Mitul Hristic faţă cu ‘menajul’ Eliade-Culianu

Fără a-mi propune sa tratez exhaustiv istoria mitului crestin si a dumnezeului evreu, în acest text se vor putea gasi totusi multe informatii despre istoria mitului omului-dumnezeu Isus, ca si despre diversele mituri din cartea sacra a evreilor (care aprox. coincide cu Vechiul Testament al Bibliei crestine), carte sacra a evreilor care este un veritabil „jurnal de razboi” al unui trib cam nomad, crud si salbatic (asta doar cand Vechiul Testament nu este de fapt o „carte de bucate” – Leviticul sau culegere de patzanii sexuale aberante – Facerea).

Multi credinciosi sinceri simpatizeaza cu omul Eliade si astfel in mod implicit cu opera lui; acesta este clar si pe buna dreptate receptat ca o persoana care la randul ei are ceva mai mult decat simpatie pentru „omul religios”; ţine de ceea ce se numeste in critica, „paradigma eliadiana”, un nou tip de istorie a religiilor in care cu orice pret, chiar si cu cel al incompletitudinii si superficialitatii, ca sa nu zic a autocenzurii, credinciosul sau credinta sa este menajata de orice element care i-ar putea deranja sensibilitatile naive.

Dar totusi, e complet justificata oare simpatia religiosilor?

Asta depinde de ce faci cu cartile sale si de ce ai mai citit inaintea abordarii lor… Caci daca le citesti rational si le judeci asa cum trebuie sa fie cazul cu o carte de istoria religiilor, ferindu-te deci sa o citesti… aduland-o, cum faci cu Biblia si mai ales daca o citesti dupa ce in prealabil ai citit istorie dar si alte lucrari de istoria credintelor si ideilor religioase, opera sa nu aduce vreun element de noutate in sustinerea pozitiei credinciosului, in controversa existentei dumnezeului crestin sau iudaic, al justificarii acestei credintei sau validitatii adevarului crestin, desi nimeni nu neaga valoarea si eruditia autorului.

Astfel, desi cartile lui Eliade ca si ale mai tanarului si remarcabilului sau discipol Ioan P. Culianu transpira prea clar preferintele domniilor lor si e prea-evident spre care parte inclina acestia cand e vorba a se cobora de pe piedestalul minimei obiectivitati la care omul de stiinta e fortat, ele pot fi chiar prin eruditia autorilor, o inestimabila „mina de aur” in mainile unui umanist. In masura in care se vor gasi critici ai pozitiei mele exprimate mai sus, ca o persoana care a citit opera lui Eliade, dar cum ziceam si mai mult de 2 carti de istoria religiei, sunt dispus (in fapt intregul set de informatii de pe acest site probeaza acest lucru) sa arat cateva „omisiuni” inacceptatbile din opera dumisale; astfel, des intalnesti omisiuni inexplicabile, justificari bizare si stangace pentru, culmea!, acuze nespecificate sau vag redate, desfasurarea unei intregi panoplii de argumente ce adesea transced limitele obiectivitatii.

Parti pris-ul lor are o dubla natura. Una – cea majora zic eu – e cea care oculteaza natura mitologica a crestinismului, dar si care ii justifica sau omite imensele abuzuri si excese istorice.

Al doilea tip de parti pris se manifesta intr-o rigoare oarecum acutizata in ceea ce priveste istoria celorlalte religii, insa „cocolosirea”, pe doua paliere, a crestinismului si ortodoxiei.

Din fericire, si fara ca acesti doi mari eruditi sa aiba vreun merit in aceasta chestiune, cel care a catadicsit sa citeasca si alte lucrari de istoria religiilor, dar si cel care a citit si a fost pasionat de istorie in general, VA REUSI SA GASEASCA CHIAR SI IN EXPUNEREA LOR SERPUITOARE CE ADESEA NE ADUCE AMINTE DE UN SLALOMIST STANGACI, SUFICIENTE PASAJE IN CARE ACESTIA SE VAD OBLIGATI SA ADMITA CARACTERUL DE MIT AL CRESTINISMULUI.

Sa vedem deci cateva pasaje luate pentru inceput din lucraea numita „Dictionar al religiilor”, scris de Mircea Eliade si Ioan P. Culianu si aparut la editura Humanitas in 1993.

CAPITOLUL „CRESTINISMUL”

Pag 98: „Canonului crestin i-au trebuit aproape patru secole ca sa se constituie.”

Pag. 99, vorbind despre Evanghelia lui Ioan: „Evanghelia lui Ioan este mai ezoterica si incorporeaza elemente platoniciene foarte marcate, mai ales in ceea ce priveste asimilarea lui Hristos cu Logosul lui Dumnezeu. Pe de alta parte, Evanghelia lui Ioan contine o opinie puternic negativa fata de lumea sociala, dominata de diavol, care apare mai degraba drept adversarul decat sluga lui Dumnezeu. Conceptia aceasta a fost adeseori comparata cu gnosticismul si cu literatura eseniana de la Qumran, ceea ce dovedeste ca anumite scrieri ale Noului Testament sunt destul de vagi, tolerand teoriile cele mai diverse.”

Pag. 99: „Sursele istorice ale timpului nu contin aproape nici o informatie cu privire la Isus, in asa masura incat un curent mitologic radical s-a indoit puternic de existenta sa. (comentariu personal: probabil Eliade/Culianu se refera aici cand vorbesc de „curent mitologic care se indoieste de existenta lui Isus intrucat nu existau surse istorice si informatei despre el”, la majoritatea iudaica si la clerul legitim al iudaismului, care in mare parte au ignorat, in cunostinta de cauza am putea zice, agitatia mesianica a adeptilor lui Isus; totusi ciudat mod de a vedea lucrurile…. sunt radicali doar ca neavand surse istorice si informatie suficienta – asa cum recunosc domnii Eliade si Culianu – se indoiesc de afirmatiile adeptilor sectei emergente, in conditiile in care in viziunea lor, Salvatorul iudeu nu putea avea nimic in comun cu un anonim ucis pe-o schela intre 2 borfasi).

Pag 99: „Desi crestinismul este considerat o religie a pacii, Isus intretinea probabil relatii oculte cu zelotii, combatantii evrei fundamentalisti, al caror obiectiv era sa puna capat ocupatiei romane in Palestina.”

Pag. 99: „Dupa o judecata sumara in care Pilat (potrivit prudentilor autori ai Evangheliilor, care nu vor sa socheze autoritatile romane), hotaraste sa incredinteze sentinta evreilor […]”.

Pag 100: „Este de netagaduit ca Isus il numea pe Dumnezeu cu termenul familiar Abba (tata), dar ne putem indoi ca sentimentul sau filial era acela pe care i l-au atribuit generatiile urmatoare, sub influenta unui platonicism caruia nu-i era straina ideea ca lumea arhetipurilor sa se fi intrupat intr-o fiinta umana.”

Pag. 100: „Evangheliile sinoptice atribuie adeseori lui Isus titlul de Fiu al omului, caruia din nefericire nu i se poate peciza semnificatia contextuala (in idiomul aramaic el inseamna simplu „omul”).”

Pag. 100, vorbind desre Isus: „Nu pare totusi sa-si fi proclamat vreodata deschis indentitatea sa de mesia. Personaj enigmatic, el moare pe cruce si discipolii sai afirma ca a inviat dupa trei zile si ca a ramas printre ei o vreme de 40 de zile (Faptele 1, 3). Dar in perioada cand crestinismul nu aparea decat ca o secta evreiasca, secte precum cea a ebionitilor il socoteau pe Isus profet si nu credeau in invierea sa. Apostolul Pavel este acela care pune invierea in centrul mesajului crestin.”

Pag. 103: „[…] cand crestinismul la inceput tolerat (313), apoi incurajat si adoptat pe patul de moarte de imparatul Constantin, va deveni religie de stat (391) cu excluderea cultelor pagne.”

Pag. 104: „Fortificat intr-o necrutatoare doctrina autoritara, Augustin nu va ezita in fata nici unui mijloc de a-si infrange adversarii, folosind fara scrupule forta statului contra lor.”

Pag. 106, povestind meciul Papa-Henric IV, excomunicarea suveranului si debarcarea papei excomunicator: „Este de ajuns sa deschizi orice manual de istorie ca sa urmaresti vicisitudinile acestei insolubile dispute intre puterea spirituala si puterea temporala.”

Pag. 110: „In 1209 este lansata o cruciada impotriva albigenzilor, condusa la inceput de Simon de Montfort, care va rade orase si sate intregi, fara sa faca distinctia intre eretici si buni catolici.”

Pag. 113: „Conflictele dintre Roma si Constantinopol, desi deghizate in absurda controversa doctrinara filioque, cuvant introdus in mod abuziv de crestinii iberici in Credo-ul niceo-constantinopolitan, erau in realitate conflicte pentru putere.”

Pag. 114: „Ca si reforma prostestanta, reforma catolica (rick havoc: asa le place dansilor sa numeasca ceea ce in istorie e numit in mod constant „contra-reforma catolica”) este o miscare fundamentalista, a carei morala austera si ale carei numeroase interdicitii (de pilda, aceea de a citi cartile inscrise in Index librorum prohibitorum) marcheaza instalarea epocii moderne.”

Pag. 117: „Ultimul conciliu catolic (Vatican II, 11 oct. 1962 – 8 dec. 1965) […] si a recunoscut valoarea metodelor de studiu istoric al chestiunilor religioase.”

Pag. 118: „Una dintre particularitatile crestinismului este aceea de a accentua in mod felurit raporturile complexe intre cele trei persoane aflate intr-o stranie relatie trinitara.”

Pag. 118: „Reprezentantii sai cei mai vechi sunt ebionitii (saracii), o secta iudeo-crestina a crei origine urca spre perioada cand crestinismul insusi nu era decat o secta iudaica. Ei il resping pe Pavel. […] Pentru ei Isus este doar un profet, un om lipsit de divinate. Ideea conceptiei imaculate si cea a nasterii din fecioara a lui Isus sunt fara sens.”

Pag. 120: „Crezul de la Niceea (325) afirma ca Isus este de o fiinta cu Tatal. Daca aceasta este adevarat, constata monofizitii, atunci nu mai este cu putinta ca sa fie de o fiinta cu omul.”

Pag 120, vorbind despre graduala „indumnezeire” a Fecioarei Maria: „In ansamblul personajelor scenariului primordial crestin, ea sfarseste prin a-si asuma un rol din ce in ce mai supranatural. […] Astfel, crestinismul sfarseste prin a instaura in cer un model familial mai putin riguros si inexorabil decat patriarhul solitar al Dumnezeului bibllic.” (comentariu personal: o referire la dumnezeul Vechiului Testament; amuzanta observatia lor, am putea zice asa: crestinii au facut exact ca romanu’ pe timpul lui Ceausescu: se „ajungea”, bagandu-si rudele in partid cat mai aproape de „jupanul” absolut…).

CAPITOLUL „RELIGII DUALISTE”:

Pag. 136: „In majoritatea cazurilor, „tricksterul” este masculin, dar exista si mituri tipice care au drept protagonist un trickster femeie. Intr-o intreaga serie de mituri, tricksterul actioneaza ca un al doilea creator al lumii sau al unei parti din lume si rolul sau e mai degraba acela de a altera creatia divinitatii supreme, aducand in lume toate nefericirile ei de azi: conditia muritoare a omului, durerile nasterii, etc. In general este vorba de episoade mitice apartinand dualismului radical. In mitul biblic al genezei recunoastem prezenta discreta a unui trickster (sarpele) ex machina, care descopera perechii oamenilor primordiali sexualitatea, provacand izgonirea lor din rai, marcata de nasterea in durere, dominatia barbatului asupra femeii, blestemul de a munci, moartea. […] Pe langa miturile cu continut dualist, exista religii si curente dualiste a caror atitudine fata de lume si om poate sa mearga de la anticosmism (lumea e rea) si a antisomatism (corpul omenesc este rau), pana la opusul acestora.”

Comentariu personal: In D.E.X. (Dictionarul Explicativ al Lb. romane) gasim: ” Mit = povestire fabuloasa care cuprinde credintele popoareleor (antice) despre originea universului si a fenomenelor naturii, despre zei si eroi legendari; poveste, legenda, basm.”

Tot DEX: „Legenda = povestire in proza sau in versuri care contine elemente fantastice sau miraculoase, prin care se explica geneza unui lucru, a unei fiinte, caracterul aparte al unui eveniment, al unui erou mitic su al unui fenomen.”

Deci chiar si in scrierile partinitoare ale batranului fan al legiunii si ale mai tanarului sau discipol, putem asadar gasi afirmat caracterul de mit al iudeo-crestinismului, caracterul mitologic al lui Isus, dar si mentiuni despre abominabila istorie a acestui cult, dar doar un „parfum”, e adevarat. Ceea ce e valoros in scrierile romanilor sus-citati, nu este, din pacate, ce „scapa”, se filtreaza, prin sita fina de teolog angajat a acestora, ci exact ce nu „trece”; cu parere de rau deci, trebuie spus ca preferinta evidenta a acestora, amputeaza insasi adancimea lucrarilor lor.

Ce au castigat cu asta? Eu inca ma intreb…. Exista in lumea civilizata lucrarile publicate ale titanilor istoriei secolelor trecute pe care ei ii neaga si minimalizeaza prin omisiuni sau ii cenzureaza prin ignorare, profitand de statutul lor de vii, in contrast cu al acestora de morti, statut, iata, de care nici ei nu pot azi sa se mai bucure.

