Comparaţie între Budism si Creştinism

Motto: „Citra matra” – Totul este gândire (concept budist)

Inainte de a trece la abordarea subiectului sa prezint autorul textului: Sunt un sceptic, adica un individ care nu crede in vreo religie anume, indoindu-mă in plus ca ar exista un (dumne-)zeu sau mai mulţi.

Motivaţie: Prezentarea unei religii mai „exotice”, prin contrast cu acea religie mai bine cunoscuta românilor.

In acest text, desi am spus că sunt un sceptic, am sa fiu totusi „avocatul diavolului”, pledând deci cauza unei religii anume. In fapt, nu fac decat sa o prezint asa cum apare ea din lucrarile unor istorici care scriu pe tema religiilor (religie comparată*) sau cum ne apare ea din simpla parcurgere a istoriei. Nu sunt deci un budist si nu sunt nici măcar un admirator al acestui cult-filozofie. Si nu sunt un admirator sau adept pentru ca pur si simplu fac parte dintre cei care nu resimt nevoia de a fi „dădăcit” in materie de morala proprie si trăire spirituala de vreo dogma, de vreun „profet” sau „iniţiat”, de vreo filozofie anume sau de vreun text sacru desuet ori vreun cleric interesat. Imi place sa fiu liber in cuget, sa pot vedea urâtul si frumosul din orice religie, filozofie sau ideologie, fara sa ma simt vinovat ca incalc nu stiu ce dogme sau nu stiu ce cutume, ori ceva „porunci divine”, fara a fi „legat” sa cred forţat in vreuna; prefer sa stiu decât sa cred. Caci in momentul in care o filozofie, religie sau ideologie te-a câstigat, esti pierdut ca fiintă imparţiala, devenind incapabil a judeca lucrurile altfel decât prin prisma unor dogme sau doctrine (Paul Valéry spunea extem de plastic că «Numai stridiile si neghiobii aderă»).

La o religie, acest aspect este cu atat mai dramatic, intrucât in general, religiile in care credem, nu le alegem la maturitate in cunostinta de cauza si dupa o analiza logica si neutra, ci le primim la nastere si prin nastere: avem in general religia parinţilor, pe care o transmitem mai departe copiilor nostri.

Desi aici asa cum am zis deja, am sa fiu „avocatul diavolului” care prezinta cu preponderenţa partea pozitiva a religiei discutate, aceasta ar fi probabil ultima la care m-as gandi sa apelez vreodata, daca chiar, prin absurd!, mi s-ar deschide „apetitul” mistic: Si acesta, ca si crestinismul, afiseaza prea adesea accente anticosmiste (lumea e rea) si antisomatiste (trupul uman e rau). Si in budism, calugarii au cultivat din ignoranţa atitudini misogine duse pâna la absurd, asa cum a fost si în cazul crestinismului si ale lui miscari monastice: Cum calugarii crestini ai inceputului (dar chiar si azi) îsi numarau polutziile nocturne provocate de abstinenţa lor stupida, apreciând astfel apropierea de „sfinţenie”, tot asa si calugarii budismului si le numarau si ei, notându-si cu miniuţiozitate detaliile aberaţiilor lor onirice, pentru a determina cât de aproape sau departe sunt de starea de „arhat”.

