Pariuri şi argumente

Ce ne zic statisticile azi?

Pai nu mare lucru, ce stiam sau intuiam si noi dealtfel, adica:

1. Cei mai multi religiosi/credinciosi au nivelul de studii minim, iar intr-o populatie, cu cat un grup are mai multa educatie, cu atat e mai putin religios.
2. In Academia americana [forul care reuneste oamenii de stiinta ai SUA si care se numeste Academia Nationala de Stiinte (NAS)] mai putin de 10 la suta sunt credinciosi; dintre cei din ‘bransa’ biologilor membrii ai N.A.S. (‘stiintele vietii’), credinsiosi sunt mai putin de 5 procente… risul piticului.
3. Rata divorturilor este mai mica la atei decat la credinciosi; cu cat o denominatie crestina este mai fundamentalista, cu atat rata divorturilor in cazul lor este mai mare.
4. Un procent important (majoritatea) dintre superstitiosi considera ca in scoli trebuie sa se predea ‘stiinta’ (Teoria Evolutiei) si nu povestile Bibliei.
http://www.actionbioscience.org/education/berra.html

Pariul lui Pascal

Reproduc aici o scurta replica la argumentul pascalian al unei domniţe. Ea pune problema „pariului lui Pascal, zicand: „Daca eu cred si Dumnezeu nu exista, n-am pierdut nimic. Dar daca eu nu cred si El exista, am pierdut totul”.

Acesta nu mai e de mult un argument pentru cineva care a frunzarit vreodata un manual de filozofie.

Prima observatie, celebrul „pariu” propus de Pascal libertinului, nu ţine: el pleaca de la presupunerea ca Dumnezeu accepta pariul si zice „ma prind” deci.

Étienne Souriau ne spune ca Pascal e asemeni nebunului care vazand o frunza pe firul apei ezitand intre cele 2 laturi ale unei pietre, zice: „Pariez pe un milion cu Rotschild ca va trece la dreapta!”

Frunza a trecut pe la dreapta pietrei, si nebunul zice: „Am castigat un milion!”

Unde este nebunia lui??

Ea sta in faptul ca Rotschild nu i-a zis nicicand „Ma prind!”…

Asa si cu Pascal, el propune „acadele ceresti”, pe care destui in vremea lui si chiar mai multi azi, stiu ca nu sunt obtenibile; din pacate!!!!

Acestea sunt propuse de o anumita religie sau familie de religii adunate sub denumirea de „monoteism”, dumnezeul acestora are o geneza cunoscuta (devenita clasica, e vorba de dumnezeul tribal „gelos” care se incapaţaneaza sa nu (mai) admita concurenti, ramand „fiu unic” la „parinţii” sai nomazi) antropologilor lumii, acesta face si cere lucruri extrem de banale din perspectiva istoriei miturilor, iar istoric vorbind, populaţia care l-a generat are si ea o istorie cunoscuta si care nu corespunde cu cea prezentata in textele sacre care il introduc pe Dumnezeu. Textele sacre insele, fie ele V.T. si N.T. in cazul crestinismului, avand istoria lor destul de putin glorioasa, care este si ea cunoscuta de eruditi, dar chiar si de masele mai educate azi.

Deci pariul devine cacialma in toata regula, caci sansele, probabilitatile celor 2 posibilitati oferite nu sunt egale sau macar comparabile pentru a forţa o atitudinine de prudenta pascaliana: sansa e zero când ne referim la existenta dumnezeului biblic, dar ea devine 100 cand o negam; din multiple direcţii.

Aici se impune precizarea importanta ca toata cunoasterea, ratiunea, stiinta, nu pot dovedi inexistenta unui dumnezeu teoretic, inca necunoscut noua (datoria dovedirii existentei unei astfel de entitaţi pica insa in sarcina celor care ar sustine-o!!!), insa poate foarte usor, din cateva directii cel putin, nega existenta dumnezeilor religiilor primitive, monoteiste sau nu. Directiile astea ar fi antropologia, istoria miturilor, istoria credintelor, istoria pur si simplu, exegeza moderna, criticismul de text, lingvistic si de stil, dar si filozofia, care desi nu poate nega existenta unui dumnezeu teoretic, poate insa sa demoleze multe din argumentele pe „problema lui dumnezeu”.