Finind pentru moment cu citatele din lucrarile lor, voi incerca sa aduc ceva informatii pe tema mitului „mesiei”. Caci tema invierii trupului unui „Mesia” (mantuitor) apare in multe mituri care preced mitul lui Isus, de ex. in mitul babilonian al zeului Bel-marduk, care si el este strajuit de soldati dupa moartea survenita ca urmare a unor intrigi, si el jelit de muieri (Baltis), si el inviat din morti. Nu intamplator specialistii remarca ca intreaga mitologie ebraica si mai apoi crestina, poate fi „trasata” cu ajutorul credintelor imperiilor care au dominat acest mic popor de pastori de capre: babilonienii (semiti sau indoeuropeni), romanii sau egiptenii, [ egiptenii sunt creditati de altfel de catre istorici ca fiind primii monotoeisti ai lumii, inaintea copiatorilor de geniu care au fost evreii antichitatii, prin faraonul Ahhenaton, sotul lui Nefertiti si interesat adorator al unicului zeu Aten ( Henoteism –> Monoteism ) ], au influentat enrom mitologia iudaica.

Sa vedem un pasaj care reda cum se desfasura sarbatoarea acadiana a lui Marduk, care simula anual peripetiile Mesiei lor:

„Comemorarea patimilor lui Marduk avea loc intre 1 si 11 Nisan (martie), in mijlocul unei mari animatii. Intregul oras era in fierbere. Scena centrala era „ziguratul”, marele turn Etamenanki (Turnul Babel al Bibliei), construit in etaje cu imense scari de la un etaj la altul, culminand cu loja albastra, unde locuia preoteasa-sotie a zeului (loja numita „Ekna”). Dupa zilele purificarilor rituale, ale recitarilor din Enuma-Eli, ale rugaciunilor rostite de marele preot si ale jertfei berbecului alb, la 8 Nisan avea loc drama propriu-zisa. Zeul (reprezentat de preotul sau), era adus in triumf in oras, dar apoi era ARUNCAT IN INCHISOARE. Adeptii sai provocau o rascoala, Marduk disparea, ERA PRINS INSA PE MUNTE, ERA UCIS, DESPUIAT DE HAINE, APOI INMORMINTAT INTR-O PESTERA SI I SE PUNEAU OSTASI DE STRAJA LA MORMANT. IMPREUNA CU EL, ERAU JUDECATI SI DOI CRIMINALI; UNUL ERA SPANZURAT LA POARTA BABILONULUI (CU VREMEA I SE VA SUBSTITUI UN PORC), CELALT ERA GRATIAT SI PUS IN LIBERTATE. Drama noului an din Babilon se va perpetua in saceele babilonene care se vor raspandi in intreaga Asie Mica. Erau un fel de Saturnalii, la care un condamnat era imbracat cu haine regale, bucurandu-se de toate avantajele inaltei functii. Ii era ingaduit orice exces. Se numea Zoganes. La sfarsitul saceelor, era dezbracat de hainele regale, imbracat in zdrente, biciuit, batjocorit si spanzurat sau chiar rastignit. Drama lui Isus Hristos a fost de fapt o reluare a saceelor, in care el joaca rolul lui Zoganes. Sotia lui Marduk, Baltis-Sarpanitu, al carei rol era jucat de preoteasa zeului, mergea la mormantul sotului pazit de soldati, se tanguia, inalta rugi catre zeul soarelui si al lunii pentru Marduk. Resturile vesmantului insangerat al acestuia erau purtate prin oras intr-un car in forma de nava. Zeii favorabili lui Marduk, in frunte cu parintii sai, se intristau; altii, dusmanii lui Marduk, se bucurau. Zeii favorabili se uneau si incepeau lupta contra potrivnicilor, infrangandu-i. ZEITATEA INVIA SI IESEA DIN MORMANT in strigatele de bucurie si in ovatiile credinciosilor.

Conflictul dintre bine si rau, dintre reprezentantii binelui si cei ai raului, era una din dominantele mitologiei persane. Istoria omenirii era privita de vechii persi ca o succesiune de etape in evolutia acestei lupte multimilenare, care urma sa culmineze cu vremurile sfarsitului, determinate de aparitia in lume a Saoshiantului. DAR INSASI ACTIUNEA MANTUITOARE A ACESTUIA TREBUIA PREGATITA IN DOUA ETAPE PREALABILE, FIECARE DINTRE ELE, DOMINATA FIIND DE PERSONALITATEA SI DE ACTIUNILE A CATE UNUI PROFET, INAINTE-MERGATOR. Ziua in care lupta dintre bine si rau va intra in faza ei culminanta va fi vestita, spuneau vechile legende persane, prin tulburari ale cursului firesc al lucrurilor. Atunci, fecioara SrutatFedhri, scaldandu-se in lacul Frazdan, in care mai inainte se va fi scaldat Zarathustra, va concepe si va naste pe PRIMUL INAINTE-MERGATOR AL „MANTUITORULUI”, PE OSCHEDAR-BAMI (CEL CARE MARESTE DREPTATEA). Acesta va aduna razboinicii iranieni si timp de 1000 de ani va duce o lupta apriga cu ceata lui Angra-Manyu. Va fi ajutat si de ingerii lui Ahura-Mazda si va izbandi in lupta. Dupa scurgerea mileniului sau, va urma mileniul lui Oschedarmah, tot un fiu al lui Zarathustra, nascut de fecioara Vanhufedhri. In aceasta perioada, omenirea va cunoaste o fericire nelimitata si va avea atit de putine nevoi, incat din cauza aceasta va parasi credinta. Drept urmare Angra-Manyu, reprezentantul principiului raului, isi va restabili vremelnic puterea si va slobozi sarpele Azhi-Dahaka pe pamant. Acesta va devora o treime din omenire. Dar Ahura-Mazda va trimite in lume pe eroul Cheresaspa, pentru a restabili ordinea. Misiunea acestuia odata indeplinita, fecioara Eredhat-Fedhri, scaldandu-se in lacul Kasava, va concepe ca si Srutat-Fedhri si-l va naste pe Saoshiant, „Mantuitorul”. Cand va implini 30 de ani, Saoshiant va lichida definitiv conflcitul cu fortele raului, invingandu-le. Apoi va prezida Invierea Mortilor, va separa pe cei buni de cei rai, primii fiind primiti de indata in cer, in Gorodemano (Lacasul Cantecului), unde sta Ahura impreuna cu sfintii, iar cei rai in Infern, dar numai pentru 3 zile, dupa aceasta va slobozi un foc purificator, care-i va curati pe oameni de intinaciunile pactului si-i va uni intr-o dragoste fara sfarsit. Toti vor tari in veci, inaltand cuvinte de slava lui Ahur-Mazda.”

O dovada a influentei persane asupra mitologiei iudaice sunt REFERIRILE LUI DANIEL LA INVIEREA MORTILOR, IDEE INEXISTENTA ANTERIOR IN LITERATURA EBRAICA, dar mult raspandita in doctrina parsismului zarathustric.

Influenta conceptiei mesianice a persilor asupra mesianismului iudeu se resimte cel mai mult in Cartea apocrifa a lui Enoh, carte care apartine primului secol dinaintea erei noastre. Daca scrierile lui Daniel si ale altor profeti iudei arata generalizarea termenului de „Fiu al Omului” pentru „Masiah” (cu toate ca era inchipuit ca o fiinta fantastica, contrazicandu-si de fapt numele….), in cartea lui Enoh aceste doua denumiri se contopesc pentru prima data: „Fiului Omului” i se atribuie trasaturile clasice ale lui Masiah. Aici Masiah e numit pentru prima data si „Fiul lui Iahve”. Tot pentru prima data, aici se afirma pre-existenta sa. „Domnul spiritelor”, spune Enoh, „L-a ales pe Masiah dupa voia Sa si nu l-a revelat decat dreptilor, prin cartile Vechiului Testament”.

Pe acelasi sablon temporal si al mitului invierii este si mitul lui Osiris, Isis si Horus, initial zei ai vegetatiei la egipteni. Si aici eroul mantuitor este ucis dar invie in final, si aici el este nedreptatit, si aici el dupa inviere devine „stapanul lumii celor morti, a lumii spiritelor”.

Tot asa, alt cult oriental de mare raspandire, mitul metroacismului, cultul frigian al „Mari Mame Cibela”. Aici, din nou inaintea lui Isus, apare un mantuitor, Attis („tzapul” in frigiana, cum lui Isus i se spunea „mielul”), care si el – culmea! – moare si invie; acesta dealtfel este primul cult dintr-o lunga serie, pe care romanii le vor adopta; ca si in povestea lui Constantin-imparat, si aici o victorie schimba religia suveranului si aduce exotismul in inima imperiului. Aici apare pentru prima data traditia preotimii celibatare, in fapt in cazul lor fiind vorba de eunuci aparuti prin auto-emasculare. Evit „adancirea” subiectului, intrucat amanuntele despre practicile rituale consemnate de istorie, sunt demne de o lume de zmintiti…. merita insa poate amintit ca acesti bieti adepti ai unui cult asiatic salbatic si-au gasit totusi emuli ceva mai tarziu printre unii dintre Parintii Bisericii timpurii, care si ei afisau acest soi de psihoza antisexista ce a facut mai apoi din Biserica Catolica un corp de celibatari si astfel, asa cum vedem azi in fiecare zi aproape la stiri, un spatiu bantuit de homosexualitate, abuz sexual sau pedofilie. Sa nu uitam de asemenea, ca parintele bisericii timpurii Origen, s-a auto-mutilat si el prin castrare la o varsta tanara, bazandu-si gestul pe scrierile Evangheliei, adica pe „spusele” lui Isus din Matei 19:12: „Fiindca sunt fameni (DEX: famen = castrat, eunuc) care s-au nascut asa din pantecele macii lor, sunt fameni care au fost facuti fameni de oameni si sunt fameni care singuri s-au facut fameni pentru Imparatia Cerurilor. Cine poate sa primeasca lucrul acesta, sa-l primeaca.” Istoria ne spune ca gestul lui Origen a fost la randul lui imitat de alti rataciti, o ampla miscare monastica aparand astfel, gloate intregi de fanatici, automutilandu-se sau nu, parasesc orasele retragandu-se in pustietate, de unde nu reveneau decat la chemarea autoritatilor religioase pentru a semana spaima si moarte printre oraseni, asa cum a fost in cazul asalturilor repetate asupra Alexandriei si care au dus la distrugerea marii biblioteci si finalmente la asasinarea Hipatiei. Comunitatea crestinilor primelor secole era insa bantuita si de alte psihoze, cum este mania martiriului. Este bine-cunoscuta criza in care s-a aflat biserica la inceput de secol IV, cand a trebuit sa intervina prin luari de pozitie viguroase ale unor autoritati ecleziastice (Mensurie, Episcopul Cartaginei) – pozitii reflectate si in scrieririle ulterioare ale Sfantului Augustin – pentru domolirea zelului aproape sinucigas al multor credininciosi care provocau autoritatile imperiale, aflate atunci in cautare de unitate religioasa. Merita amintit insa ca au existat printre teologii crestini ai inceputului si unii fascinati de acest cult al mortii, cum au fost Ignatie de Antiohia, Origen sau ereticul Tertulian. Odata cu Augustin aceasta propensiune crestina spre sinucidere va scadea in treptat in intensitate.

Revenind la metroacism, asemanarile izbitoare dintre acesta si crestinism au fost remarcate de timpuriu. Astfel, adoratorii metroaci sustineau ca biserica crestina a copiat riturile lor cele mai sfinte, patimile, moartea si invierea lui Attis, ca au plasat dupa exemplul lor la echinoctiul de primavara „saptamana patimilor”, comemorarea sacrificiului crucii (la metroacii apare pinul) prin care „mielul dumnezeiesc” rascumpara neamul omenesc. Fericitul Augustin arata cum un preot al Cibelei, impresionat de asemanarea dintre cele doua religii, declarase ca si mantuitorul sau, Attis, „e crestin prin asemanari”. Pe de alta parte, crestinii pretindeau ca riturile si doctrina metroaci, fusesera contrafacute de catre diavol si introduse in lume inaintea crestinismului insusi, pentru ca atunci cand va aparea crestinismul, oamenii uimiti de asemanare sa refuze a mai considera crestinismul ca adevarata religie…. deh! rationament „adanc” in buna traditie a „logicii” crestine.

Asemanarile erau numeroase. Astfel, arborelui-zeu din metroacism ii corespunde arborele-cruce din crestinism; intalnim apoi, deopotriva, botezuri, abstinentze pregatitoare, zile de doliu pentru moartea mantuitorului, lumanari care se aprind si se sting, figuratii expresive ale invierii, nopti de veghe, „miruri” si comuniuni, imnuri de bucurie care succed prohodirea zeului. In plus, sarbatorile frigiene din martie erau urmate de initium-uri (initiere), asa cum la sfarsitul rastimpului pascal urmau botezuri pentru catehumeni (pentru cei ce deveneau crestini). Devotii marii mame, serbau la 25 decembrie, ca si mithraistii si mai apoi ca si crestinii, nasterea zeului lor…. caci atunci se implineau 9 luni de la ierogamia care avea loc la „dies hilaria” (25 martie). Ambii mantuitori, si Attis si Mithra, ca mai apoi si Cristos, purtau denumirea de „bunul pastor”. Ca si in biserica metroaca, si in cea crestina, existau predici enciclice pascale. Marea mama Cibela, era numita „fecioara”, ca maica lui Cristos.

In aceasta situatie este si firesc sa fi existat diatribe intre crestini si metroaci si chiar ostilitati brutale. Crestinii distrug si transforma in biserici templele (metroon-urile) Cibelei. Iulian Apostatul, cel care incearca sa reinvie paganismul in detrimentul „religiei galileenilor” (cum numea el crestinismul), in timp ce se indrepta spre Orient pentru lupta cu Sapor din 362, pedepseste cu moartea doi crestini care profanasera un templu al marii mame. In secolul al V-lea, Serena, vaduva lui Stilichon, e acuzata de crestini ca a atras prin impietatea ei (era metroaca) hoardele lui Alaric (si el crestin!!!! dealtfel) asupra Romei, fiind linsata de catre crestini. Metroon-urile marii mame sunt devastate si cele care scapa nedistruse sunt transformate in biserici crestine. Faimoasa biserica Santa Maria Maggiore din Roma, este dupa o traditie consemnata in secolul al XII-lea, o fosta biserica a Cibelei (un metroon).

