata occidental de azi, pe de cealalta parte.

Perspectiva, evident, trebuie păstrată: diferentele pot fi multe, însă discutăm ce e comun mai jos! Dintre diferentele marcante pe care, de ex., eu le găsesc, este aceea că făra indoială, atunci nu se inregistra un decalaj demografic atât de dramatic între membrii noi secte în mars triumfator spre palat si restul populatiei romane; demografia deci, ea nu intra atunci in calcule. Fiecare, cred, poate remarca câte o diferentă sau mai multe. Să trec însa la asemănari, asa cum le văd eu.

Am să încep, surprinzator poate, printr-o trasatura comuna a islamistilor de azi (dar sa fim sinceri, si a majoritatii maselor musulmane de azi si dintotdeauna) si a crestinilor de odinioara, trasatura pe care as numi-o „psihoza antisexista”. Ea s-ar traduce printr-o aversiune fata de femeie si sex, printr-o crispare artificiala a unui dat natural.
Astfel, urmând exemplul vietii sterile a lui Isus, ca si spusele sale din Matei 19:12*, chiar începând cu Parintii Bisericii Timpurii, apare o practica dementa, anume auto-castrarea.

Trebuie spus insa cinstit, ca practica e întâlnita si în multe alte religii orientale aparute înaintea crestinismului si din care acesta si-a inspirat partial ritul si mitologia, nu amintesc aici decât macabrele ceremonii ale adeptilor Cibelei, primul cult oriental adoptat din nefericire de romani, care de ‘dies sanguinis’ îsi taiau „bărbătiile” pe care le zvârleau mai apoi înspre statuia zeitei. Dar aici discutam crestinismul si islamul, cu ale lor obsesii, nu exotice si trecatoare culte!

Parintele Bisericii Timpurii Origen, apologetul crestin cu cea mai mare opera, trăitor fiind la finele secolului 2 si începutul secolului 3, se auto-mutileaza din tinerete, motivându-si actul exact pe pasajul Evangheliei citate mai sus. Istoria ne spune ca gestul lui ii va face emuli, o întreaga miscare de masă aparând. Gloate întregi de fanatici, automutilându-se fizic sau nu, parasesc orasele retragându-se în pustietate, de unde nu reveneau hirsuti si murdari, decât la chemarea autoritatilor religioase pentru a semana spaima si moarte printre oraseni, asa cum a fost în cazul asalturilor repetate asupra Alexandriei si care au dus la distrugerea marii biblioteci si finalmente la asasinarea Hipatiei. Ca o reflexie peste timp a acestei psihoze amintite mai sus, este si corolarul socant dar inevitabil al obligatiei de celibat, in vigoare si azi in Biserica Catolica, anume puhoiul de scandaluri de homosexualitate, abuz sexual si pedofilie, cu care aceasta ne oripileaza la citirea stirilor din presa ultimilor ani, când au fost dezvaluite sute de astfel de cazuri. Presupunând ca si calugarii sau clerul ortodox inalt (episcopii ortodocsi, nici ei, nu trebuie sa fie casatoriti), au cam tot atât de mare „succes” in suprimarea naturii din ei însisi, pe cât o au si preotii catolici, putem sa ne inchipuim cum stau lucrurile în interiorul zidurilor etanse ale mânastirilor!

Istoricul mentălitatilor Philippe Aries, relatează în a sa „Istorie a vietii private”, cum inocenta sintagma petrista din Noul Testament „trupul este ca iarba”, este interpretata la începuturile crestinismului de catre monastici de maniera naucitoare: el (trupul), se poate „aprinde” ca iarba (uscata), de unde maxima si aberanta sfidare si jignire: „inainte de a-si duce propria mama peste un rîu, bunul monah o va inveli intr-o manta, caci contactul cu carnea femeii este ca focul”. Pe timpul Sfântului Ioan Gura de Aur, în biserica crestina se practica segregarea absoluta a sexelor, asa cum poti găsi si azi prin moscheile islamului. La Alexandria, unul dintre cele mai importante centre de cultura ale Antichitatii, crestinii pretind ca „zdrentele nevoiasilor lasa afara carne ce provoaca in sufletul credinciosilor fantasme tulburatoare”. Literatura monastica, „operă” a oamenilor pustiului, cum erau ei numiti de catre kosmikoi („laici”, „oamenii care traiesc in lume”) calugarii retrasi in pustiu, ne înfaţiseaza impulsul sexual ca acţionând puternic spre rau în toate situatiile sociale unde se afla laolalta barbati si femei.