Revenind, in conditiile in care existenta lui Dumnezeu nu este dovedita de cei care afirma ca el exista, putem atunci admite existenta potentiala si a altor entitati supranaturale, care ar pedepsi, poate, chiar credinta in dumnezeul biblic. Cu nimic mai forţat decat prima supozitie pascaliana…

Apoi pariul e inept intrucat credinta nu tine de simpla vointa de a crede, ea decurge din si depinde de un proces, fie el si limitat, de judecata si asta la fiecare dintre noi, chiar si la cei care sunt ignoranti-sadea.

Astfel, e greu sa-i faci, de exemplu, pe membrii Academiei americane de stiinte care in proportie de 90 la suta nu cred in Dumnezeu, prin simplul lor act de vointa, credinciosi; s-ar putea asta, poate, printr-o lobectomie neuro (exista si altele), insa in nici un caz asa cum naiv, gandea demult, Pascal.

Apoi luand cazul particular al dumnezeului lui Pascal, adica cel crestin, informandu-ne despre ce se pretinde ca acesta cere pentru a ne oferi in schimb „acadeaua” vietii vesnice, aflam ca nu ajunge doar simpla credinta in Dumnezeu, existand in fapt multe alte conditii:

credinţa in fiul sau, cainţa,

„sa se nasca din nou” (????),

„sa se nasca din apa si din duh”,

sa creada tot ce sta scris in Scriptura,

„sa manance trupul si sa bea sangele fiului omului” (???),

„sa primeasca imparatia lui Dumnezeu ca un copilas”,

sa faca fapte bune si sa ajute nevoiasii,

etc.

Cei care cred in dumnezeul Bibliei, ar trebui sa stie lucrurile astea, caci daca ei nu le stiu, atunci cine sa le cunoasca, ateii?

Nu se poate zice, de asemenea, ca cei care cred, nu pierd nimic: e vorba de timp personal dedicat rugaciunilor, stresul permanent stiindu-te etern si secunda de secunda supravegheat de o forta de care depinzi, care iti contorizeaza despotic orice gest dar chiar si orice gand fugar, stresul de a te plia pe ceea ce crezi ca o forţa supranaturala iti cere sa faci (Freud vorbea de religie ca de o nevroza colectiva…), dar cel mai important lucru de luat in seama este consecinta constanta a existentei unei populatii religioase: istoria ne arata zecile de razboaie religioase, crimele si abuzurile religiei in general, insa a monoteismelor in mod cu totul special, intoleranta ca efect al dogmelor primitive ce caracterizeaza aceste religiii si consecintele ei. Nu e putin lucru…
Aici, Pascal insusi este foarte clar cand zice: „Omul nu face nicicand un rau mai complet si mai cu atat entuziasm, ca atunci cand il face din convingere religioasa.”

Despre Goedel, imbracat si el de unii in sutana cu forţa

Multi piosi mai rasariţi invoca „Teorema lui Goedel” in relativizarea pozitiei stiintei vis a vis religie ca si in justificarea existentei dumnezeului lor, a lui Dumnezeu adica.

Una la mana, tre’ sa-i anunt pe acestia ca ceea ce ţine in „artimetica”, nu ţine cand vorbesti de lume, Univers, natura toata.

De ce?

Simplu: Teorema lui Goedel afirma ca orice sistem logic ce poate conţine/fi pus in propozitii matematice, contine cel putin o propozitie al carui adevar sau fals nu poate fi probat dinlauntrul sistemului.

Insa nu poţi vorbi de „lume/Univers intreg” ca sistem, intrucat nu are sens, aceste noţiuni fiind definite sa se „intinda” pana la orice limita gandita, reala sau doar posibila. Este fara sens sa vorbesti de ce e nordul polului nord… cum este inept sa vorbesti de ce este „in afara” lumii naturale.

Apoi trebuie facuta observatia ca treorema lui Goedel se aplica unui limbaj (matematic sau nu), care insa este suficient de complex incat sa poata fi transpus in propozitii matematico-logice. El trateaza o logica si niste concluzii ce decurg dintr-o astfel de constructie. Asta nu are nimic de a face cu afirmatiile sau dovezile empirice, experimentale, care am vazut, sunt singurele care se departeaza de adevarul formal, sau si mai mult si mai important, nu are de a face deloc cu ceea ce exista: faptul ca nu putem proba consistenta unui limbaj utilizat pentru a descrie ce exista, nu zice in nici un fel ca nu putem stii o gramada de lucruri despre ce exista. Teorema lui Goedel nu este nimic mai mult decat o dovada ca „limbajul” este inconsistent.