Sa tratam un pic Mithraismul, o alta religie aparuta inaintea crestinismului dar a carei disparitie s-a facut pe mana acestuia: Tot asa precum Moise loveste stanca cu toiagul si izvoraste apa, Mithra o sageteaza si apa tasneste. Ca si Ilie Tesviteanul, el se inalta la cer intr-un car de foc. La nasterea sa ca si la cea a lui Cristos, vin pastori sa-l adore. Simbolurile animalelor mithraice, leul, taurul si vulturul, se repeta la crestini ca simboluri ale evanghelistilor Marcu, Luca si loan. Soarele si Luna, care stau alaturi de Mithra pe basoreliefuri, apar in primele reprezentari iconografice ale rastignirii hristice. Eonul mithraic poarta cheile cerului, ca si apostolul Petru. Apoi ambele religii au comun botezul prin scufundare, aghiasma, descoperirea icoanelor din altar in sunetul clopotelului, nasterea zeului mantuitor la 25 decembrie, dogma nemuririi sufletului, invierea si judecata viitoare, existenta raiului in sferele superioare ale cerului si a iadului cu demoni in adancurile pamantului, o morala imperativa, precum si faptul ca credinciosii ambelor culte se numeau intre ei „frati” si se priveau ca atare. Ca si Cristos, Mithra era socotit mijlocitor intre credincios si divinitatea nevazuta; precum Mithra era socotit „zeu al luminii”, Hristos e numit „lumina lumii”.

Aceste concordante sunt remarcate de timpuriu atat de necrestini cat si de crestini, care motivand ca mithraistii l-ar fi atzatzat pe imparatul Galeriu la o persecutie impotriva lor, incep atacurile contra adoratorilor lui Mithra, distrugandu-le locasurile cultice si arzandu-le cartile. In 377 de pilda, la Roma, prefectul Gracchus spre a face dovada de sinceritatea adeziunii sale la crestinism, inainte de a primi botezul, distruge o cripta cu toate obiectele sacre ale mithraeum-ului. Multi dintre preotii mithraisti, si-au aflat in atari imprejurari lacas de vesnicie in altarele subterane ale mithraeum-urilor lor in care liturghiasera o viata intreaga in cinstea celui care conform nadejdiilor, avea se apara la „sfarsitul veacurilor” spre invierea generala. Tipicul liturghiei crestine este o copie a oficierii mitraice (ca si botezul), aceasta avandu-si originea (in sens de introducere) in epoca apostolica (apostolic in sens stiintific, adica epoca predicatorilor ambulanti). Insasi impartasania isi are origini precrestine, suferind de-a lungul timpului modificari documentate, evoluand de la o „agapa”, adica un „chef cu potol de-acasa” (asa cum ne arata documentul crestin de la sfarsitul primului secol numit „Didahia celor 12 apostoli”) la un ritual unde preotul iti serveste un dumicat de paine si o gura de vin. Ea isi are originea in mitraism, aceasta existand insa si in cultul zeului Dionisos (omofagia) dar si la comunitatile orfice. Insa iudaismul cu al sau „ospat pascal” reprezinta sursa primara, intrucat initial impartasania se numea „frangerea painii” ca si ospatul pascal evreisc, preluand doar ulterior denumirea de impartasanie sau comuniune, sub influenta modelului orfic.

Sa vedem totusi daca exista o latura extra-mitologica a lui Isus.

Dupa cum se stie, timp de aproape 4 secole au existat tot felul de scrieri care puneau in gura „dumnezeului” decedat pe atunci, un evantai incredibil de convingeri mistice; candva tarziu, s-a facut selectia celor care erau „adevarate” si asta s-a facut cu barda, cu racnete si maraituri.

Sa discutam un pic Evangheliile: Marcu nu este un Apostol, o recunoaste si biserica; este si Evanghelia „lucrata” puternic de „binevoitori” piosi de-a lungul secolelor (IN SINAITIC SI VATICAN – CELE MAI VECHI MANUSCRISE ALE NOULUI TESTAMENT – MARCU SE TERMINA LA MARCU 16:8); desi Biblia afirma ca aceasta este a doua in ordinea vechimii, astazi se stie si o accepta orice individ educat, ca a fost prima Eevanghelie scrisa; A FOST SCRISA DUPA, SAU IN ANUL 70 D.C., o gramada de timp dupa moartea zeului-om, si scrisa dupa traditiile orale existente; I S-AU ADAUGAT TARZIU, SFARSITUL CU „ARATARILE DUPA INVIERE” SI „TRIMITEREA CELOR UNSPREZECE” (vezi info sumara pe http://www.pbs.org/wgbh/pages/front…ory/mmmark.html
http://www.religioustolerance.org/mark_16.htm )

Este Evanghelia care a pastrat caracterul apocaliptist al lui Isus (influenta eseniana), acolo spunandu-se:

„El le-a mai zis: Adevarat va spun, ca sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor muri pana nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere.” (Marcu 9:1); aceesi prezicere naiva este repetata si in Matei 16:28; evident ca nu s-au implinit presimtirile „mielului”, niste capotatzi asteaptand chiar si prin anul 2000 Armaghedonul…. insa aceste asteptari naive tipice sectei iudaice a esenienilor, apar in mod repetat si in celelelalte Evanghelii: Matei 10:7: „Si pe drum, propavaduiti si ziceti: Imparatia cerurilor este aproape!” sau Luca 21:32: „Adevarat va spun, nu va trece neamul (in Bibliile englezesti gasim traducerea mai plina de sens de „generatie”) acesta pana cand se vor implini toate aceste lucruri (adica venirea „fiului omului” pe un…. nor, descrisa in Luca 21:27). Aceeasi prezicere o gasim si in Marcu 13:30 si Matei 24:34.

Marcu este cel care ne zice monumentala Marcu 16:17, 18, aia cu credinciosi care scot draci, beau otrava si iau serpi in maini; de altfel, stupizeniile sunt multe, Marcu 7: 32, 33: „el l-a luat la o parte din norod, i-a pus degetele pe urechi, si i-a atins limba cu scuipatul lui.” – curat „stil divin”….

Sa-l luam si pe Matei: Evanghelie celebra prin a sa cassure dans la naration, apres-coup-ul sau, adica ADAUSUL FRAUDULOS (si VIZIBIL CHIAR SI PENTRU CEL MAI NAIV CREDINCIOS IN MASURA IN CARE CINEVA I-L ARATA) din Matei 28:11 – 15; alta curiozitate… lipseste Inaltarea: adica ala care nu este Apostol (Marcu), asta cum ziceam recunoaste si biserica, ne spune si el acolo 2, 3 cuvinte despre Inaltare, insa Matei „Apostolul” tace malc, nu a vazut, nu a auzit nimic… Curat-murdar, cum ar zice Tanase!

Alt amanunt care scapa „gorobetelui”: Matei 28:15: „[…] si s-a raspandit zvonul acesta PRINTRE IUDEI pana in ziua de azi.” – Asta ne spune cat de evreu era Matei-apostolul, si deci cat de Apostol a fost ala care a scris Evanghelia lui…. Matei.

Matei este de asemenea fanul lui Stalin (sau invers???): Matei 12:30: „Cine nu este cu mine, este impotriva mea, […]” – toleranta de cuvios, deh…

Tot Matei e cel cu Isus zicand ca a venit sa învrajbeasca mama cu fiica si tatal cu fiul, ca ne aduce sabia, (nah ca are dreptate aici, nu pot sa-l contrazic, istoria nu il contrazice nici ea, biata…) – Matei 10:34, 35, 36, 37.

Tot Matei este cel care ni-l arata pe Isus ca venind sa apere si sa implineasca legea si proorocii, adica Vechiul Testament, ala, sa ne aducem aminte, cu „sa nu rabzi o vrajitoare sa traiasca” si cu „cum, ati lasat femeile in viata? ”

Multi ortodocsi cand le vorbesti de Biserica si credinta, scot in fata ceea ce ei numesc „Traditia”; intrebarea mea este, e mai importanta interpretarea decat sursa? E mai important RITUL decat MESAJUL? Ce cuprinde ritul? O gramada de suprastrat ritual din care nu ai sa gasesti prea mult in „Cartea Sfanta” si spusele lui Isus: semnul crucii, rugaciunea pentru morti, inchinarea la sfinti si ingeri, Inchizitia (la catolicii unui veac trecut), maslul, uniforma aparte a clerului, divinizarea Sfintei Fecioare, folosirea apei sfintite, etc. – NU AI SA LE GASESTI IN BIBLIE; e de blamat daca se spune ca asta este o re-idolatrizare a credintei si ca monoteismul exact asta a combatea initial, saracul?

Sa luam acum Evanghelia „Apostolului” Ioan, din care, din nou, lipseste Inaltarea (ca si in Evanghelia „apostolului” Matei… ), in timp ce in Evanghelia lui Marcu, ne-apostolul, ca si in Luca, ea exista. Ca sa iti dai seama de cat de logic era omul care a relatat Evanghelia lui Ioan, nu e nevoie decat sa citesti Ioan 15:15 si Ioan 16:12. Pe cinstite!

Apoi trebuie sa stim ca „Ioan” este Evanghelia care se autociteaza… pe sine însasi…. inca o data…. repetandu-se din nou. :) – Citeste capitolele 5, 6 si 14.

Sa citim apoi Ioan 20: 19 ca sa vedem cat de „apostol” era Ioan, cand spune „a statut in mijlocul LOR” (si in 20:20, 20: 21, 20:22 si 20:17) Sa fim desptepti!

Tot Ioan este cel care ni-l prezinta pe Isus si pe mama sa in Apocalipsa, ca pe niste personaje demne de basmele lui Ispirescu*…. „par si cap alb ca lana si ca zapada, picioare ca arama arsa, glas ca vuiet al apelor, in mana dreapta 7 stele si din gura ii iese o…. sabie ascutita cu 2 taisuri”, dar stai un pic ca „fata lui e ca soarele cand straluceste in puterea lui” (cum i-or fi vazut-o atunci, ca sa ii vada sabia aia cu 2 taisuri ce-i iese din gura….), „e asezat pe un nor alb pe cap cu o cununa de aur si in mana cu secera ascutita, dar si calare pe cal alb”. Tot in Ioan apare reluat amuzantul miracol al lui Dionisos care preface apa in vin (zeul grec Dionisos „face” primul aceasta „minune”, existand chiar un ritual al adeptilor sai relatat de catre Pausanias prin care si ei, preotii zeului, schimba 2 vase de apa in vin).

*referitor la basme, Noul Testament nu se distinge din acest punct de vedere de Vechiul Testament, care si el chiar de la primele pagini (Geneza 6:2-7) ne vorbeste de o vreme cand uriasii umblau pe pamant, iar fii lui Dumnezeu (?????) se impreunau cu fetele oamenilor… ca erau frumoase (se pare ca urmasii amaratului de Adam faceau femei mai reusite decat „marele creator” al Evei si Universului, de aveau odraslele acestuia nevoie sa-si caute frumuseti facute de muritori). Dezamagirea acelui care educat fiind, citeste Biblia, nu poate fi decat pe masura disperarii arheologului biblic Edward Robinson, care la inceput de secol 19 se declara dezamagit ca „inarmat” cu noua cucerire a lui Champollion, descopera in Egipt si scruteaza mai apoi, sute de placute-inregistrari ale istoriei tarii, fara sa gaseasca nici macar o singura mentiune despre „Pamantul fagaduintei”, despre Moise, Exod, sau „cele 10 plagi”. Stiind azi ca aceasta compilatie vechi-testamentara a fost scrisa cam in aceeasi perioada cu „Istoriile” lui Herodot (numit chiar de anumiti contemporani „mincinosul”!!), nu poate fi decat bizar ca marturii ale V.T. nu sunt confirmate de arheologie sau alte surse, pe cand relatarile grecului s-au confirmat chiar atunci cand pareau legende total neverosimile.

Musulmanii cred ca Dumnezeu a mai trimis un profet pe pamant dupa Isus al nostru, ca sa aduca cuvantul sau al’ mai nou catre oameni, asta dupa 600 de ani de la infiintarea crestinismului de catre „mielul” nostru; el, profetul Mohamed, zice ca intr-o zi intr-un moment de liniste a vietii sale tumultoase de jefuitor de caravane si comerciant de sclavi, a fost luat de catre Ingerul Gabriel pe un cal miraculos si dus in zbor intai in Rai unde a vazut ca acolo toti ingerii si Dumnezeu insusi vorbeau araba – pesemne un fel de limba oficiala pe acolo – dupa care a fost dus in Iad, unde a vazut ca marea majoritate a pacatosilor care ard in flacarile necuratului, sunt…. femei; el afirma ca i-a fost dictat Coranul de catre insusi Dumnezeu (insa altii l-au pus pe hartie, el fiind analfabet, chestie recunoscuta de traditia islamica (Al-Hadituri)), si ca Domnul i-a cerut sa duca mesajul Sau intregii omeniri, aceasta, adica omenirea, trebuind sa fie toata convertita la „noua si adevarata religie”, la ultimul Sau mesaj catre oameni, CARE EA SI DOAR EA POATE ADUCE MANTUIREA, Coranul negand explicit faptul ca Isus a fost crucificat sau ca a fost Dumnezeu insusi, recunoscandu-i doar atributul de profet al acestuia, unul dintr-o lunga lista (Coran, surata 4, versetul 157).

Acum daca as intreba un crestin daca crede chestia asta, probabil mi-ar spune ca nu, ca e cam puerila, si ca de fapt prea trag spuza pe turta lor baietii astia cu turban; sa ne inchipuim insa ca se apuca unul dintre voi sa zica unui budist (vreun miliard de oameni) sau hindus (si astia se apropie de un miliard) sau unui ateu, ca Dumnezeu a fecundat miraculos o fecioara, care a ramas gravida astfel si care a nascut mai apoi Fiul Domnului, si ca acesta S-a nascut de fapt ca sa… sufere, murind pentru a lua El toate pacatele (???) omenirii asupra Lui. Credeti ca ne-ar crede multi, eh?