Budismul este mai puţin cunoscut in Occident, intrucât nu a fost religia care a aparut si s-a raspândit in aria noastra geografica. In ciuda imenselor capabilitaţi de informare si instrucţie ale zilelor noastre, din motive ce ţin in primul rând de sensibilitaţi religioase (insa probabil si de o anumita inerţie), nici macar acum, aceasta religie exotica nu este cunoscuta in Vest. Adevarat este, se manifesta de cateva decenii, o moda ce se raspândeste, anume interesul pentru religiile Asiei extreme, efectele definitive ale acesteia fiind înca departe de a putea sa le apreciem; insa e doar o moda care „bântuie” cu preponderenţa asa-zisele „elite” artisitice sau intelectuale. Acest fenomen, dupa parerea mea, nu se datoreaza unei cunoasteri urmate de acceptare, ci a unei acceptari, urmate, eventual, de cunoastere. Aceasta acceptare prealabila cunoasterii, are drept cauza, in opinia mea, o anumita dezafecţiune a acestor elite fata de crestinism, cuplata cu o nevoie spirituala înca prezenta si nesatisfacuta, sau mai corect spus, nemaisatisfacuta de crestinism. Pentru acesti indivizi, o religia anierarhica dpdv istorico-politic, neclericala in sens ritual, fara un dumnezeu personal, se preteaza mai bine vietii citadine moderne, unde „citadela” fiecarui „suflet” este mai degraba caminul personal, decat biserica. Desi aceasta religie, pare a raspunde mai bine unor necesitati de ordin spiritual in condiţiile vietii trepidante si cam desacralizate de azi, ea ramâne in Occident (includ aici si România) inca o mare necunoscuta.

Si toate astea se intampla cu toate ca, desi diferit si pesemne mai potrivit modernitaţii, aceasta religie are multe elemente de ordin istoric si de mit in comun cu crestinismul insusi. Asupra acestui aspect voi insista aici.

Astfel, ca si crestinismul care nu „a prins” la evrei, însa s-a raspândit ca fulgerul la pagâni, budismul nu „a prins” nici el finalmente „acasa”, anume in India sa natala, însa tot ca si crestinismul care initial a fost o secta a iudaismului, el s-a extins pe largi zone geografice in exteriorul „epicentrului”. Dupa o perioada de aparenta inflorire in „habitatul” sau primar, aceasta „reforma hindusa”, cum o numeste Eliade, dispare practic din viata subcontinentului, printre principalele cauze mentionate de istorici fiind indelungatele perioade in care s-a aflat sub focul, fie al islamului victorios, fie, mai inainte de acesta, al ortodoxiei hinduse însasi.

Aceasta religie si in acelasi timp filozofie de viaţa, lipsita fiind de morala imperativă si colecţia de texte sacre in care violenta cea mai abjecta se afla laolalta cu pacifismul si morala cea mai diafana, cum este cazul iudaismului, crestinismului si islamului, „traieste” azi cel mai bine, acolo unde in expansiunea sa spre est, s-a întâlnit cu… „Pacificul”, anume Japonia, ţara cu a doua populatie budista din lume ca numar de adepţi si unde calugarul inspirat Nichiren prooroceste invadarea ţarii sale de catre mongoli, chestie care avea sa se intâmple, lasându-i astfel pe shogunii cei sceptici cam nauci, si care calugar scrie o carte pentru adepţii sai, susţinând, ca si compilatorii Bibliei, ca de fapt aceasta e „opera unui duh”). Aceasta secta japoneza infiinţata de el, avea sa devina adevarata scoala naţionala de budism a Tarii Soarelui-Rasare.

O alta paralela: Tot ca si crestinismul, budismul isi gaseste la un moment oportun, un adept si un extrem de fervent sustinator, în capul încoronat al imperiului maurian, anume regele Asoca, exact cum si crestinsmul isi va gasi mai târziu adept si fervent susţinator în împaratul roman Constantin cel Mare.

Ca si in legenda crestina, si conversia lui Asoca are loc dupa o batalie crâncena. Diferenţa sta, daca vrem neaparat sa gasim una, în faptul ca Asoca-convertit-la-budism, va abandona orice forma de violenţa, pe când Constantin isi va continua si dupa visul-premonitie, cortegiul funest si trist de maceluri pe câmpurile de lupta, însa si de asasinate in rândurile propriei sale familii. Moraliceste vorbind, daca Constantin-victoriosul, gaseste in strivirea adversarului un legitim motiv de simpatie pentru cultul crucii care ii aparuse-n vis (asa ne spune legenda), Asoca, dimpotriva, va fi socat si dezgustat de propria victorie, mai exact de consecintele luptei pentru a o dobândi, strigând la vederea numeroaselor corpuri mutilate si a caselor arse, celebrul „Ce am facut?”