Si inca o observatie, daca chiar vrem sa aplicam teoriile matematicii la categorii ca „lume”, „univers”, atunci de ce sa nu o aplicam si la categoria „Dumnezeu”. Dumnezeu e el insusi subiect susceptibil de a forma „sisteme”, stiaţi? Sistemul univers-Dumnezeu. Si ca in orice sistem logic care suporta punerea in propoziţii matematice, si acesta are sigur o propoziţie auto-referanta. Asta daca vrem sa nu il contrazicem pe Goedel.

E usor asadar sa iei chiar si religia in raspar cu artificii gaunoase… Si e periculos sa ne jucam cu logica, au observat stramosii nostrii acum mii de ani cand ziceau „Mint!” (Paradoxul mincinosului). Unii insa n-au aflat chestia asta inca…

Karl Popper… facut popa

Alt ilustru „inregimentat” cu forţa in oastea Domnului este si filozoful K. Popper: superstitiosii bagati la mantinela cu argumentele rationale, stiintifice, in lipsa unei replici rationale, nu mai au de facut decat sa demoleze insasi fundatia si prestanta stiintei si raţiunii, relativizand-o si murdarind-o.

Astfel, intelegand prost, sau mai bine zis acordand o semnificatie peiorativa pe care Popper nu a gandit-o niciodata atributului de „falsificabil” de care afirmatia stiintifica e caracterizata, acestia cred ca au facut mare branza. Poopper are meritul de a fi cizelat solutia la problema demarcatiei stiintei. A acceptat faptul ca generalizarile nerestranse nu pot fi verificate, insa sunt falsificate, adica pot fi aratate ca fiind false daca o singura data observatia nu se verifica: de exemplu, cand zicem „toate picaturile de ploaie sunt formate din apa”, aceasta este o afirmatie stiintifica, intrucat daca vreodata am observa o picatura de ploaie formata din coca-cola diet, am dovedi ca falsa aceasta afirmatie.

Definitia cu care se opereaza este:

Falsificabil = Proprietatea unei ipoteze stiintifice de a putea fi contrazisa si dovedita falsa printr-un experiment.

Sa vedem daca piosii au dreptate:

Una, faptul ca adevarul stiinţific este falsificabil este practic irelevant: Se pot construi pe baza acestei observatii azi, in realitate – nu in teorie! – un teren al stiintei pe de-o parte si altul al religiei pe de alta???? Putem si e bine sa traim cu o astfel de viziune dihotomica doar de dragul cruţarii religiei?

Este corect sa se afirme ca adevarul stiintific este falsificabil, adica nu poate fi probat in mod absolut. Este un merit ca este asa. Este preferabil sa fie asa. Celelalte „adevaruri” sunt imposibil de dovedit false, ne invata Popper, pentru ca sunt incarcate de subiectiv; se raporteaza adesea la individ, la perceptie personala. Sau nu au numarul care „sa faca” testul, experimentul de care stiinta se serveste pentru a isi dovedi afirmatiile.

Viziunea lui Popper e un mod corect de a vedea lucrurile. Un mod filozofic. E corect d.p.d.v. teoretic, insa inoperant in viata, doar litera moarta de evanghelie de care nimeni nu tine seama. Am sa ma explic de ce.

Sa dau un exemplu ca sa inţeleaga tot rumanu’ ce e cu falsificabilitatea asta, si daca este ea un defect sau o calitate pentru stiinta.

Nuuuu, n-am sa dau exemplul meu, adica unu’ care imi vine pe chelie acu’, ci pe cel al lu’ Popper insusi; omul avea si el temele lui preferate….

Psihanaliza de exemplu.

Popper ne ofera ca prim exemplu de teorie (afirmatie) care nu poate fi falsificata, psihanaliza. Ne explica ca intrucat aceasta tine de individ, deci de apreciere subiectiva fara putinţa de analiza obiectiva, fara capabilitaţi de a nu fi in acelasi timp si subiect si obiect al unei analize, aceasta este nefalsificabila.