Sa vedem un pic si istoria legata de Isus. Curiozitate maxima, imparatul Adrian intr-o scrisoare pe care i-a trimis-o consulului Severianus in 134 d.C., afirma ca adoratorii zeului-Soare Serapis in Egipt, erau crestini si ca acesti credinciosi ai zeului Soare se proclamau ei insisi ” Preotii lui Cristo”. Adorarea lui Serapis a fost importata in Egipt din Pont, o provincie limitrofa Betaniei. Crestinii mentionati de Plinius Cel Tanar erau toti, probabil, credinciosii lui Serapis, care erau toti evrei.

Suetonius (somitate juridica in timpul imparatului Adrian), in opera sa „Viata lui Claudiu” povesteste ca acesta i-a condus pe evrei, care instigati de Cristos (Crestus) incercau tot timpul sa se ridice contra Romei. Insa cum se spune ca asta s-ar fi putut intampla cam 15 ani dupa crucificarea lui Isus Cristos, nu putea fi cel pe care il cunoastem ca Isus Cristos. Filo, marele istoric evreu, desi era contemporan cu Cristos, nu face absolut nici o referinta la Isus. Filo a dezvoltat doctrina Logosului, si chiar daca dupa teologia crestina Isus Cristos era „Logos”, faptul nu este, in mod surprinzator, remarcat. („Logos” este Cuvantul lui Dumnezeu, „Verbul”). Justus de Tiberius, natural din Galilea, a scris o istorie care acoperea toata perioada in care se zice ca ar fi trait Isus, (de observat ca aici nu zic „Cristos”, pentru ca in toate religiile practic a existat un „Cristos”, un profet-mesager sau un salvator) dar nici un moment nu mentioneaza numele lui. Scrierea lui a fost studiata de Fotie, patriarh crestin si erudit din Constantinopolul sec. 9, el zicand: „Justo nu face nici cea mai mica mentiune asupra aspectului lui Cristos, asupra faptelor care s-au petrecut sau cum au fost realizate celebrele miracole”.

Putina informatie referitoare la Salvatorul Crestin, este citata de Robert Keable in opera sa „Marele Galileu”, acesta spunand: „Nici un om nu stie suficient pentru a scrie o biografie asupra primilor ani din viata lui Isus. De fapt, nimeni stie suficient ca sa poata, macar, sa puna un anunt funebru acestui mare om in ziarul Times. Si daca ar fi sa consideram date istorice, nu ar ajunge nici sa scriem trei rugaciuni. Mai mult, daca ziarele ar fi existat si s-ar fi publicat un anunt funebru in anul mortii sale, editorii nu ar fi gasit numele sau. Putine perioade ale erei antice sunt atat de bine informate ca perioada lui Augustus si Tiberius. Dar nici un contemporan nu cunostea existenta sa si inclusiv o generatie dupa, gasim numai o presupusa citare a lui Iozefus Flavius (discreditat ca sursa istorica de incredere odata cu descoperirile arheologice recente de la Massada), o referinta chestionabila in Suetonius si mentionarea unui nume care putea sa fie al lui, in Tacitus. Asta e tot.”

Toate istoriile evanghelice poseda anumite inexactitati si contradictii care ies în evidenta mai ales daca se citesc cu discernamant. In Matei 2:1, ni se spune ca Isus Cristos s-a nascut „in zilele lui Irod”. Dar in Luca 2:2, se zice ca Isus Cristos a vazut lumina zilei cand Quirano era guvernator in Siria. Exista aici o discrepanta de cel putin 10 ani, caci Irod a murit în anul 4 inainte de presupusa nastere a lui Cristos, in timp ce Quirano nu a fost guvernator in Siria pana in anul 7 d.C. Dr. Giles spune in „Dosare Evreiesti si Crestine”: ” Nu avem nici o pista care sa faca referinta la acea zi sau epoca a anului, si mai mult inca, anul in care s-ar fi nascut Cristos.” Matei 1:6 – 16 enumera 28 generatii de la David pana la Isus, in timp ce Luca 3:23 – 28 „insira” 43. Dupa Ioan, Isus a vizitat Ierusalimul cel putin de 4 ori, dar Evangheliile sinoptice (Marcu, Luca si Matei) ne asigura ca el a calatorit la Ierusalim numai o data. Cat despre magnitudinea misiunii lui Isus, opinia evanghelistilor sinoptici este un an, dar Ioan afirma ca au fost trei ani. Dupa evanghelistii sinoptici ajungem la concluzia ca „Salvatorul” a realizat operele lui principale in Galilea, dar Ioan zice ca a fost Iudeea locul principal unde Isus a implinit misiunea sa.

Crucificarea deasemeni este nesigura. O istorie o pune la 9 dimineata („a treia oara”), in timp ce alta zice ca s-a produs la a sasea ora in mijlocul zilei. Se spune ca Isus a prezis ca va petrece 3 zile si 3 nopti in mormant, dar istoriile sinoptice ale faptului spun ca a fost o zi si doua nopti, adica o zi si jumatate.

Si daca investigam cine a vazut primul mormantul, gasim 4 raspunsuri diferite. Ion zice o femeie; Matei, doua femei; Marcu, trei femei si Luca o cantitate neprecizata de femei… Matei afirma ca ele au vazut un inger, in timp ce Marcu ne asigura ca a fost un barbat tanar. Luca zice ca femeile au vazut doi barbati. Ioan zice ca au vazut doi ingeri. Aceste femei, deasemeni, l-au vazut pe Isus daca credem ce citeaza Matei (cap. 28), dar daca dam credit Cap.24, femeile nu l-au vazut pe Isus. Deasemeni nu exista unanimitate cu privire la numarul exact de zile cat a durat Invierea si Inaltarea. Dupa Luca a durat numai o zi, dar cel putin 10 zile dupa Ioan. „Cartea Faptelor” prelungeste perioada la 40 de zile si dupa cum se spune ca Evanghelia lui Luca si Cartea Faptelor au fost scrise de acelasi autor, aceste discrepante sunt deconcertante. Dupa cum spune Sfanta Scriptura, Isus a terminat peregrinajul pamantesc si s-a inaltat la cer. Locul exact al inaltarii este aparent necunoscut: Urcarea s-a produs in Ierusalim daca Marcu a scris corect. Dar nu este asa, daca Luca zice adevarul, pentru ca el spune ca Isus era in Betania cand s-a produs faptul. Actele (1:12) dau Muntele Maslinilor ca scena a intamplarii transcedentale. A se observa ca Matei si Ioan nu fac nici o referire la inaltarea lui Isus, care are loc in „Sporium Addendum” a lui Marcu (ultimele 12 versuri, care nu exista în documentul original) si nici în versiunea lui Luca din „Codex Sinaiticus”, un manuscris din sec. IV care se afla azi în Muzeul Britanic. Scriitorii Evangheliilor ne dau trei opinii diferite asupra naturii lui Isus. Marcu il vede ca „Fiul Omului”. Matei si Luca il adora ca pe „Fiul lui Dumnezeu”, iar Ioan il considera Dumnezeu insusi.

Sa ne imaginam ca ne-am intoarce in urma cu 2000 de ani in Roma antica, cu vreo cativa ani inainte de presupusa nastere a lui Isus. Esti cu o saptamana inainte de 25 decembrie, toata lumea se pregateste de sarbatoare, exact cum fac si azi milioane de crestini. Pentru romani, 25 Decembrie era sarabatoarea Soarelui, Sol Invictus (ziua echinoctiului). Ei scriau aceasta data cu litere de aur in calendarul lor. In fiecare an la aceasta „epoca”, soarele se naste inca odata si pune capat intunericului hibernal. Se facea o mare sarbatoare cu papusi, cadouri, veselie si era cea mai buna zi a anului, acel 25 Decembrie. Aceste sarbatori sunt milenare, cu mult inainte sa se fi auzit despre un oarecare Isus. In afara Romei exista un Templu subteran dedicat zeului persan Mithra si la miezul noptii, in primul minut, la fiecare 25 decembrie, se putea vedea Templul plin de lumanari aprinse, preoti imbracati in alb in Altar, copii aprinzand mirodenii, totul aproape exact cum poti sa vezi si azi intr-o biserica crestina. Si toti adoratorii zeului Mithra ne-ar spune ca mantuitorul lor a fost un zeu bun, ca a venit din ceruri, s-a reîncarnat ca om, a spalat si salvat de pacat intreaga omenire, si ca el s-a nascut dintr-o mama fecioara intr-un staul intunecos chiar la 25 Decembrie.

Egiptenii aveau si ei Templele lor, si ei sarbatorind nasterea Zeului salvator Horus, care s-a nascut din mama fecioara intr-un staul in 25 de Decembrie. Si in Templu am vedea o statuie a zeului Horus copil in staul cu mama-feciaoara Isis, la fel cum in bisericile catolice azi, se instaleaza un staul si o mica pestera pentru copilul Isus si Fecioara Maria. Si daca continuam calatoria, si mergem la locuintele gladiatorilor si prizonierilor de razboi din Germania, îi gasim si pe ei in sarbatoare la aceeasi data. Ei v-ar fi explicat, ca pe 25 Decembrie in toata Europa nordica se sarbatorea „Yule” sau Roata, care înseamna ca soarele si-a împlinit ciclul ca o roata si se întoarce înca odata pentru a „rascumpara” oamenii din infernul iernii si a-i reda paradisului verii.

Este, deja, o evidenta ca Isus Cristos este personajul istoric despre care s-a scris cel mai mult, in special in ultimii ani ai secolului XX, anii Apocalipsei dupa multi credinciosi si sectanti care asteptau si asteapta venirea salvatorului Mesia. Biserica a reusit, in baza a putine piste existente asupra identitatii si vietii lui Isus, sa produca o poveste biografica pe care o sustine credinta si arata fata cea mai umana a acestui „dumnezeu-om” cu care toti putem sa ne relationam. Cu toata literatura care se produce continuu si semnificatia subiectului, in randul publicului exista o carenta serioasa a educatiei corecte si cuprinzatoare cu privire la religie si mitologie si majoritatea personelor sint foarte prost informate. Dar exista un enorm volum de literatura care demonstreaza de o maniera logica si inteligenta, repetata, faptul ca Isus Cristos este o reprezentare de caracter mitologic, similara zeilor din Grecia , Roma, Egipt, Sumeria, Fenicia sau India, zei care sunt toti azi admisi ca mituri, nu ca figuri istorice. Cautand in profunzime, in acest volum de studiu, se descopera ca toata istoria lui Isus este bazata in miturile eroilor mult mai vechi care au existat mii de ani inaintea lui, la mai toate culturile. Asa se descopera ca aceasta poveste nu este o reprezentare istorica a unui tamplar evreu rebel, care a trait fizic in Orientul Mediu acum 2000 de ani. De-a lungul secolelor s-a demonstrat continuu ca personajul Isus Cristos a fost inventat, nu a reprezentat o persoana reala, dar a fost convertit in super-om de catre discipolii sai entuziasti si biserica. Dar si crestinismul a avut dizidentii sai, controversa a existat inca de la inceputurile lui. Unii dintre „parintii bisericii” au recunoscut ca au fost obligati constant sa apere ceea ce trebuia sa creada poporul, aceasta fabula absurda fara nici o baza solida care sa o sustina, si incercind sa impuna o legenda ca un fapt real care a avut loc in Iudeea. Acesti dizidenti numeau Noul Testament „fictiunile evangheliei”. Prima mentiune a evangheliilor este cea a lui Iustin in 150 dupa Cristos (le numeste „Memoriile apostolilor”), dupa 180 mentionandu-le Irineu, Tertulian si Origen. Singurul argument „intineritor” al evangheliilor de care biserica dispune, este marturia lui Papias, dar care in fapt este un contra-argument, intrucat Eusebiu, istoricul-episcop, in istoria sa il citeaza pe Papias spunand: „Nu ma voi codi sa-ti randuiesc la un loc explicatiile pe care le-am invatat bine de la cei batrani si de la cei care, imi aduc bine aminte […] Daca am intalnit vreundeva cate unul care a petrecut cu cei batrani, l-am intrebat de cuvintele batranilor: Ce a zis Andrei, sau ce a zis Petru, sau Filip, sau Toma, sau Iacov, sau Ioan, sau Matei, sau altul din ucenicii Domnului.” El insusi este asadar numai un martor indirect al scrierii evangheliilor.