Astfel ca acesta se va converti la noua religie cu mai bine de jumatate de mileniu inaintea timpului in care Constantin va urma si el o traiecorie comparabila. Odata convertit, el va pune in practica o politica de pace, ba mai mult, impunând chiar o legislatie care descuraja uciderea inutila de animale si promovând dieta vegetariana. Ce vizionar!

Insa si mai important decât tot ce am zis, în contrast cu Constantin, acesta isi va trata toţi supusii în mod egal, indiferent de religia în care credeau acestia. Nu va arde cartile sfinte ale altor religii, asa cum a facut Constantin; nici nu a transformat institutii de interes public ca judecatoria, în lacasuri de cult pentru religia sa preferata, asa cum a facut acelasi Constantin; si nici nu a impus legi discriminatorii în privinta libertatii de constinta religioasa a supusilor sai, asa cum a facut acelasi Constantin.

Principiile sale puse in practica, erau toleranta, nonviolenta, libertatea religioasa, generozitatea si respectul pentru viata, fie ea si aceea a unui animal (a infiinţat chiar centre unde erau tratate animalele bolnave). Glumind, am putea zice ca acest individ, desi traitor acum 2 milenii si-un sfert, era bine „imbibat” de idealurile umaniste europene si nonreligioase ale zilelor noastre.

Iata deci ca istoria ne arata ca se poate, ca acei care au fost oprimaţi si persecutaţi pentru credinţa lor, carora le-au fost distruse locurile de rugaciune si omorati calugarii, sa arate printr-o atitudine quasi-cristică valoarea zicalei „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Crestinii, cu istoria lor atât de sângeroasa si inca sângerândă, au probabil o lecţie de invaţat de la acest indian.

Mai trebuie spus ca nefericitul Constantin si pasnicul Asoca nu sunt singurii suverani convertiti si care promoveaza viguros (insa vai! atât de diferit) religia proaspat adoptata de la înalţimea importantelor lor funcţii pamântesti: Si imparatul chinez Wu Liang se converteste la budism in secolul al VI-lea, favorizându-l in timp ce defavoriza daoismul autohton. Ca si crestinismul, si budismul chinez va cunoaste api o perioada de persecuţie, când va fi suprimat de chiar curtea imperiala, însa desi a fost persecutat atroce, acesta, in contrast cu religia „Unsului” (înţelesul cuvantului ebraic „Masiah” si a corespondentului sau gecesc „Hristos”, cu care este desemnat uzual omul-Dumnezeu Isus), el nu a persecutat atroce la rândul lui!

Merita poate amintit aici si faptul ca budismul datoreaza mult europenilor, aceasta religie toleranta fiind de devreme identificata de elenism ca un bun aliat civilizator. Astfel ca regele grec Demetrie, stapânitorul Baktriei, va interveni in sprijinul imperiului maurian, atunci prieten, când acesta va încapea pe mâinile unui supus de-al lui Asoca de confesiune hindu (în fapt, Asoca este chiar asasinat de catre acest uzurpator).

Odata cu „stingerea” dinastiei mauriene, pe tot cuprinsul subcontinentului se va dezlanţui o prigoana religioasa anti-budista ce a lasat mii si mii de victime (si hindusii, ca si mai târziu musulmanii, vor ucide budisti, vor distruge temple si scrierile acestui cult; avem si aici „tot tacâmul” pe care adversarii crestinismului l-au cunoscut si ei pe propria piele), fenomen care va lua sfârsit doar odata ce grecii iau conducerea ţarii: Astfel, uzurpatorul va fi înlaturat, iar India va intra in stapânirea regelui grec (cunoscut de istorie sub numele de „regatul Indo-grec”) pentru aproape 200 de ani.