Asa este, filozoful are perfecta dreptate, intrucat psihanaliza fiind o tehnica care exploateaza afirmatiile psihanalizatului nu poate fi nici obiectiva si nici nu poate copia modelul stiintific de experiment in care avem un subiect care monteaza un experiment asupra unui obiect al experimentului. Cum poate oare Freund sa dovedeasca false afirmatiile celui tolanit pe canapea, sau cum poate tolanitul sa respinga interpretarile psihanalistului?

Are dreptate, sau cel putin asa pare a fi daca ne inchidem intr-un turn de fildes din care nu percepem viata, strigatele victimelor unor astfel de absolutizari teoretizante.

Caci sa judecam cazul preferat al lui Popper, psihanaliza:
Anul 1943 introduce termenul de autism, odata cu publicarea cercetarilor psihiatrului american Leon Kanner. O boala cumplita intra in constinta publica si in atentia stiintei.

Scoala psihanalitica, puternica inca in epoca, pune „diagnosticul” stigmatizand, martirizand practic, cateva generatii de parinti ai copiilor bolnavi: tulburare precoce a relatiei mama-copil; mingea este astfel ridicata la fileu misoginismului; conservatorismul presei anglo-saxone din epoca pune paie pe foc, mame, dar si familii intregi, traiesc drame, sufera sub loviturile soartei si ca si cum nu ar fi fost destul, si sub loviturile societatii tampe in care au avut nesansa sa se nasca.
Anul 1965 ne aduce electro-encefalograful, care arata ca infantii autisti sufera si de tulburari de perceptie, in paralel cu tulburarile de comportament social. Asta pare sa schimbe incet „trendul”, din acest moment tulburarea de perceptie fiind considerata substrat, cauza posibila a tulburarii de comportament. Tratamentul beneficiaza extraordinar de pe urma acestei noi viziuni, asta insa este pe langa discutia de aici. De atunci, imageria medicala (Zilbovitchius) a aratat hipoperfuzia lobului temporal in cazul austistilor. Boala psihica si-a gasit in fine suportul neurologic…

Iata cum stiinta si viata a „montat” in felul ei cinic si crud un experiment care a invalidat… ne-invalidabilul, dupa Popper.

Lectia pe care putem sa ne-o insusim din acest tragic exemplu, cum spuneam, este ca trebuie sa evitam a cadea in ridicul inalţand un defect la nivel de virtute: ne-faslificabilitatea, nu numai ca este un defect, adesea afirmaţia nefalsificabila este, cand ne silim un pic (vezi cazul zeteticii si obiectului ei de studiu, „paranormalul”)… falsificabila fara a deveni si stiintifica.

Iata deci ca psihanaliza este si ea falsificabila. Diferenta intre falsificabilitatea unei afirmatii stintifice si aceasta? Psihanaliza a fost nociva! Infinit mai nociva decat poate fi de utila constatarea ca „apa ingheaţa la 0 grade Celsius”. Daca poti sa-ti inchipui….

Despre seriozitate acum. Si despre util in realitate.
Afirmatie stiintifica: „Toti copacii au o radacina”.
Ce ne zice Popper cand e speculat de superstitiosi: „Pai ce mah, ai scos tu din radacini toti copacii de pe Terra ca sa ai tupeul sa afirmi chestia asta?”
Raspuns umil de cercetator: „Nu, am scos si eu o mie, stramosii mei au trait vieti si au vazut aceeasi chestie chiar, ca toti copacii au radacina si am luat-o si eu ca adevar. Toti oamenii imi zic la fel. Te superi?

Care este acum relevanta practica a observatiei CORECTE a lui Popper (care intre noi fie vorba, nici nu vede atributul de falsificabilitate un defect, sa nu-l demonizam)???
Ea este doar teoretica. Stim, si e bine sa stim, ca afirmatiile stiintei sa bazeaza pe observatii mai mult sau mai putin exhaustive, insa niciodata sau poate rareori cu un grad de exhausativitate de 100 la suta. Stiinta nici nu isi propune asa ceva… ea e adesea o scurtatura practicizanta, nu o „lungitura” filozoficizanta.
Popper este de altfel un „artist” al observatiilor corecte dar cam goale. El ne-a aratat ca Teoria Evolutiei e mai degraba o afirmatie nefalsificabila decat una falsificabila (stiintifica). O baga un pic deci in oala cu psihanaliza, „stiinta” a carei „specialisti” nu mai sunt indemnizati de nici un sistem de asigurari de sanatate din lume, fie el de stat sau privat.