Sunt mai bine de o mie trei sute de ani de cand un învatat (arhiepiscopul catolic de Sevilia), a despartit astrologia (o credinta, o suma de traditii variate, „ghicitul in stele”), de astronomie (stiinta care studiaza corpurile ceresti). Aceasta extrem de veche si exotica, si prin asta fermecatoare traditie, a întampinat o puternica opozitie de la Parintii Bisericii Crestine Timpurii si de la Marii Sfinti ai Crestinismului, acestia respingand cu vigoare si chiar patima aproape, aceasta „superstitie”. Trebuie sa recunoastem, Biblia insasi este necrutatoare si inechivoca (Deuteronomul, printre alte carti biblice) fata de credintele in zeitatile pagane adorate de astrologii vechimii (Soarele, Luna, Venus, Marte, Jupiter si Saturn). Toate cele trei mari denominatiuni crestine resping astrologia, deci si ortodoxia. Mari teologi romani si mari sfinti ortodocsi, au scris combatand-o ca pe una dintre cele mai rele superstitii. Din punct de vedere crestin, astrologia este o forma de paganism, acest atat de urat si combatut paganism, de catre biserica. „Ghicirea in stele”, sintagma devenita sinonima aproape in limba romana cu superstitia si credulitatea, sunt considerate ca fiind forme de apostazie (renegare a credintei). Azi timpurile sunt altele, evident, si expulzarile din comunitatile crestine nu mai sunt practicate ca în alte vremuri (aceste expulzari încep chiar odata cu debutul celui de-al 2-lea secol crestin!), iar preotii si teologii prezentului aproape ca s-au resemnat de multisor cu faptul ca „clientela” proprie, mai mult chiar decat nereligiosii însisi, le sunt „fideli” doar pe jumatate, crezand în acelasi timp si povestile astrologiei, ca si mitul crestin însusi. Caci altadata, corpul preotesc, teologii, combateau cu toata puterea de care erau capabili acest „rau” perceput, care impingea masele ignorante spre fatalism si paganism greco-roman. Marele Sfant crestin Augustin, este unul dintre ei. Sfantul Isidor din Sevilia altul. Conversia Sfantului Imparat Constantin cel Mare la crestinism, a fost un moment de istorica întorsatura al cursului ulterior al evenimentelor, din acest moment, credinta si practicarea astrologiei devenind o crima pasibila de pedeapsa capitala, practic astfel astrologia încheiandu-si drumul sau european. Ea va continua sa fie cultivata de arabi, care astfel vor dobandi si adanci prin ea cunostintele de astronomie, depasind din acest punct de vedere lumea crestina pentru multe secole. Poate nu intamplator, evreii din Europa, ca si arabii, vor ramane fideli pasiunilor lor astrologice, fiind printre putinii locuitori ai Europei crestine care mai detineau cunostinte avansate despre contributiile marilor astrologi ai Antichitatii, ei insisi devenind scriitori si învatati în acest domeniu numit azi pre-stiinta [Lucrarea mistica „Cartea Splendoarei”, fie scrisa in secolul II (improbabil) cum sustin evreii, fie in secolul 13 (cand a aparut realmente prima oara si cand istoricii zic ca este data ei de conceptie), sta marturie in acest sens], evreii fiind cooptati repede de catre califii Imperiului arab la apogeu si din acest motiv.

Probabil deasemenea tot nu întamplator, acum 6000 de ani, caldeenii, popor semit si ei ca si evreii si arabii, au fost creatorii acestei traditii, ei fiind primii „ochi” umani care au scrutat cerul cu gandul de a-l întelege, ei reusind sa întocmeasca harti ceresti si tabele orare (care vor deveni mult mai tarziu calendarele noastre) în care erau descrise cu uimitoare exactitate straniile miscari ale stelelor si „stelelor vagaboande” (planetele). Preotii lor, au calculat durata anului cu o abatere mai mica de 0,001 % fatza de valoarea corecta, iar cifrele descriind miscarile Soarelui si Lunii, au o eroare de „3x marja de eroare” a astronomilor secolului al XIX-lea… Toata aceasta cunoastere cu functie predictiva verificata si utila, facea ca astrologia sa fie pe atunci o veritabila stiinta exacta, desi bazata pe prezumtii mitologice. Cum s-a nascut aceasta traditie asiatica care a cucerit lumea si Europa? Simplu: Lasand la o parte perplexitatea si admiratia cu care probabil priveau ei astrul zilei ca si Luna, studiind cerul noptii, rasaritului si apusului, preotii caldeenilor de acum mai bine de 6000 de ani, au facut observatia evidenta ca exista corpuri ceresti fixe (majoritatea, fiind însa cam „palide”), cat si corpuri ceresti a caror pozitie variaza odata cu trecerea timpului (cateva „stele vagaboande”, adesea mai luminoase decat cealalta categorie). Cu timpul, constatare aproape neverosimila din perspectiva omului „modern”, acestia au învatat sa cunoasca si recunoasca toate stelele care se prezentau vederii lor pe cerul noptii senine, fiind capabili prin efecte mnemotehnice simple (legarea unui grup de stele de o forma terestra familiara – constelatia, „zodia”) sa întocmeasca harti si tabele care sa le urmareasca evolutia: Nebo, Istar (Astarte), Nergal, Marduk si Niniv, planetele sistemului nostru solar vizibile cu ochiul liber, au captat repede atentia lor prin iregularitatea miscarilor pe bolta, luminozitate particulara sau dimensiune, dar mai ales prin impredictibilitatea si incomprehensibilitatea miscarii acestora datorata, stim azi, proximitatii de Terra si propriei lor miscari de revolutie, ca si a miscarii de precesie a Pamantului). Aceasta a ramas mult timp, dezolant de mult timp, o nedezlegata problema a omenirii, modele succesive de explicare a Universului ramanand incapabile de a satisface realitatea nemijlocita a observatorului. Aceste „stele vagaboande” se misca odata cu restul cerului, avand totodata si miscarea lor relativa proprie, ca niste muste ratacind pe suprafata unui glob aflat in miscare de rotatie, ele deplasandu-se de-a curmezisul boltei ceresti înlauntrul unei zone limitate la o fasie îngusta, ca o centura încingand oblic firmamentul la un unghi de aprox. 23 de grade cu ecuatorul (ceresc), aceasta fiind zodiacul, sau „linia zodiacala”, cum mai este ea numita. Zodiacul a fost împartit în 12 sectoare, denumite dupa tot atatea constelatii de stele fixe aflate in vecinatate. In acele timpuri ale începuturilor si ignorantei, de la valabila observatie si geniala inventie, evident, apendicele mitologic ca si corolarul sau direct, anume ghicirea viitorului, au urmat si s-au „îngrosat” repede, prin tot atatea traditii prin care a trecut de-a lungul secolelor si de-a latul spatiului geografic aceasta îndeletnicire rezervata castei preotilor/învatatilor. Caldeeni (babilonieni (sumerieni si akadieni) si asirieni), egipteni, canaaneitzi, fenicieni, arameeni si evrei, greci si romani, au adorat cu totii mai constient sau nu, intr-o forma mai direct recognoscibila sau nu, astrele „plimbarete” peste braul ceresc zodiacal. Desi constant ostili astrologiei, crestinii însisi, prin extrem de numeroasele împrumuturi mitologice de care a beneficiat nascanda lor religie, sunt si ei la randul lor niste tributari si adoratori ai astrelor, astre „deghizate” sub figurile antropomorfice, divine sau mixte, ale Vechiului si Noului Testament.

Acum un secol, scriitorul Albert Churchward a spus: „[…] se poate demonstra ca Evangheliile canonice sunt numai o colectie de proverbe ale Mitului si Religiei egiptene”. In „Falsificarea in crestinism” Joseph Wheless spune: „Evangheliile sunt toate falsificari sacerdotale terminate multe decenii dupa evenimentele descrise”. Falsificarea dezlantuita in primele secole ale existentei bisericii era atat de obisnuita ca o noua fraza a batut moneda: „Frauda pioasa”. Multi istorici au observat ca documentele crestine timpurii, scrisorile atribuite lui „Pavel”, niciodata nu discuta fondul istoric al lui Isus, dar se ocupa in mod special de o fiinta spirituala, care era bine cunoscuta de toate sectele gnostice de mii de ani. Putinele referinte „istorice” ale vietii reale a lui Isus citata in scrisori, demonstreaza falsificari si interpolari. Cum semnala candva scriitorul Edouard Dujardin, literatura lui Pavel „nu se refera la Pilat, nici la romani sau la Caiafa, sau la Sinedriu, la Irod sau Iuda sau la femeile sfinte, el nu face nici o aluzie la trecut, desi majoritatea Epistolelor sunt scrise inaintea Evangheliilor canonice insele.” Afirmatia ca Isus Cristos este un mit se poate proba nu numai prin lucrarile „dizidentilor” bisericii si a „paganilor” care cunosteau adevarul si care au fost combatuti sau asasinati pentru lupta lor impotriva sacerdotilor crestini si parintilor bisericii, ci si cu propriile decalaratii ale unor importanti crestini care revelau continuu ca stiau ca Isus Cristos era un mit fundat pe zeii mai vechi cunoscuti cu mii de ani in urma. In timpul cind se spune ca a trait Isus, exista inca marea biblioteca din Alexandria si o retea de informatie din Europa pina in China si aceasta retea avea acces la numeroase manuscrise care redau aceeasi poveste, dar apartinind unor etnii diferite. In realitate legenda lui Isus este similara aceleia a lui Crisna, asa cum ne-a fost prezentata si explicata de notabilul mitolog si erudit Gerald Massey acum mai bine 100 de ani, ca si de reverendul Robert Taylor acum 160 de ani, iar legenda lui Crisna a fost scrisa in Vedele hinduse pe la anul 1400. i.Cr…. Exista tot asa, convingatoare similitudini intre Isus si Buda. Deasemeni este izbitoare asemanarea Mitului lui Isus cu cel al lui Horus, zeul egiptean. Horus, fiul lui Osiris, s-a nascut din fecioara Isis la 25 decembrie. Ca si Isus, Horus avea 12 discipoli, l-au ingropat si a inviat, era „drumul, adevarul, lumina, salvatorul, fiul uns al lui dumnezeu”. Facea minuni si l-a inviat din morti pe un om, numit Elazar. Pe Horus il numeau „Iusa”, „fiul” si ” propria umbra” care se transforma in „Ptah”, ‘Tatal creator”, cu mult timp inainte sa apara crestinii lui Isus. La fel, si miturile lui Budha si Mithra au multe similitudini cu cel al lui Isus. Ierarhia crestina este aproape identica cu cea mitrica pe care a substituit-o si care precede povestea crestina cu mai bine de 600 de ani. Toti cei care au incercat sa arate aceste asemanari, dizidentii, au fost anihilati. Poporul nu trebuia sa cunoasca adevarul, trebuia doar sa creada. De exemplu, parintele bisericii timpurii Tertulian (160 – 220), admite ironic originile veritabile ale povestii lui Isus in combaterea criticilor sai: „Dumneavoastra spuneti ca adoram Soarele; dumneavoastra de asemeni.” Este bizar apoi cum un credincios si aparator al credintei, la inceput chiar fervent, Tertulian, a renuntat apoi la crestinism. Ratiunea pentru care toate miturile sunt similare, cu un zeu-om pe care il „sacrifica” si care învie, face minuni si are 12 discipoli, este ca aceste legende au fost bazate pe miscarile soarelui si astrelor pe cer, desfasurarea astro-teologica a Soarelui trecand prin cele 12 constelatii, sau semne zodiacale. Isus si toti ceilalti zei despre care vorbesc miturile religiilor, sunt personificarile soarelui, iar povestea evanghelica este pur si simplu o repetare a unei formule mitologice. De exemplu, multi dintre salvatorii lumii sacrificati sau inviati, isi au aniversarea pe 25 decembrie. Si asta, datorita faptului ca vechile civilizatii au recunoscut ca (dintr-o perspectiva geocentrica in emisefera nordica) soarele realiza coborarea anuala catre sud pana la 22 – 23 decembrie (Solstitziul de Iarna) si dupa trei zile începea din nou sa urce catre nord. Acesti oameni din vechime credeau ca „Zeul Soare” a murit pentru trei zile si „s-a nascut din nou” in 25 decembrie, multe culturi sarbatorind nasterea soarelui in 25 decembrie. In unele parti ale lumii, calendarul începea in constelatia Fecioarei si deci soarele „se nastea din fecioara”. Soarele este „lumina lumii”, „vine din nori si fiecare ochi o sa-l vada”, soarele care se ridica dimineata este „salvatorul umanitatii”, „soarele are o coroana de spini”, „discipolii” soarelui sint cele 12 luni si cele 12 semne zodiacale pe care soarele le traverseaza in cele 12 luni. Si eruditii timpului stiau ca zeii lor erau de natura astronomica si atmosferica si nu personaje literare sau istorice. Nu este întamplator asadar ca exista 12 Apostoli ai lui Isus si 12 sunt casele astrologice si lunile anului, cum 12 sunt si „ajutoarele” lui Horus. Cei 12 discipoli ai lui Isus sunt simboluri pentru casele zodiacale si nu reprezinta figuri istorice care au jucat o drama pe pamant, in jur de anul 30. Petru cu usurinta reveleaza caracterul sau mitologic, in timp ce de Iuda s-a spus ca reprezenta Scorpionul, „tradatorul”, in epoca anului cand puterea soarelui slabeste.

Mitul transgresiunii unui tabu alimentar, este prezent adesea in religiile populatiilor care au creat mari civilizatii si i-au dominat pe evrei: la sumerieni, Ninursag, zeita pamantului da nastere la trei generatii de zeitati feminine impreuna cu Enchi (zeul apei si intelepciunii), alaturi de 7 specii de plante sacre. Intrigat si curios, Enchi vrea sa manance din aceste plante, gestul sau ducand la blestemarea sa de catre zeita: cade bolnav (slabirea vegetatiei). Cand este pe punctul de a muri, implorata de ceilalti zei, Ninursag il iarta. Pentru a-l vindeca, zeita creaza 8 divinitati cu care ii inclocuieste organele suferinde.

Paralelismele merg insa mai departe intre mitul biblic si cel al Dilmunului, raiul sumerian: Ninty, zeita numita „stapana coastei”, este cea care ca si in Biblie este creata plecand de la un organ, coasta; odata facut „pacatul” originar, si aici se regaseste aluzia la nasterea cu dureri.

Pe aceeasi linie a imprumuturilor iudaismului de la vecinii sai mai puternici si mai civilizati, este si mitul creatiei omului (din Facere), care preia ideea omului care este creat si vietuieste intr-o gradina paradisiaca, prezenta in poemul babilonian al creatiei, unde acesta (omul – „lulu”) este creat cu scopul de a fi „gradinarul”, care ajuta zeii in treburile neimportante, servindu-i pentru ca acestia sa aiba timp sa se odihneasca. O alta chestie pe care crestinul obisnuit ar trebui sa o cunoasca, este faptul ca insasi ideea de „lege data de dumnezeu” nu este originala, aceasta fiind „furata” de micul trib de pastori nomazi ai lui Moise, de la babilonieni: codul lui Hamurabi, cea mai veche atestare istorica a unui cod de legi (1780 i.e.n.), este si el „dat de catre zei” regelui Babilonului: acesta este chemat de Anu (An, stapanul cerului, zeul regilor, cel mai puternic zeu) si Bel (Enlil, zeita-vant, sora zeitei apelor Ea (Enki, care de fapt literal inseamna zeita pamantului), zeu al aerului a carei descriere acadiana a inspirat pasajul biblic din Facere 1:2, „[…] si duhul lui Dumneeu se misca pe deasupra apelor”), pentru a-i fi conferit de catre Samas, zeul-soare, „legile virtuosului”. Iata un citat pe aceasta tema din cartea „Vechiul Testament” a teologului protestant francez Edmond Jacob, profesor de teologie la Facultatea de teologie protestanta din Montepellier si la cea din Strasbourg, autor a numeroase alte carti: „Legile sunt indispensabile oricarei societati cat de cat organizate; pentru a le spori autoritatea, ele erau puse adesea pe seama unei divinitati, asa cum s-a intamplat cu celebrul cod al lui Hamurabi, pe care i-l inmanase zeul Samas. In Israel se socotea ca toate legile ii fuseseera date lui Moise de catre Iahve si din aceasta pricina ele sunt consemnate in Pentateuc.”