Civilizaţia greco-budista, deja de venerabila vârsta atunci, va cunoaste cu aceasta oacazie un puternic impuls, sincretismul acesta fructuos intre elenism si budism dezvoltând forma „mahaiana”, care se va raspândi mai târziu in China, Coreea si Japonia. Ca si grecii precrestini, mai târziu, colonistii britanici ai Indiei si ei la rândul lor vor face laudabile eforturi in sec. al XIX-lea pentru evitarea dispariţiei oricaror urme a prezenţei culturale budiste in subcontinent, desfasurând un extins proiect de restaurare a templelor budiste aflate in paragina pe intreg cuprinsul teritoriului.

In acest moment trebuie spus totusi un lucru, pentru a ma face bine inţeles: incerc sa redau obiectiv faptul istoric, asta neînsemnând ca apreciez in mod absolut atitudinea asta pacifista, dusa un pic peste limitele naturalului. Ea este laudabila, insa nu stiu si cat de urmabila (la urma urmei, putem lauda pe cineva, fara sa il si urmam: câti crestini îsi abandoneaza familia pentru a duce o viata ca aceea a lui Isus? Câti crestini urmeaza pildele acestuia, renunţând la avere si agoniseala? Si câţi crestini il iubesc pe Isus mai mult decât pe propriul copil, asa cum insusi acesta le cere?).

Este bine-cunoscuta si valabila critica adusa crestinismului si preceptului sau al „întoarcerii si celuilalt obraz”. Totusi, Isus asa cum apare din Biblie, are poziţii nuanţate în funcţie de context (desi, trebuie recunoscut, uneori e tare dificil de a pune în legatura contextul cu preceptul), acesta trimiţând pe rând la sabie si dezbinare cât si la împacare si fraţie.

Desi crestinismul este considerat o religie a pacii, Isus intreţinea probabil relaţii oculte cu zeloţii (asa spune Eliade, vezi citatele de la final), adica cu combatanţi evrei fundamentalisti, al caror obiectiv era sa puna capat ocupaţiei romane in Palestina. Departe deci Buda si Asoca, cu al lor pacifism cam bolnavicos, de Isus Cristos!

In budism, preceptul este monoton pacifist. Multi istorici acuza aceasta atitudine cam deplasata, pentru a explica disparitia lui din India, acolo unde atat hindusii cât si jainistii au fost victime ca si budistii la aceeasi agresiune islamica, acestia nedisparând insa. Spun si eu ca si istoricii când vorbim de budism ca „a disparut din India”, în sensul ca el a suferit o pierdere pâna la nivelul in care a devenit irelevant în ţara sa de origine; azi in India exista o minoritate budista, partial autohtona (din care o parte aparuta datorita redescoperirii acestei religii indiene de catre indienii insisi, si ca urmare a unor eforturi occidentale de „scoatere la lumina”, chestie care l-a transformat in secolul trecut intr-o moda), restul imigrata din regatele budiste din jur sau chiar din Tibet.

Un alt motiv pentru care noi europenii ar trebui sa ne interesam de aceasta religie si filozofie de viaţă poate fi faptul ca budismul este un produs spiritual indo-european, încarcat de o morala pasnica si toleranta, în contrast cu secreţia mistica iudaica, tarată, pare-se, de contradictiile „sufletului” semit, suflet care a produs o viziune religioasa bântuita încă de la începuturi, de anumite accente exclusiviste si excluzive.

La nivelul mitului însa, budismul se apropie destul de mult de crestinism, acest fapt putând constitui dupa unii cercetatori, un alt „facilitator” al penetrarii viitoare a acestei religii in arealurile crestine: ca si mesajul crestin, si mesajul lui Buda vizeaza esenţialmente salvarea omului, pentru acesta, mântuirea derivând din încetarea starii de ignoranţa, asta echivalând cu cunoasterea si adoptarea lui Buda si a ”Legii” („dharma”) ca si a comunitaţii budiste („samgha”).