De ce e Evolutia nefalsificabila? Pentru ca emite tautologi… mmmh… cum sa facem noi sa o scoatem din impasul popperian?

Pai sa o facem sa nu mai spuna tautologii, eventual sa spuna chestii care nu numai ca sunt diverse notional, ci eventual chiar antinomice, dar si mai bine!!!, sa aiba macar una falsa daca nu amandoua propoziţiile…. Solutie popperiana la o problema popperiana.

Singurul invatamant pertinent din rationamentul elaborat de Popper este ca nu trebuie sa credem o generalizare doar pentru ca aceasta a fost dovedita adevarata in doar cateva circumstante: trebuie sa fim siguri ca am incercat serios, cu buna credinta si cu toate puterile noastre sa gasim un exemplu in care aceasta afirmaţie nu se verifica, inainte de a o considera adevar stiintific. Atata lucru!

De aici la a cere sa rasturnam lumea cu susul in jos ca sa o cautam de radacini, e drum neneaca…

Argumentul prin cauzalitate

Alt subiect drag piosilor mai sofisticati, e „argumentul prin cauzalitate”.

O sa-mi permit sa raportez ce spun filozofii ca replica unor naivi de acest gen:

Are legatura cu intelesul classic al inducţiei asa cum e el de la Aristotel incoace si anume de „derivare de propozitii generale din experienta si observatia particularului.

A existat o epoca in metafizica cand religiosii erau extrem de optimisti in ceea ce priveste putinta dovedirii existentei lui Dumnezeu pe cale rationala (scolastica teologica a sec. XIII). Urmasii celor care distrusesera cu atata brutalitate cultura clasica, o redescopereau acum prin filiera araba si se entuziasmau nevoie mare la intelegerea profunzimii acesteia. Si credeau ei ca logica si gandirea rationala puteau dovedi cumva si existenta obiectului superstitiei lor, Dumnezeul biblic adica. De atunci insa, filozofi credinciosi dar si mai putin, au aratat inconsistenta acestor sperante, aceasta serie culminand cu Kant insusi (care nu a fost un ateu) si critica sa a ratiunii pure.

Cand se afirma ca Dumnezeu este factorul ultim din seria logica finita a cauzalitatii, asa cum a inchipuit-o acum multe secole Toma din Aquino, adica atunci cand se afirma ca trebuie sa existe o cauza a tuturor „cauzelor”, sau mai pe scurt exprimat „Dumnezeu a creat lumea (este cauza lumii) „, un singur termen al acestei relatii – si anume lumea – este cunoscut si un „dat” al experientei, pe cand celalat, Dumnezeu adica, este totalmente PRESUPUS.

Acest defect logic se numeste „abuz de categoria cauza”.

Principiul cauzalitatii este o invitatie la descoperire, nu o promisiune de a inventa. Kant spune, „avem dreptul sa cautam cauzalitatea IN lume, nu avem dreptul sa inventam o cauzalitate a lumii.”
Brunschvicg, remarca si el acelasi lucru: „Exigentele principiului cauzalitatii impun, DACA ar fi sa acceptam categoria presupusa „Dumnezeu”, sa cautam o cauza si acestuia.”

Ideea e deci, de ce sa cauti o cauza a lumii si pretinzand ca ai gasit-o inventand o notiune fara putinta de probare, sa te opresti aici? Daca acceptam un Dumnezeu fara cauza, cu atat mai mult putem sa acceptam o lume fara cauza: categoria lume are cel putin calitatea si ascendentul asupra celei de dumnezeu ca are o existenta dovedibila.

<<Dubito ergo cogito, cogito ergo sum, sum ergo Deus est>>

Exista o frecventa tendinta a credinciosilor de a-si construi argument final si capital din cugetarea marelui Descartes, citata mai sus: „Ma indoiesc, deci gândesc; Gândesc, deci exist; Exist, deci Dumnezeu exista.”