Paralele temei omului-dumnezeu Isus si a temei Arcei lui Noe, se regasesc in mitul lui Zeusudra (mitul sumerian al Potopului), personaj uman fabulos care datorita meritelor sale va deveni zeu nemuritor. Adunarea zeilor (pe care o gasim evocata si in Biblie) hotaraste distrugerea semintiei omenesti. O singura voce cereasca va preveni insa eroul Zeusudra, care la indicatiile zeitatii va construi o barca gigantica in care i se ordona sa salveze exemplare din fiecare specie. In semn de recunoastere, An si Enlil (Bel) il vor face zeu nemuritor, sufland asupra lui. Aceeasi poveste este reluata apoi in legenda babiloniana a lui Utnapistim: Zeii cei mari decid sa piarda rasa umana prin apa (potop), numai Ea, zeita a apelor si a intelepciunii, isi propune sa o salveze, aceasta aratandu-se lui Utnapistim, un locuitor al Surupacului, si invatandu-l sa construiasca o barca mare in care sa adune toata samantza viului. Asa cum Noe debarca pe Ararat si i se promite pentru fapta mareata fertilitate si inmultire, tot asa si lui Utnapistim i se promite si da, viata vesnica.

In Deuteronom gasim interzicerea idolatriei, Dumnezeu fiind gelos, chiar el zice asta (Deuteronom 5:9, Deut. 4:24).
Gelos? Da’ pe cine? Pe cine, daca el e unicul??

Raspunsul pe care ni-l dau istoricii, e simplu: Primii compilatori ai Bibliei nu au fost monoteisti. Multa vreme, cu mult timp dupa momentul pretins de Biblie ca act de nastere a monoteismului iudaic, poporul regatului Iuda si al regatului Israel, l-au venerat pe Yahve, un zeu tribal propriu, in schimbul „protectiei” acestuia, insa fara a nega vreodata existenta divinitatilor din tarile vecine. Aceasta practica denumita de antropologi „monolatrie”, nu i-a impiedicat pe evrei sa se roage ocazional la zeitatile acestor vecini. Asta explica de ce regele David, a avut de exemplu un fiu, care se numea „Baaliada”, adica „Baal stie”, Baal fiind una din principalele zeitati cananeene, alaturi de „El”.

Astfel, prin „gura” Bibliei, Moise zice: „Cine e ca Tine intre dumnezei Doamne?” (Exod 15:11) [Psalmul 86:8 reia ideea: ” Nimeni nu e ca tine intre dumnezei, Doamne”].

Astfel, in anumiti Psalmi (Psalm 82:1, de ex.) (dumne-)zeul evreilor sta de vorba intr-o adunare de dumnezei („[…] El judeca in mijlocul dumnezeilor.”) sau alti dumnezei „se inchina Lui” (Psalm 97:7 – 9).

Folosirea pentru Yahve a substantivului comun plural „dumnezei” („Elohim”, pluralul de la „El”/”Eloha”), este un vestigiu al multitudinii de zei/divinitati pe care acesta le-a inlocuit in cursul redactarii V.T.

In perioada monarhica, sub Solomon, ne spune istoria/arheologia, erau divinizati de catre evrei mai multi dumnezei, ca Baal, Asera, Milkon, Kemos, etc.).

Incepand cu secolele VIII i.e.n. tendinta de trecere de la monolatrie spre monoteism intransigent, are loc la inceput in regatul din nord (incepand cu Amos). Regasim descrisa aceasta perioada in Cartile Regilor. Insa zeita Asera, sotia lui Yahve continua sa domneasca in templul de la Ierusalim (avea o statuie) si in casele oamenilor.

Sub Iosia de abia, in sec. VII i.e.n. aceasta este „alungata” din templu, insa va ramane inca o lunga perioada in caminele private ale evreilor, asa cum o atesta descoperirile arheoogice. Prin secolul IX i.e.n., sub Achab, aceasta avea inca dreptul, ca si Yahve, la 400 de „profeti” care sa ii serveasca in templul special dedicat din Samaria. Aceasta zeitate era imprumutata de evrei de la popoarele care i-au dominat direct sau cultural, fiind echivalenta lui Istar din Babilon, Astart din Fenicia.

Au fost descoperite de-a lungul timpului mai multe inscriptii de genul „Yahve si a sa Asera” sau „Baal si a sa Asera”, dezvaluind, cum era si natural (evreii erau triburi nomade de pastori), caracterul lor la un anumit moment de zei ai vegetatiei, atat a lui Yahve cat si a lui Baal. De abia dupa contactul evreilor in robie cu babilonienii, Yahve (re-)devine, incet-incet, un zeu creator, dupa modelul babilonian.

In ciuda eforturilor pioase si anti-idolatre ale lui Iosia, Egiptul cucereste regatul, ravagiile campaniilor babiloniene nefacand decat sa zdrobeasca si mai tare speranta evreilor in iertare si sprijin din partea zeitatii lor tribale. In aceasta lunga si grea incercare prin care va trece poporul evreu, se forjeaza monoteismul asa cum il cunoastem azi: prada incomprehensiunii si fricii ca exista totusi alti zei mai puternici decat al lor biet Yahve, acest etern „loz” necastigator pe care au mizat cu obstinenta, poporul paraseste credinta in zeul tribal propriru Iahve si basculeaza inspre adularea zeilor invingatorilor, adoptand astfel forme de politeism radical, dar acestia sunt supusi de elitele lor in timpul exilului babilonian la mari presiuni intru acceptarea definitiva a ideii ca nu exista decat un singur zeu, idee inserata in retusata carte a lui Isaia (vezi Biblia devoalata de Israel Finkelstein).

Dr. Mark Smith, profesorul de teologie la Universitatea Saint Joseph, profesor de studii biblice si ale Orientului Apropiat, profesor asociat al Asociatiei biblice catolice de pe langa Institutul biblic pontifical de la Roma, explica in „Istoria timpurie a lui Dumnezeu” cum dezastrul militar, politic si social al statului evreu, dezorientarea si disperarea evreilor odata cu infrangerea, cucerirea si deportarea lor, va duce la parasirea paternului canaanit de consiliu/adunare de zei reciproc-egali, pentru a imbratisa o dictatura cereasca, imagine in oglinda a noilor dezechilibre pamantesti, idee care cu timpul va evolua in monoteismul pur si dur asa cum il cunoastem:

„Atat timp cat Israelul era, din perspectiva proprie, pe picior de egalitate cu natiunile inconjuratoare, avea sens o viziune religioasa in care zeul Israelitilor era si el pe picior de egalitate cu ceilalti zei-patroni ai celorlalte natiuni, insa odata cu cucerirea neo-asiriana a regatului nordic in 722 i.e.n., perceptia incepe sa se schimbe, premiza din spatele acestei viziuni despre lume care sustine ca fiecare natiune este tot atat de puternica pe cat de puternic este zeul sau patron, palind incet-incet. Logica spunea ca daca asirienii erau atat de puternici, tot asa era si zeul lor patron si invers, daca Israelul (si mai tarziu Iuda in 586 i.e.n.) poate fi cucerit, asta inseamna ca zeul sau poate cu greu sa fie tot atat de putenric pe cat se credea inainte. Astfel apare din necesitate de-corelarea puterii ceresti de cea pamanteasca, de acum chiar daca Asiria si mai apoi Babilonul vor fi atat de puternici, gandirea monoteista explicand ca in ciuda slabicunii sale, zeul Iahve nu era totusi slab. Pe masura ce sortii Israelului deveneau mai vitregi iar cei babilonieni surideau, noul monoteism explica ca Iahve era seful divinitatilor, zeii Mesopotamiei fiind niste nimicuri. Asiria nu a invins deci din cauza puterii zeilor lor, ci datorita vointei lui Iahve, care vroia sa-si pedepseasca si purifice „poporul ales”. Consecintele imperiilor pamantesti, au impus astfel un model al monarhiei divine.

Pe de alta parte, antropologi dar si renumiti istoricii religiilor, se alatura si ei istoricilor/arheologilor pentru a ne contura mai bine fenomenul, vazand in „recuperarea” de catre evrei a zeului lor creator Iahve, semnul clasic al ultimului recurs pe care o populatie sedentarizata, agricola, il face in perioade de rastriste intru mantuirea sa: dupa „epuizarea” fara succes a tuturor zeitatilor specifice populatiei sedentare (zei ai fecunditatii), se invoca uitatul zeu creator, retras intre timp in ceruri, „obosit” fiind de efortul Creatiei:

Mircea Eliade („Sacrul si profanul”, Ed. Humanitas, 1992, zeul indepartat, pag. 112, experienta religioasa a Vietii, pag. 116):

Zeul indepartat

Istoria Fiintelor supreme de structura cereasca are o importantza capitala pentru cel care vrea sa inteleaga istoria religioasa a umanitatii in ansamblul ei. Nu intentionam sa o scriem aici, in cateva pagini. Trebuie sa evocam insa un fapt care ni se pare esential, si anume ca Fiintele supreme de structura cereasca tind sa dispara din cult, „indepartandu-se” de oameni si retragandu-se in Cer, unde devin dei otiosi. Acesti zeii, dupa ce au creat Cosmosul, viata si omul, resimt, se spune, un fel de oboseala, ca si cum uriasa lucrare a Creatiei le-ar fi epuizat resursele. Se retrag deci in Cer, lasandu-l pe Pamant pe fiul lor, ori un demiurg, pentru a termina sau a desavarsi Creatia. Treptat, alte figuri divine le iau locul: Stramosii mitici, Zeitele-Mame, Zeii fecundatori, etc.

Zeul Furtunii isi mai pastreaza inca structura cereasca, dar nu mai este o Fiinta suprema creatoare, ci doar un Fecundator al Pamantului si uneori un simplu ajutor al Pamantului-Mama. Fiinta suprema de structura cereasca nu-si mai pastreaza locul preponderent decat la popoarele de pastori, capatand o situatie unica in religiile cu tendinta monoteista (Ahura-Mazda) sau monoteiste (Iahve, Allah).

Experienta religioasa a Vietii

„Indepartarea divina” oglindeste de fapt interesul crescand al omului fata de propriile sale descoperiri religioase, culturale sau economice. Prin interesul aratat hierofaniilor vietii, descopririi caracterului sacru al fecunditatii si prin faptul ca se simte atras de exeperiente religioase mai „concrete” (mai carnale, chiar orgiastice), omul „primitiv” se indeparteaza de Zeul ceresc si transcendent.

Descoperirea agriculturii duce la o schimbare radicala nu numai a economiei omului primitiv, ci inainte de toate a economiei sacrului. Intra in joc alte forte religioase: sexualitatea, fecunditatea, mitologia femeii si a Pamantului, etc. Experienta religioasa devine mai concreta, mai intim legata de Viata. Marile Zeite-Mame si Zeii cei puternici sau duhurile fecunditatii sunt mult mai „dinamici” si mai accesibili pentru oameni decat Zeul creator.

Dar, cum am vazut, in caz de nenorocire extrema, dupa ce s-a incercat zadarnic totul si cu deosebire atunci cand nenorocirea vine din Cer – seceta, furtuna, epidemii – oamenii se intorc spre Fiinta suprema si ii adreseaza umil rugaciuni. Aceasta atitudine nu se intalneste doar la pop.ulatiile primitive: De fiecare data cand vechii evrei traversau o perioada de pace si de prosperitate economica relativa, ei se indepartau de Iahve si se apropiau de zeii Baal si Astarte ai vecinilor lor. Numai catastrofele istorice ii obligau sa se intoarca spre Iahve. „Iar atunci au strigat iarasi catre Domnul si s-au tanguit: Am pacatuit, caci am parasit pe Domnul si am slujit Baalilor si Astartelor; izbaveste-ne acum din mana vrajmasilor nostri, si-ti vom sluji tie!” (I Samuel, 12, 10).

Evreii se intorceau catre Iahve atunci cand asupra lor se abateau catastrofele istorice si atunci cand pericolul aneantizarii sub semnul Istoriei era iminent. Primitivii isi aminteau de Fiintele lor supreme in cazul unor catastrofe cosmice. Dar sensul acestei intoarceri catre Zeul ceresc este insa acelasi si la unii si la altii: intr-o situatie deosebit de critica, atunci cand insasi existenta colectivitatii este in joc, sunt abandonate divinitatile care asigura si exalta Viata in vremuri normale, pentru a-l regasi pe Zeul suprem. Exista aici, dar numai in aparenta, un mare paradox: divinitatile care au inlocuit la popoarele primitive zeii de structura cereasca, erau, precum Baal si Astarte la evrei, divinitati ale fecunditatii, ale opulentei, ale plenitudinii vitale, adica divinitati care exaltau si amplificau Viata, atat cea cosmica – vegetatia, agricultura, turme (animalele) – cat si cea omeneasca. Aceste divinitati erau in aparenta viguroase, puternice. Actualitatea lor religioasa se explica tocmai prin forta lor, prin rezervele lor vitale nelimitate, prin fecunditatea lor.