Buda, adica „Iluminatul” sau „Trezitul” in limba pali (dialect sanscrit), se crede ca a fost un personaj istoric, ca si Isus. „Se crede” zic, întrucât ca si în cazul lui Isus, nu exista certitudini istorice în aceasta chestiune, neexistand surse istorice credibile care sa transforme supoziţia in fapt. Istoricii religiilor deceleaza si in „biografia” sa acelasi „prototip al omului divin”, atât de frecvent de gasit în religiile lumii, de la theioi andres ai grecilor, pâna la alţi întemeietori de religii, ca Jina, Isus si Mani.

Data exacta a nasterii lui Buda nu poate fi stabilita cu exactitate, însa istoricii religiei spun ca in jur de 648 înainte de Hristos mama lui îi va da nastere conform prevestirilor care o avertizau din timp ca ea va „produce” un copil miraculos; concepţia acestuia fiind imaculata iar nasterea virginala. Din acest punct de vedere, crestinismul nu pare a fi facut vreo mare inovatie mitologica.

Natura lui Buda, antropica sau transcendenta, ca si aceea a lui Cristos, a generat numeroase dispute doctrinare si scindari, exact asa cum si crestinismul a fost si este macinat de aprige si nu rareori sângeroase lupte intestine între diversele sale interpretari legate de spinoasa problema a Trinitaţii.

Astfel, daca pentru unii Buda este în întregime om, pentru alţii acesta este în întregime divin (dealtfel si budismul a cunoscut o criza docetista, fenomen care se suprapune perfect celui elaborat în mediile crestine), iar înca pentru alţii el este un curios si mobil amestec al celor doua atribute atât de insolubile . . .

„Arhatul budist” (acela ajuns la starea de „nirvana”), desi atinge „trezirea”, el isi sacrifica fericirea pentru aceea a întregii omeniri, manifestându-se mai degraba în lume decat sa se retraga în transcendent, sentimentul motor al acestei alegeri fiind mila pentru omenirea atinsa de ignoranţa. Dupa moartea sa, Buda, o fiinta transcendenta precizata de notiunea „corpului eteric” (sambhogakaya) – un fel de spirit – salasuieste „Paradisul Tarâmului Pur”, el reîncarnându-se însa în diferite epoci si locuri întru mântuirea oamenilor.

„Maitreya” sau Buda eschatologic, este Buda viitorului, care va renaste într-o perioada neprecizata în anumite interpretari, precizata însa in altele (ca si în eschatologia crestina, unde „A doua venire a lui Cristos” e fixata la unii, necunoscuta de altii), pentru a reînoi mesajul budist.

Pomenind docetismul budist ca echivalent al experientei similare din crestinism, trebuie amintita înca o paralela între aceste doua mari religii: budismul cunoaste si el odata devenit matur doctrinar, prin forma sa numita budism tantric („vajrayana”), o cadere in eros si magie, asa cum si crestinismul avea sa cunoasca într-un interval de timp de 3, 4 secole, centrat pe veacul al 15-lea, prin fenomenul Renasterii.

Paralele pot merge însa parca la infinit, pentru cel familiar cu istoria miturilor si credinţelor, cum a fost si marele erudit Mircea Eliade: asa cum Reforma crestina dezlanţuie niste adevarati titani ai progresului, odata cu instituirea anostei si strictei morale protestante (vezi Max Weber si C. H. Grenholm) care transforma radical viziunea cu accente quietiste ce se facea ecoul inerţiei blegoase a Isusului-propavaduitorul-renunţarii-la-lumea-asta, într-una a acelui Isus-propavaduitorul-eticii-muncii (justificat si el de textul sacru crestin), si budismul cunoaste o astfel de evoluţie prin „Reforma” lui Nichiren”, aspru critic al budismului timpului sau (pe care il acuza de decadenţa) si care a declansat o adevarata „cruciada” impotriva calugarilor, a stapânilor feudali si a guvernului ţarii sale. Nici o mirare ca Japonia a reusit atât de bine in termeni economici si ca este fapt recunoscut ca morala muncii în acest stat este un model pentru lumea intreaga.