Descartes s-a indoit, a cugetat si a existat, pentru ca astfel sa poata justifica, conf. logicii sale, si existenta Dumnezeului crestin, dar a uitat sa se si imbrace cand iese pe strazile Stockholmului… si mirare mare!!!, dumnezeul caruia ii justifica existenta prin prin propria existenta, nu a catadicsit sa-l salveze, fie macar pentru ca acest dumnezeu sa-si continua astfel si el „existenta”, sau ma rog, „dovada” existentei sale! Paradoxal, nu!? Caci bietul Descartes moare de o pneumonie banala, pe care unii i-o cam imputa.

Lasand cinismul la o parte, trebuie spus totusi ca e cam superficial sa transezi chestiunea existentei lui Dumnezeu doar cu un citat din 1641, cand cunoasterea umana nu dobandise nici macar mecanica newtoniana, fie asta si cand acel citat este din omul caruia ii datoram multe drumuri deschise acestei cunoasteri umane.

Spun asta, din 2 motive:

Primul este ca explicarea lumii fizice de catre Descartes, a miscarii corpurilor ceresti, de ex., cuprindea postularea unui sistem de… vârtejuri. Anul 1641, ramane totusi in secolul al XVII-lea, chiar cu Descartes ca traitor al sau!

Al doilea motiv, este, desigur, lipsa de libertate a gandirii ce domina acel secol si multe altele inainte si dupa el. Descartes este celebru nu numai prin „Dubito, ergo cogito”, ci si prin „Larvatus Prodeo”…

Adica un fel de „Sa Inaintam Mascati, ca nu se stie niciodata, riscam poate sa ne ia gâtul biserica!” :) Omul nu era paranoic insa, avea doar exemplul viu in tragica disparitie prin ardere pe rug, dupa o tortura buna, a marelui Giordano Bruno in 1600!

Trebuie facuta deci observatia asta, ca marele filozof avea frici extrem de putin metafizice (in contrast cu noi, azi!), in ciuda credintei sale in existenta si perfectiunea Dumnezeului crestin, perfectiune ce presupune insa si justiţia/benevolenţa sa. Asta ne apare evident, atunci cand Galilei este arestat si condamnat de Inchizitie in 1634, cand predarea teoriei coperniciene era de multisor interzisa, iar Descartes se abtine in mod prudent, in armonie cu principiul sau citat mai sus („Larvatus Prodeo”), de la publicarea celei de-a doua lucrare a sa, „Lumea”, lucrare care confirma teza coperniciana. Se va autocenzura deci, cum o va face si in 1637, cand va publica totusi o carte care spicuia prudent – cum altfel in lumea de care vobim? – din tratatul initial, carte care va fi cunoscuta sub numele de „Discurs asupra metodei”. Cu varsta insa, e adevarat, se pare ca lui Descartes ii creste curajul (si probabil scade religiozitatea), astfel incat in 1644 baga ceva copernicism in „Principii”.

Iata asadar lumea in care a trait omul citat cu apetit de crestinii de azi, una in care aveai sa alegi intre crestinism si rug, asa cum a ales, mai curajos decat altii, Giordano Bruno in 1600, o lume in care inţelegerea naturii nu ajunsese nici macar la principiul inerţiei (asa cum este el formulat de Newton, caci Galileo se cam prinsese deja cum stau treburile cu inertia din 1632, insa era inca tarat de concepte ale trecutului care ne impiedica sa-i acordam paternitatea).

Pentru a arata ca argumentul acesta este gaunos, nu propun, cum face Descartes, vreun „geniu al raului”, ci respingerea argumentatiei sale in mod repetat de catre alti filozofi care au trait dupa el, dar mai rau!, chiar inaintea sa.

Ideea de „dumnezeu cartezian” se sprijina pe argumentul perfectiunii: omul stie ca e imperfect si totusi are notiunea abstracta de perfectiune (absoluta, ar avea unii nevoie sa adauge, ca si cum poate exista perfectiune relativa). Aici, Descartes nu este nici macar original, intrucat reia un mai vechi argument teist al sfantului Anselm de pe la anu’ o mie (argumentul ontologic)…

Acest argument nu a fost „demolat” de un sceptic sau agnostic ca Brunschvicg sau Kant, ci de catre un filozof crestin, cel mai mare poate, Toma de Aquino.