Acesta a fost un motiv de prima importanta în politica si strategia îndelungata de hulire a baii publice romane de catre crestinism, atât timp cât aceasta a reusit sa „supravieţuiasca” in noua lume. Baia publica romana, era în perioada pagâna un centru de socializare, confort si divertisment al omului simplu. Ea era spatiul unde era cald, era apa calda (canalizarile romane deserveau in proportie covarsitoare aceste lacasuri daruite de bogati si împarat celor simpli, canalizarea privata fiind o mare raritate!), era lux si era lume cu care puteai discuta. Aries compara aceste spatii de comunicare cu agrementele plajei din epoca noastra. In aceste bai romane, existau alaturi de instalatii pentru bai calde si reci, terenuri de sport, de joc si de preumblare. Toate in luxul si splendorile unei resedinte regale. Marea inovatie a fost incalzirea subsolului si a peretilor, oferindu-se astfel multimii un loc închis unde era cald, într-un timp in care oricât de frig ar fi fost, oamenii stateau si iarna în caminele proprii, îmbracati în haine groase de strada, ducându-se la baie pentru a se încalzi. „Terma lui Caracala” era un adevarat palat în care sculpturile si somptuoasele arhitecturi ofereau tuturor luxul imperial. „In aceasta ambianta de plaja artificiala”, zice Aries, „oamenii se bucurau sa fie cu toţii împreuna, sa se manifeste zgomotos, sa cunoasca lume si sa asculte conversatii, sa descopere cazuri neobisnuite pe care le vor putea povesti la rândul lor.”

Tocmai aceste „catedrale ale pagânismului”, cum le numeste Aries, au fost ţinta atacurilor fanatice ale crestinilor, Ioan Gura de Aur criticându-le aspru; adevarate institutii publice (erau accesibile ca preţ tuturor, chiar si sclavii aveau dreptul sa intre!) ale lumii clasice, ne spune istoricul citat, <<erau însa tagaduite de crestini: ei nu se lasau prada „slabiciunii” de a se spala; faceau baie doar o data sau de doua ori pe luna, o barba murdara fiind dovada de austeritate cu care ei se mândreau.>>

Asta te duce cu gândul la alti credinciosi fanatici, anume comunitatea eseniana – ei ei niste pustnici cu mentalitaţi antifemeie! – ai carei membrii si ei, refuzau „ungerea”, acest obicei oriental de a folosi uleiurile frumos mirositoare, ei preferând în schimb sa umble plini de sudoare si purtând încaltamintea pâna li se facea bucaţi in picioare.

Comunitatea crestinilor primelor secole, era însa bantuita si de alte psihoze in afara de psihoza antisexista, cum este „mania martiriului”. Este bine-cunoscuta criza în care s-a aflat biserica la început de secol IV e.n., când a trebuit sa intervina prin luari de pozitie viguroase ale unor autoritati ecleziastice (Mensurie, episcopul Cartaginei) – pozitii reflectate si in scrieririle ulterioare ale Sfântului Augustin – pentru domolirea zelului aproape sinucigas al multor credinciosi care provocau autoritatile imperiale, aflate atunci în disperata cautare de unitate religioasa. Merita amintit ca au existat printre teologii crestini ai începutului, si unii fascinati de acest cult al mortii, cum au fost Ignatie de Antiohia, Origen sau ereticul Tertulian, care sustineau deschis, ori ca martiriul este singura cale spre mântuire, ori ca este una privilegiata. Odata cu Augustin-maniheistul-convertit, aceasta maladiva propensiune crestina spre sinucidere va scadea treptat în intensitate.

O intrebare si un raspuns se impun însa in acest moment: Ce a animat statul roman, autoritatile sale ale unui moment sau altul din perioada de evolutie a crestinismului, sa-l persecute, stiut fiind faptul ca acesta, statul roman, avea o renumita (si acceptata azi) faima de toleranta religioasa?

In societatea aceasta multi-etnica (si „multiculturala” am putea zice) religiile se împleteau într-un sincretism primitor, încurajat de elite.