O alta paralela poate fi gasita in opoziţia ferma a budismului la modernizarea statelor din peninsula Indochina, în sec. al XIX-lea, fenomen ce corespunde opozitiei disperate cu care crestinismul s-a opus anumitor procese inevitabile de evolutie a societatii europene, un timp mai mult decât îndelungat.

Inca o alta paralela budism-crestinism este aceea ocazionata de polemica pe „problema gratiei”, o chestiune care a bântuit o vreme si religia noastra, când Pelagie polemizeaza cu Augustin, reverberaţii ale acestor dispute regasindu-se însa si in conflictul doctrinar catolicism-protestantism.

In budism, scolile Tendai si Jodo se contrapun celor Zen („Chan” in chineza) si Singon, asa cum si Augustin si Pelagie s-au sfadit cândva pe problema „pacatului originar”, a predestinarii, liberului arbitru si mântuirii.

Se poate include în lista paralelelor schiţate mai sus si acele trasaturi non-patognomonice acestor doua religii, cum ar fi functia de reducere a anxietatii, o funcţie pe care sociologia religiei o atribuie ca rol central al tuturor formelor de credinţa, budismul nici el nescapând: obsesia general umana a bolii, a mortii si a batrânetii, arhetipuri de gasit în mai toate religiile lumii (vezi promisiunile la viata vesnica, miracolele resuscitarii sau vindecarile pe care Biblia pretinde ca Isus le-ar fi facut ), sunt si în budism in centrul mesajului „Iluminatului”: acesta dezvolta iniţial atitudini ascetice si de contemplare, de mortificare a carnii chiar, ca si manii anti-sexiste, pe care toate, si crestinismul la rândul lui, le-a cunoscut din plin mai târziu, când acesta va apare si se va dezvolta. Apoi ca si crestinii, si Buda vedea cauza aparitiei suferintei si mortii în ispita („dorinta”), care ea trebuie „nimicita” cu orice preţ.

Cum am zis deja, paralelele pot continua mult si bine, însa textul s-a vrut doar ca un deschizator de apetit pentru îndragostiti românofoni de istoria si mitologia popoarelor si civilizatiilor lumii. O ultima paralela pe care as mai aminti-o totusi, este faptul ca în materie de morala adeptului, si budismul ca si crestinismul, ca mai toate religiile lumii, au un set restrâns de prevederi-rudiment civico-moral, exprimat pe întelesul omului obisnuit.

Astfel, budismul impune si el cele „Cinci Precepte” (exista insa si variante mai ample, cuprinzand „8 Precepte” si „10 Precepte”), care prevad exact acelasi generic cod minimal de comportament în colectivitate, asa cum si crestinismul îsi va intemeia mai târziu viziunea de morala civica, pe Decalogul preluat din iudaism (care la rândul lui, acesta l-a preluat de la vechea religie a Egiptului in perioada dinaintea „Exodului”. Astfel, papirusul lui Ani, reda in capitolul 125 o serie de conditii pe care cel mort trebuie sa le îndeplineasca pentru a putea accede la „Lumea Cealalta”, conditii cu valoare morala total echivalenta celor aparute ulterior in Cele Zece Porunci „date” de zeitatea micului trib evreiesc. Mai exact spus, prevederile morale din religia Egiptului, sunt identice doar cu 6 dintre „poruncile” Decalogului, care au realmente valente morale, celelalte porunci ale lui Iehova neţinând de morala, ci mai degraba de „bucataria înţelegerii” intre „poporul ales” si noul sau patron).

(1) – „Dictionar al religiilor”, Mircea Eliade si Ioan P. Culianu, pag. 99, la capitolul 10 numit „Crestinism”: <<Desi crestinismul este considerat o religie a pacii, Isus întretinea probabil relatii oculte cu zelotii, combatanti evrei fundamentalisti, al caror obiectiv era sa puna capat ocupatiei romane în Palestina.”