Cu toate acestea, adoratorii lor, atat primitivii cat si evreii, aveau sentimentul ca nici Marile Zeite si nici zeii agrari nu-i puteau salva, nu le puteau asigura existenta in momente cu adevarat grele. Acesti zeii si zeite nu puteau decat sa reproduca Viata si s-o sporeasca; mai mult inca, nu puteau indeplini aceasta functie decat in vremuri „normale”; desi stapaneau in chip desavarsit ritmurile cosmice, aceste divinitati se dovedeau neputincioase in a salva Cosmosul ori societatea omeneasca intr-un moment de criza (criza „istorica” la evrei).

Numeroasele divinitati care au inlocuit Fiintele supreme au acumulat puterile cele mai concrete si mai stralucitoare, puterile Vietii. Dar tocmai din aceasta pricina s-au „specializat” in procreare, dar au pierdut puterile mai „subtile”, mai „nobile”, mai „spirituale” ale Zeilor creatori. Descoperind sacralitatea Vietii, omul s-a lasat purtat de propria sa descoperire: s-a abandonat hierofaniilor vitale si s-a indepartat de sacralitatea ce transcende nevoile sale imediate si zilnice.”

In legatura cu logica repetarii mitului cosmogonic, atat de bine explicata de istoricul roman al religiilor Mircea Eliade, se mai poate inca observa analizand Biblia, relicvele formei originale a mitului evreiesc al „zeului ceator”, mit similar mai vechilor traditii mediu-orientale din care iudaismul si prin el si crestinismul, s-a inspirat.

Astfel, figura monstrului primordial care este invins de zeul suprem la inceputul timpurilor, asa cum o regasim si in mitul babilonian al zeului creator Marduk in confruntare cu monstrul marin Tiamat (mitul creatiei la asirieni), transpare azi „diluata” in Biblie, in numeroasele pasaje din diferite sale carti:

Isaia 51:9 Trezeste-te, trezeste-te si imbraca-te cu putere, brat al Domnului! Trezeste-te, ca in zilele de odinioara, si in veacurile din vechime! Oare n-ai doborit Tu Egiptul, si ai strapuns balaurul?

(In „Noua Biblie americana standard” (N.A.S.B.), putem inca regasi „neretusata” forma originala a acestui verset, care candva i-a ajutat pe istoricii religiilor sa desluseasca detaliile fenomenului mitologic mentionat:

„Awake, awake, put on strength, O arm of the LORD; Awake as in the days of old, the generations of long ago. Was it not You who cut Rahab in pieces, Who pierced the dragon?” (Isa. 59:1 N.A.S.B.)).

Isaia 51:10 Nu esti Tu acela, care ai uscat marea, apele adancului celui mare, si ai croit in adancimile marii, un drum pentru trecerea celor rascumparati?

Psalmi 74:13 Tu ai despartit marea cu puterea Ta, ai sfaramat capetele balaurilor din ape;

Apocalipsa 16:13 Apoi am vazut iesind din gura balaurului, si din gura fiarei, si din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semanau cu niste broaste.

Ezechiel 29:3 Vorbeste, si spune: „Asa vorbeste Domnul, Dumnezeu: „Iata ca am necaz pe tine, Faraoane, imparatul Egiptului, crocodil mare, care te culci in mijlocul raurilor tale, si zici: „Raul meu Nilul este al meu, eu l-am facut!”

Ezechiel 32:2 „Fiul omului, fa un cantec de jale asupra lui Faraon, imparatul Egiptului, si spune-i: „Semanai cu un pui de leu intre neamuri, erai ca un crocodil in mari, te aruncai in raurile tale, tulburai apele cu picioarele tale, si le intaratai valurile.”

Apocalipsa 12:3 In cer s-a mai aratat un alt semn: iata, s-a vazut un mare balaur rosu, cu sapte capete, zece coarne, si sapte cununi imparatesti pe capete.

Isaia 27:1 In ziua aceea, Domnul va lovi cu sabia Lui cea aspra, mare si tare, Leviatanul, Babilonul, sarpele fugar (Asur), si Leviatanul, sarpele inelat (Babel), si va ucide balaurul de langa mare (Egiptul).

Iov 41:1 Poti tu sa prinzi Leviatanul cu undita? Sau sa-i legi limba cu o funie?

Iov 41:2 Ii vei putea petrece papura prin nari? Sau sa-i strapungi cu un cirlig falca?

Iov 41:14 Cine va putea deschide portile gurii lui? Sirurile dintilor lui cat Sunt de inspaimantatoare!

Iov 41:30 Sub pantecele lui Sunt tepi ascutiti: ai zice ca este o grapa intinsa peste noroi.

Iov 41:31 Face sa clocoteasca fundul marii ca un cazan, si-l clatina ca pe un vas plin cu mir.

Literatura canaanitilor, contine si ea aceasta traditie a monstrului marin (???) in confruntare cu Zeul creator, la acestia insa, „meciul” fiind o permanenta pana chiar la „sfarsitul lumii”, cand acesta va fi definitiv infrant.

Mircea Eliade, „Sacrul si profanul”, Ed. Humanitas, 1992, cetate-cosmos, pag. 46):

„Daca este adevarat ca lumea noastra este un Cosmos, orice atac din exterior ameninta sa o tranforme intr-un „Haos”. Si de vreme ce „lumea noastra” a fost intemeiata imitand opera exemplara a zeilor, cosmogonia, adversarii zeilor sunt demonii si mai ales arhidemonul, Dragonul primordial, invins de zei la inceputurile timpului. Atacul asupra „lumii noastre” reprezinta razbunarea dragonului mitic care se razvrateste impotriva operei zeilor, Cosmosul, si se straduieste sa o readuca la neant. Dusmanii se numara printre puterile Haosului. Orice distrugere a unei cetati echivaleaza cu o intoarecere la Haos. Orice victorie impotriva atacatorului reitereaza victoria exemplara a zeului impotriva Dragonului (Haosului). Din acest motiv Faraonul era asimilat cu zeul Ra, invingator al dragonului Apophis, in timp ce dusmanii lui erau identificati cu acest dragon mitic. Darius se considera un nou Thraetaona , eroul mitic iranian care ucisese un Dragon cu trei capete. In traditia iudaica, regii pagani erau infatisati cu trasaturile Dragonului, asa fiind descris Nabucodonosor de catre Ieremia (51:34) sau Pompei in Psalmii lui Solomon (9:29). Dupa cum se va vedea in cele ce urmeaza, Dragonul este figura exemplara a Monstrului marin, a Sarpelui primordial, simbol al Apelor cosmice si al Tenebrelor, al Noptii si al Mortii, intr-un cuvant al amorfului si virtualului, a tot ceea ce nu are inca „forma”. Dragonul a trebuit sa fie infrant si taiat in bucati de zeu, iar Cosmosul a putut iesi la lumina. Marduk a modelat lumea din corpul monstrului marin Tiamat. Iahve a creat Universul dupa victoria sa impotriva monstrului primordial Rahab. Asa cum vom vedea insa, aceasta victorie a zeului asupra Dragonului trebuie sa fie repetata simbolic in fiecare an, pentru ca in fiecare an lumea trebuie sa fie creata din nou. Victoria zeilor asupra fortelor Tenebrelor, ale Mortii si ale Haosului, se repeta de asemenea cu fiecare victorie a cetatii impotriva invadatorilor.

Descoperirea in 1928 in Siria a orasului Ugarit (Claude Schafffer) si mai apoi miilor de tablite pe lut, traducerea lor la doar cativa ani dupa aceea de catre cript-analistul si profesorul de limbi orientale Hans Bauer, a permis deslusirea unor amanunte despre formarea monoteismului iudaic in contextul canaanit. Astfel politeismul evreilor isi gaseste radacini adanci pana in epoca fierului, monoteismul aparand tarziu in secolul VI i.e.n. Alaturi de Ball si Astarte, tronau si Resef si Deber („Habacuc” in variante „ne-curatate” ale Bibliei ii aminteste: Habacuc 3:5). Conceptul monistic de consiliu al zeilor regasit in scrierile ugaritice, ne arata de ce in Biblie (V.T.), asa cum am aratat ceva mai sus, intalnim un dumnezeu evreiesc in adunare cu alti zei, in discutie sau polemica cu acestia, cantat de evrei ca „al’ mai tare din parcarea zeilor”. Viziunea intalnita in textul ugaritic de consiliu/adunare divina in care fiecare popor/trib are zeul sau, zeu egal in putere cu ceilalti zei, apare si la evrei, asa cum il gasim Deuternonom 32:8 din Septuagint sau manuscrisele de la Marea Moarta, dar cum din pacate nu il mai putem gasi azi in textul mazoretic sau in Biblia actuala, clerul iudaic „adaptandu-l” (adica mai pe romaneste falsificandu-l!) pe masura ce constinta maselor si deci pericolul caderii in ridicul a ideii de monoteism iudaic a crescut. Originalul acestui verset asa cum il putem gasi in sulurile de la Marea Moarta sau in Septuagint este: ” […] A pus hotare popoarelor, Dupa numarul copiilor lui Dumnezeu.” Astfel, versetul isi regaseste logica naturala si un inteles extrem de clar in context, si anume acela explicat de Dr. Smith cand comenteaza viziunea ce se desprinde din textul ugaritic: cate popoare, atatatea zeitati responsabile de soarta lor.

Bibliografia
Flavius Josephus, Jewish historian, The Works of Flavius Josephus; Comprising the antiquities of he Jews; A History of the Jewish Wars and Life Of Flavius Josephus, written by himself, 2 vols.Trans: Willam Whiston ( Philadelphia; Jas B. Smith & Co., 1859)
Cornelius Tacitus ( 56-120) Roman historian Annals, trans. arthur Murphy ( London ; Jones & Co. 1830 )
Eusebius ( 260-339) theologian and Church historian, bishop of Caesarea, Ecclesiastical Histhory, trans. C.F. Cruse ( London; George Bell & sons 1874 )
Gaius Plinius Caescilius Secundus ( Pliny the Younger, 61-113) – Letters of The Younger Pliny, 2 vol. ( 1978 reprint, Philadelphia; R. West )
G. Suetonius Tranquillus, Lives of the First Caesars ( reprint 1976; new York; AMS Press, 1970)
Photius (820 – 891) patriarch of Constantinople ( 858-876 and 878-886) Codices
Istoria veche a zeului Isus de Edouard Dujardin
Inselatorii si mituri ale Bibliei de Lloyd Graham
A existat Isus? de G. A. Wells
Falsuri in crestinism de Joseph Wheless
Crestinism gnostic si istoric de Gerald Massey
Sacrul si Profanul de Mircea.Eliade
Crezuri pagane si crestine de Edward Carpenter
Cristosi pagani de J.M.Roberts
Pergamentele din Marea Moarta si mitul crestin de John Allegro
Diegesis de Rev. Robert Taylor
Cartea egipteana a mortilor de Gerald Massey
Isus istoricul si Cristos misticul de Gerald Massey
Mitul Crestin de Paul Bala si Octavian Chetan
Evidenta istorica pentru Isus de G.A.Wells
Originea si evolutia religiei de Albert Churchward
Cei 12 salvatori ai lumii crucificati de Kersey Graves
Dictionar al religiilor de Mircea Eliade/Ioan Culianu
Istoria timpurie a lui Dumnezeu de Mark Smith, prof. de studii biblice la U. NewYork
Vechiul Testament de Edmond Jacob

19 responses to “Mitul Hristic faţă cu ‘menajul’ Eliade-Culianu

  1. Un articol admirabil. N-am găsit nicio fisură în argumentare sau în documentare.

  2. Foarte interesant si de asemenea verosimil.

  3. e de necrezut cum o simpla ratacire in lumea electronica te poate pune fata in fata cu certitudine lucrurilor pe care abia daca indrazneai sa le banuiesti! In ceea ce ma priveste mi-ati oferit una din cele mai rare si pretioase placeri de lectura a ultimilor ani. Sunt inca totalmente vrajita!

  4. La inceputul articolului tu referi mitul ca si cand el ar fi definit ca o poveste, eventual neadevarata. Ma tem ca la Eliade in mod special mitul are alta semnificatie. Pentru Eliade miturile sunt realitati, principalele linii de forta ale psychei colective si sunt transistorice. Iar faptul ca sunt la fel ..? Tocmai asta este cea mai mare descoperire a secolului, descoperirea lui Eliade ca exista o unitate a genului uman, ca in culturi izolate geografic si indepartate in timp exista acelesi paternuri. Mitul paradisului a fost pus in joc si de comunism nu?
    Altfel analiza ta e super, tu stii cam tot dar..tare ma tem ca iti scapa exact Esentialul. : ))

  5. Ipoteza ca Iisus nu a existat ca personaj istoric ci este in intregime un mit „fabricat” o consider exagerata. Ca sa nu scriu un mesaj foarte lung o sa comentez un citat din interesantul dvs articol:

    „De-a lungul secolelor s-a demonstrat continuu ca personajul Isus Cristos a fost inventat, nu a reprezentat o persoana reala, dar a fost convertit in super-om de catre discipolii sai entuziasti si biserica.”

    Daca Iisus a fost un personaj fictiv, cum de a fost convertit in supraom? Cum de a avut discipoli, daca n-a existat si de ce au fost acestia atat de entuziasti? Cum de au ales (Petru, Andrei) martiriul pentru credinta lor?

    Altminteri felicitari pentru articolele dvs si pentru intreg blogul, pe care il consider foarte interesant si l-am introdus printre bookmark-uri.

  6. Sunt cuvinte şi fapte ale lui Isus pe care nu ştiu cine ar fi fost în stare să le inventeze. De exemplu porunca iubirii duşmanilor. Atenţie duşman nu e ăla din spate care te-a claxonat că n-ai pornit mai repede la schimbarea culorii semaforului.
    Nici felul în care a murit, mă refer la atitudine, nu putea fi scornit.
    Aşadar cred că te cam grăbeşti. O concluzie e mai mult decât o operaţie logică.

    Ps. Te rog pune-mi cea mai hidoasă etichetă pe care o ai. În acest fel îţi vei demonstra calităţile de bun inchizitor. Râvna ta nu e departe.