De ce acolo unde zeitatile Greciei au reusit, Isus a esuat?

De ce Serapis, Isis, Esculap, Mitra, Atis si Cibela, n-au reusit sa produca reacţia epidermica a romanului de rând si aceea de fond a autoritatilor statului, dar „Mielul Domnului”, înspaimanta prea-si-foarte?

Raspunsul nu este in „pozitivul” sau „adevaratul” continut cumva în aceste culte, caci el cu greu exista, ci in cu totul altceva.

Raspunsul poate veni citindu-l pe Eusebiu, scriitorul primei istorii a crestinismului (bisericii crestine): Volumul 4, capitolul 1, ne prezinta, sub forma unei scrisori a unei comunitaţi crestine catre alta, martiriul unor adepti ai lui Isus din Galia sfârsitului de secol 2 era noastra, acuzati de incest si canibalism. Acestia spun la un moment dat: „Suferintele noastre în aceasta lume, nici nu se pot compara cu slava care ni se va arata!”. Nu prea departe de cele 72 de fecioare „promise” martirului-dinamita de duzina, cu care ne desfata islamul azi . . .

Amanuntul interesant din perspectiva paralelei facute mai sus, este însa prezentarea de catre Eusebiu a suferintei diaconului numit „Sfantul”. Acesta este torturat cu o bestialitate aproape greu de imaginat, însa tot ce reusesc cruzii si nedreptii sai calai sa scoata de la el, este doar atât: „Sunt crestin!” El nu neaga; dar nici n-aproba; nu dezminte; nu se tânguie; nu „marturiseste” ca sa scape, macar vremenic de tortura, daca de moarte nu se poate; el nici nu urla; nu injura si nici nu scuipa. La întrebari de genul „Cum te numesti?”, „De ce etnie esti?”, „Din ce oras esti?”, „Esti sclav sau om liber?”, acesta repeta imperturbabil, invariabilul „Sunt crestin!”.

Sintagma „sfântului” numit Sfântul, nu este deloc interesanta prin nota de fanatism ce poate fi intuit la biata si foarte probabil nevinovata victima crestina, ci dintr-un cu totul alt motiv: ea arata o veritabila ciocnire a civilizatiilor; o ciocnire între modul de a fi si gandi roman si cel crestin. Autoritaţile romane erau confruntate cu ceva incomprehensibil: cetaţeni romani adoptând o noua identitate, care relativiza noţiuni ca aceea de patrie, cetaţenie si romanitate.

Daca pâna si tâlharii la drumul mare, de-a lungul si latul marelui imperiu, se cutremurau impresionati si dadeau înapoi când auzeau strigatul „Civis Romana sum!”, ei bine, aceasta notiune era complet golita de orice importanţa pentru membrii micii secte crestine . . .

„Cetaţenia” lor era in ceruri, nu pe pamant! (Epistola lui Pavel catre Filipeni, 3:20: „Dar cetaţenia noastra e in ceruri, de unde si asteptam ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos!”).

La început, autoritatile romane erau indiferente, daca nu chiar prietenoase, faţa de ceea ce le aparea ca o secta emergenta, si de sperat mai putin problematica, a iudaismului. In aceasta etapa iniţiala, persecutorii crestinismului emergent erau evreii, când nu erau crestinii însisi, îinclestaţi în lupte vane, ocazionate de vreo „virgula” strâmba în ochii unora dintre ei, prin textele lor sacre . . .

Crestinismul nu putea fi vazut ca un pericol de statul roman; cel mult, el reprezenta o amenintare pentru încercatul cult iudaic, slabit deja de mult timp de catre elenism.

Când crestinismul a început sa apara ca o ameninţare în ochii romanilor, aceasta s-a întâmplat din aceleasi motive pentru care evreii erau dispreţuiti: pretinsa lor natura anti-sociala.

Tacit ne spune ca acestia nu au fost condamnati sub Nero (aici corect este însa sa precizez ca istoricii resping validitatea sursei Tacit când e vorba de Nero, incendierea Romei de catre el si presupusul martiragiu crestin) atât pentru piromanie, cât pentru „ura lor pentru rasa umana”. Veridica sau nu în ce-l priveste pe Nero, sursa Tacit ne da o imagine a perceptiei romane asupra crestinilor.