Acesta spune: „Nu avem dreptul sa conchidem de la o idee la o existenta, de la un simplu concept la o ontologie. De exemplu, iti poti imagina mental insule fericite, zâne sau spiridusi (1). Nu este decat o idee… si ideea nu implica existenta obiectului sau. Insule fericite nu exista, chiar daca le visezi! Fara indoiala, ideea de perfectiune nu este o idee oarecare, ea este ideea absolutului, a unei fiinte care are toate atributele posibile (2). Dar acest rationament nu ne-a facut sa iesim din domeniul ideilor si nu dovedeste defel ca Dumnezeul perfect exista.”

(1) Traducere dupa Alexandru Vasile Dragan, „Curs de Filozofie” de André Vergez si Denis Huisman.

(2): probabil Aquino se refera aici doar la atributele pe care le presupune notiunea de perfectiune, nu chiar toate atributele posibile, deci! (exista atribute negative.)

Kant, criticandu-l pe Descartes de asta data, pluseaza si el si ne da un exemplu: „Existenta nu este o perfectiune, nu este un concept, nu este un atribut al obiectului alaturi de alte atribute. Nu este diferenta intre conceptul de o suta de taleri care exista in mintea ta si conceptul de o suta de taleri care exista realmente in buzunarul tau. Numai ca intr-un caz, cei o suta de taleri nu exista, iar in celalt exista. Iar o existenta nu este ceva care se defineste, care se deduce, ci ceva care se constata. Daca spun „acest scaun exista”, faptul de a exista nu se deduce din definitia scaunului.”

Autorii din care citez adauga: Kant exprima acest lucru spunand ca o judecata de existenta nu este niciodata analitica, dar intotdeauna sintetica. O alta critica a rationamentului cartezian este faptul ca afirmatia carteziana „Dumnezeu nu poate cuprinde mai putina realitate decat eu insumi contin, care sunt creatia sa”, duce direct la circularitate, intrucat Descartes se sprijina pentru a ajunge la cunostinte privind existenta lui Dumnezeu, pe o premiza presupus pertinenta invocandu-l pe Dumnezeu. Citez: „Pentru a ajunge la cunostintele privind existenta lui Dumnezeu, Descartes este nevoit sa se sprijine pe mai multe premize al caror adevar este presupus a fi evident. Pentru ca de buna seama, Dumnezeu nu poate fi invocat pentru a garanta tocmai adevarul premizelor necesare dovedirii propriei sale existenţe.”

Desi Descartes ramane un om important in epistemologie, azi el trebuie privit in perspectiva timpului, cu precautie. Creator al unei paradigme a explicatiei stiintifice, el a dezvoltat filozofia sa pentru care Dumnezeu nu se vroia o concluzie, ci premiza. Un sistem, care desi azi stim ca avea carenţe logice ca acelea invocate mai sus, acesta avea ca ultim scop nu vreun dumnezeu, ci facerea posibila a cunoasterii stiintifice.

De aceea ar fi nedrept sa-l tratam altfel decat ca pe un mare om de stiinta al tuturor timpurilor (geometria analitica) si doar un filozof al timpului sau.

4 responses to “Pariuri şi argumente

  1. Suzeta Dinica

    Foarte interesanta disertatie,doar ca e prea subiectiva!
    Mi-ar placea mai multa echidistanta si impartialitate,fata de parerile fiozofilor!
    Sa fie mai mult cu titlu informativ decat manipulant!
    Adica,un arbitru neutru,oare exista asa ceva?

  2. „Cei mai multi religiosi/credinciosi au nivelul de studii minim, iar intr-o populatie, cu cat un grup are mai multa educatie, cu atat e mai putin religios.”
    Chiar mi s-a aprobat spre publicare un articol, in una dintre cele mai mari reviste din lume (din domeniul meu), articol care face singur cat 50 de articole publicate in Revista Academiei Romane (dupa scorul de relevanta). Pe de alta parte, sunt credincios pana in maduva oaselor. In concluzie, „intru in pamant” de rusine ca-s un biet doctor in stiinte needucat. Totusi, cred ca o sa supravietuiesc.

  3. “Daca eu cred si Dumnezeu nu exista, n-am pierdut nimic. Dar daca eu nu cred si El exista, am pierdut totul”. – ăsta nu e un citat al lui Descartes?
    Nicidecum al lui Pascal…
    Ori greşesc?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s