(2) – Idem, pagina 65, capitol „Budismul”: <<Acest sistem prezinta elemente comune cu theoi andres ai grecilor si cu biografiile mitice mai târzii ale altor întemeietori de religii, ca Isus, Mani, etc.>>

(3) – Idem, pag. 66: <<Cronologiile îi plaseaza nasterea între 624 si 448 î. H. […] Mama lui primise toate prevestirile care anuntau nasterea unui copil miraculos. Potrivit unor versiuni docetiste privind nasterea lui Buddha, conceperea sa a fost imaculata si nasterea virginala.>>

Rică, Montreal, 05/02/27

8 responses to “Comparaţie între Budism si Creştinism

  1. Unele dintre cele de mai sus se pot gasi si in Zeitgeist. Felicitari pentru amanunte.

  2. Anca Dumitrascu

    Tocmai recitesc „Istoria credintelor si ideilor religioase” a lui Eliade.
    Mi-a luat doua saptamani sa inteleg ce am inteles acum in zece minute. Bineinteles, asta nu implica niciun regret…
    Multumesc pentru impartasirea informatiilor si opiniilor. Am citit textul dumneavoastra cu mare placere.

  3. Multumesc!

  4. O paralela fara nici un rost…”spre deosebire de Buda (si altii) el ( Isus Hristos) nu da aforisme si pilde, ci carne si singe,chin si deznadejde.Durerea fara deznadejde e ca mincarea fara sare, ca mincarea fara lautari…crestinismul nu este o morala noua,ci religie adevarata…”…si cite nu ar mai fi de spus

  5. @Anonim..Iisus nu da nimic, nici o carne nici un sange…astea sunt vrajelile istoricilor crestini. Si maria n-a fost fecioara si Iisus n- fost Dumnezeu si Mos Craciun nu exista si 2+2=4

  6. acest articol mi-a mai adus cateva lamuriri in privinta de religie

  7. Budismul nu este o reforma hindusa..nici macar nu e o secta pornita din curentul Vedic, este o ideologie Shramana(jainism,budism,yoga) a fost paralela cu Hinduismul.
    Prezinti toata treaba din punctul de vedere Mahayana in loc sa te legi de cea mai apropiata scoala de budismul original – Theravada. alta mancare de peste chiar daca fundamental sunt asemanatoare. Toate chestiile alea cu Buddha fiinta transcedentala,arhatul care isi sacrifica starea de iluminare pt binele altora,etc apare in Mahayana, un curent esoteric care a inglobat o gramada de religii autohtone.

  8. O paralela cu totul „perpendiculara” !!! Cu alte cunvinte total neinspitara . Spre deosebire de celelalte religii ale lumii, Crestinismul prin Iisus Hristos, Mesia, evreul respins de evrei, Fiul Lui Dumnezeu Cel Viu, aduce cu El Legea Cea Noua si Singura Cale spre VIATA VESNICA.
    Restul religiilor sunt burtologii existentiale inventate de mentorii lor ( Buddha, Krishna sau altii). Nu contest ca exista anumite similitudini ( la fel cum exista asemanri intre om si maimuta) dar asta nu inseamna ca sunt indentice sau deriva una din alta.
    Drosophila melanogaster ( sau musculita de otet pentru nestiutori) are acelasi numar cromozomial cu omul. Ce inseamna asta??? NIMIC.
    Revin pe fagasul discutiei si spun cu tarie ca Iisus Hristos a existat cu adevarat si mai mult, a fost FIUL LUI DUMNEZEU !!!
    Oameni buni !!! nu va luati dupa toti „desteptii” care scriu potlogarii, informati-va, cititi Scritura ( V.T. si N.T) si veti gasi toate raspunsurile, credeti-ma !!!
    Fiti sceptici, fiti suspiciosi, nu creduli, dar nu incetati sa cautati, sa va informati. Intr-un final veti afla ADEVARUL. ( In Biblie nu scrie nicaieri Crede si nu cerceta, dompotriva Cauta si vei gasi )
    SINGURA CALE ESTE CRESTINISMUL!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s