Dar care le era exact pacatul, de îi judecau romanii astfel pe crestini?

Simplu: Ei formau un grup exclusivist cu obiceiuri aparte, care criticau adesea moravurile societatii romane. Colac peste pupaza, ca si islamistii de azi ai Occidentului, ei clamau loialitaţi superstatale, afirmând ca loialitatea lor fata de biserica, este peste aceea fata de Roma. Ei refuzau sa participe la cultul imparatului.

O alta acuza este aceea de a fi provocat declinul Romei. Nu, nu este exclusiv apanajul ateului iluminist, a filozofului si poetului roman pagân, cum ar crede unii, de a face astfel de afirmatii, aceasta convingere era împartasita, cu doar o oarecare îndreptatire finalmente, de catre romanul de rând însusi, ca si de elitele mareţului imperiu. Numai astfel putem sa explicam o lucrare atât de vrut savanta, scrisa de cel mai mare sfânt al Occidentului, Augustin-antisemitul, pentru a respinge aceasta convingere; „De Civitate Dei” era considerata de autor ca fiind cea mai importanta lucrare a vieţii sale.

Trebuie recunoscut însa ca aceasta convingere vis a vis de presupusul rol al crestinilor în decaderea puterii romane, are cauze diverse, functie de clasa sociala: „prostimea” crede acest lucru din teama superstitiosului în fata cataclismului natural, asa cum voi arata mai jos când voi vorbi de acuza de ateism; pe de alta parte, elitele educate ale Romei, patrunse de filozofie stoica si neoplatonicianism, vedeau cu ochi extrem de rai credinta scandaloasa care afirma ca unii sunt alesi, fiind în acelasi timp dezgustati de superstitia tâmpa a reincarnarii (Epistola lui Pavel catre filipeni, 3:21; interpretarea populara a re-obţinerii trupurilor de catre morţi dupa „Judecata de Apoi”, desi ridicola si cu puţina sustinere textuala în Biblie, este confirmata si devine totusi interpretarea oficiala a Bisericii Catolice dupa Sinodul de la Lateran din 1215).

Pentru cel care va studia sincer motivele persecutiei crestinilor de catre pestriţa si altminteri toleranta societate roamana, alte motive care mai pot fi adaugate listei de mai sus, sunt: Canibalismul, acuza cu origine în neînţelegerea simbolisticii euharistice (vedeam mai sus ca galezii lui Eusebiu sunt acuzati de „canibalism”), ca si Acuza de ateism, a carei origine este obstinenta crestinilor de a respinge zeitatile oraselor în care locuiau, fapt extrem de grav în ochii cetateanului de rând, caci zeul respectiv, în viziunea naiva a acestuia, apara orasul de calamitati; nu degeaba „pogromurile” anti-crestine succed unor calamitaţi: cutremur, seceta, inundatie, ciuma, incendiu, etc. Tot astfel, în ochii autoritatilor, refuzul de a participa la cultul împaratului, era un alt motiv de mare suspiciune.

* – Matei 19:12: „Fiindca sunt fameni (DEX: famen = castrat, eunuc) care s-au nascut asa din pantecele maicii lor, sunt fameni care au fost facuti fameni de oameni si sunt fameni care singuri s-au facut fameni pentru Imparatia Cerurilor. Cine poate sa primeasca lucrul acesta, sa-l primeasca.”

3 responses to “Istoria se repetă?

  1. din ce am inteles eu esti total si irevocabil impotriva crestinismului.am inteles,dar tu pana la urma cum te exprimi?pentru ca eu sincer ca om te compatimesc.imi cer scuze dar imi apri o persoana care are nevoie de ajutor divin in mod real ,fiindca esti foarte frustrat si in acelasi timp supartat pe acest dumnezeu pe care tu il considerio mare minciuna .cred ca este greu sa nu crezi in nimic

  2. Da,istoria se repetapentru ca viata omului e ciclica si nu lineara! Eu cred ca fiecare in forul lui intim crede in ceva,dar in ce mod asta si-o alege fiecare.Religia nu a facut decit sa dezbine lumea in mai multe tabere. De ce daca e un singur Dumnezeu?

  3. va rog sa gasesc despre sef de trib

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s