  7. foarte interesant articolul ,l-am citit dintr-o rasuflare.inteleg ca autorul e ateu.complicata decizie,sa crezi in dumnezeu chiar daca multe argumente din acestea iti tulbura credinta?eu am fost la viata mea si ateu si credincios,de cativa ani am inceput sa ma indoiesc.

  8. Un alt argument ca Isus a exitat e inasi faptul ca apostolul Pavel care a fost un aprig sustinator a iudaismului a avut mii de convertiti la crestinism.Punerea sub semnul indoielii a existentei lui Isus e ca si cum ai pune intreaga istorie la indoiala.!Bine si atunci cu ce mai raminem?Augustus tu cauta adevarul si eu sun sigur ca il vei gasi!

  9. E un articol destul de interesant, dar se reduce doar la lumea fizica. Am vazut un pas mai indraznet in careta „Programul Terra ..” conluzia ca nu suntem singuri in univers poate fi plauzibila…si pune lucrurile in alta lumina

  10. Cine s-a gasit sa-l critice pe Eliade?! :-)
    Un scarta-scarta pe tastatura, care a citit la viata lui doar carti de vizita si carti de identitate!
    Ar trebui sa mai traiesti vreo 2 milenii ca sa rasfoiesti un sfert din cat a citit si fisat Eliade.
    Chiar nu ti-e jena, pustulica?

    Articolul e o proba de stupizenie si spoiala citatomana.
    Altfel spus – analfabetism fardat cu citate. Nici nu merita un raspuns. Cu prostia mai discuti, cu fudulia e imposibil!
    Scuze de deranj, Rica Venturiano!
    Pa si pusi!

  11. Draga Remus,
    Apreciez cautarea de catre tine a adevarului. Daca aceasta cautare este facuta impartial, fara prejudecati,
    cu onestitate si ratiune – recomand si studierea celuilalt punct de vedere exprimat competent (asa cum ar proceda orice om rational, nu?)
    – poti incepe cu un licentiat de la Cambridge/Oxford aici -> http://www.bede.org.uk/christianindex.htm. Te asigur ca este o lectura
    actuala, interesanta si provocatoare, un schimb viu de idei (vei gasi link-uri catre tot felul de resurse,
    inclusiv dezbateri la cel mai inalt nivel intre cele 2 tabere – ateisti si teisti). Autorul, James Hannam, este un tip destupat, informat cu ultimele noutati in domeniu, care
    stie sa asculte si celalalt punct de vedere (de ex, vezi http://www.bede.org.uk/gawells.htm pentru o descriere a participarii sale la o conferinta de-a lui GA Wells). Este un
    tip de crestin cu care sunt sigur ca mai ales noi, cei din Romania, nu suntem obisnuiti, si poate nici nu ne imaginam ca exista.
    In ceea ce priveste asemanarile „izbitoare” dintre persoana lui Iisus Hristos si miturile religioase -> sunt sigur ca vei afla
    o multime de lucruri neprezentate in cartile pe care le citesti aici -> http://www.tektonics.org/copycathub.html (alege mitul care te
    intereseaza din coloana din mijloc – sunt mai multe decat cele prezentate in acest articol). Cred ca ai sa fii destul de surprins
    sa observi ca, asa cum crestinilor li s-au ascuns unele lucruri, la fel s-a intamplat si in tabara cealalata, ca sa nu mai spun de preluarea oarba,
    fara verificare, a faptului ca anumite idei se regasesc in aceste mituri.
    In ceea ce priveste mitul existentei lui Iisus – probabil folosesti surse mai vechi sau autori care nu sunt la curent cu ultimele noutati
    si dezbateri din domeniu – pentru ca (in Vest cel putin) nu exista nici o indoiala ca Iisus a existat ca si persoana istorica. Nici un istoric profesionist nu sustine
    contrariul. Intrebarea care ramane este daca a fost mai mult decat un mare invatator religios si moral, chiar faptuitor de minuni, sau nu.
    In final, vreau sa subliniez faptul ca, pentru omul informat, ambele conceptii – teista si ateista – sunt puternic fundamentate, si, strict rational
    vorbind – nu se poate spune ca una are evident mai multa dreptate … Diferenta, in cele din urma, o face intr-adevar credinta, ca de aia se numeste
    credinta si nu constatare …
    Sanatate si numai bine!

  12. Myron: „In ceea ce priveste mitul existentei lui Iisus – probabil folosesti surse mai vechi sau autori care nu sunt la curent cu ultimele noutati si dezbateri din domeniu – pentru ca (in Vest cel putin) nu exista nici o indoiala ca Iisus a existat ca si persoana istorica.”

    Cat timp dovezile pentru existenta lui Isus sunt nu numai foarte putine ci si fragile, toate fiind tarate de probleme importante de credibilitate si interpretare, nu poate fi vorba despre o certitudine a istoriei in ce priveste aceasta chestiune. In aceasta privinta se intampla ceea ce s-a intamplat dintotdeauna cu toata istoria biblica, nu numai cu N.T. (vezi asta: http://www.paginaluirica.ca/Arheologie.htm ), anume s-a manifestat si se mai manifesta inca destul de des un parti pris etnocentric (in sensul dat de antropologi termenului); asta va dispare insa destul de curand, in masura in care Occidentul si crestinatatea devin rapid doar o fractiune a umanitatii…

    E foarte adevarat ca majoritatea istoricilor admit azi existenta lui Isus (exista insa si un curent minoritar, astfel ca nu se poate spune ca „nici un istoric profesionist nu sustine contrariul.”), insa nici un istoric din acest curent majoritar nu poate dovedi sau macar argumenta de ce ar fi existat UN singur personaj istoric la baza mitului evanghelic si nu 2, 4 sau 10.

    Ce denota asta e ca istoricii fac o diferenta neta intre personajul (sau personajele) real(e) din existenta caruia/carora s-a inspirat povestitorul/povestitorii (si mai tarziu scriitorii evangheliilor – pentru ca o generatie cel putin a existat doar o traditie orala) si personajul mitologic din Biblie.
    Astfel ca nici nu poate fi vorba despre o dilema in ce priveste capacitatea lui (sau a oricui altcuiva din epoca) de a face minuni: istoricii nu iau si nu pot lua in calcul astfel de ipoteze supranaturaliste, decat cu riscul real de a scoate munca lor din categoria stiinta (întreprindere umana care prin definitie explica fenomenele exclusiv natural), asta cu atat mai mult cu cat istoricii specializati in perioada antichitatii stiu exact ca inainte de aparitia mitului biblic despre Isus (cand spun „mit” nu sugerez ca un personaj (sau personaje) real(e) n-a existat, ci ca pe baza unei existente, aderentii unui anumit curent religios al iudaismului epocii, si mai tarziu povestitorii cu simpatii pentru aceasta secta a iudaismului, au pus „carne” mitologica cat sa satisfaca nevoile sectei in termeni de competitie pe piata religioasa din epoca) au existat o sumedenie de personaje, de la filozofi la împarati, de la rabini la luptatori pentru libertatea evreilor, despre care s-a spus ca au înfaptuit minuni identice sau de genul celor pe care se spune in Biblie ca si Isus le-a facut. Am documentat cu cate un exemplu din fiecare categorie ori in noile texte, ori daca nu in discutiile de pe wikipedia.

    Si da, sunt de acord ca si conceptia teista si cea ateista sunt fundamentate (macar pana la un punct) rational, insa asta nu zice mare lucru despre veracitatea lor: pana la urma daca pentru a ne apropia de adevar ar fi fost suficienta ratiunea, nu s-ar mai fi inventat stiinta moderna (am fi ramas la teologie si filozofie), cu accentul pus pe un echilibru intre ratiune si realitate (proba empirica, judecatorul ultim al parerilor noastre): cum zicea si Dostoievschi, omul se indragosteste prea repede de ratiunea lui, astfel ca prea des prefera sa nege realitatea doar pentru a-si apara marea lui dragoste…

    Multumesc pentru efortul de a fi citit si a fi comentat textul.

    rica

  13. Referitor la atmosfera de superstitie si credinta în miracole înaintea aparitiei crestinismului si în vremea în care se pretinde ca Isus a existat, vezi ce-am scris candva pe wikipedia (http://ro.wikipedia.org/wiki/Cre%C8%99tinism ) cu referinte din „Biblia” lui J.R. Porter (despre rabinii Hanina ben Dosa si Honi ha-Meaggel) :

    „În Imperiul roman al vremii, acest fapt trecea ca fiind banal si cu nimic străin atmosferei timpului si locului, despre maestrii stoici si cinici ai vremii spunându-se acelasi lucru. Numerosi făcători de minuni evrei pot fi comparati cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diversi rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeasi perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru crestin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbas la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca si alte religii antice, considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament contine numeroase relatări de interventii ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim si miracole înfăptuite de oameni sfinti, precum profetul Ilie si Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influentate de aceste relatări ale Vechiului Testament.[5]”

    E util si pasajul asta dintr-un text scris de ( http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/religion/portrait/religions.html ) Dr. Marianne Bonz (managing editor of Harvard Theological Review) despre credintele in minuni in Antichitate si vremea in care se zice ca Isus a trait:

    „In Matthew’s gospel, Jesus’ birth is heralded by the heavenly portent of a star rising in the East, which guides certain wise men (or astrologers) who travel from a distant land to Bethlehem to see the future king (Matt 2:1-2). In all of the gospels Jesus performs numerous healings, and on several occasions he even brings the dead back to life. And in the Book of Acts, a vision of the risen Jesus appears to Saul on the road to Damascus (Acts 9:1-7). As a result of this encounter, Saul is converted and eventually becomes Paul, who devotes the rest of his life to the service of Christ.
    Although all of these religious claims seem remarkable to the modern reader, none of them would have astounded the average citizen of the early Roman empire. Stories of heavenly portents, miraculous healings, mystical visions, and even resurrections were told about a number of demi-gods or heroes. In fact, a number of supernatural phenomena were even attributed to certain philosophers and emperors.”

    Un alt autor care spune si el acelasi lucru:

    „It has long been known that familiar features of the ordinary wonder-worker’s manner of operation can be detected here and there in the stories of the miracles of Jesus. Nothing is more natural. Miracle stories had been current in the ancient world for centuries before the Christian era, and their number did not lessen thereafter.” („Traces of Thaumaturgic Technique in the Miracles”, Author(s): Campbell Bonner, Source: „The Harvard Theological Review”, Vol. 20, No. 3 (Jul., 1927), pp. 171-181, Published by: Cambridge University Press on behalf of the Harvard Divinity School, Stable URL: http://www.jstor.org/stable/1507903).

    Filozofi ca Pitagora sau taumaturgi ca Apolonie din Tyana, eroi mitici ca Esculap, sunt si ei exemple de facatori de minuni:

    „Miracles, miracle workers, and their stories are found in the life and literature of all ancient societies and are not limited to religious texts. In ancient Greece figures like Epimenides, Pythagoras, and Apollonius of Tyana were all renowned for working miracles.” („Miracles”, Kenneth L. Woodward, „New Dictionary of the History of Ideas”, Ed. Maryanne Cline Horowitz, Vol. 4. Detroit: Charles Scribner’s Sons, 2005. p1463-1465 .)

    De altfel, departe de a fi fost o capacitate particulara a lui Isus, in biserica crestina primitiva vindecarile miraculoase erau moneda curenta in timpul tuturor slujbelor/ceremoniilor religioase (care azi, totusi, nu mai contin astfel de proceduri miraculoase, pentru simplul motiv ca oricat de naivi ar fi credinciosii contemporani, acestia tot n-ar crede in astfel de tehnici „medicale” gen mirungerea, mânjirea cu scuipat (cum facea Isus), rostirea de formule (asa cum acelasi Isus se zice ca facea intru infaptuirea de exorcisme: originea termenului „efata” din Matei e subiect de speculatii, nu de concluzii certe):

    „The early churches included a time for the healing of its members within the formal service, a practice which many contemporary Christian congregations still maintain, as a prayer for the sick if not as an actual time for the laying on of hands.”

    Un pasaj din „Istoria Filozofiei Occidentale” a lui Revel ni-l descrie pe Pitagora si fanii lui in termeni similari:

    En effet, après l’école milésienne, caractérisée par une rigoureuse observation des faits et une absence de religiosité presque totale, nous verrons surgir des personnalités comme Pythagore et Empédocle, mages, prophètes, chefs de sectes, fondateurs de religions, entrepreneurs de miracles.
    […]
    Au premier abord, cependant, les conceptions religieuses de Pythagore ne semblent pas susceptibles de s’intégrer à la philosophie. A côté de prescriptions d’un caractère nettement superstitieux — ne pas manger de fèves, ne pas toucher un coq blanc, ne pas ramasser ce qui est tombé et, quand le pot a été retiré du feu, ne pas laisser sa marque sur les cendres mais niveler celles-ci —, la légende de Pythagore nous a transmis le souvenir d’un faiseur de miracles, d’un homme qui, disait-on, avait été aperçu à la même heure dans deux villes différentes et qui se souvenait à la perfection de ses vies antérieures. C’est que Pythagore a enseigné en effet la doctrine de la transmigration des âmes. Il avait reconnu, disait-il, la voix d’un ami défunt dans l’aboiement d’un chien, discernement qui déchaîna les quolibets de Xénophane. La croyance en la transmigration semble avoir eu, chez les pythagoriciens, sa conséquence logique, c’est-à-dire l’abstinence de viande et le végétarisme. Les commentateurs et sectateurs de Pythagore tenteront de gommer, au Ve et au IVe siècle, l’aspect de sorcier un peu primitif et inquiétant du personnage, sur quoi insiste au contraire fortement Aristote — sans doute pour être désagréable aux pythagoriciens de son époque. Pythagore n’a rien écrit, lui non plus, et c’est « les pythagoriciens » qu’il faut dire, comme Aristote le fait, quand on essaie de rendre compte de cette philosophie.
    […]
    De plus, les néo-platoniciens ne peuvent accepter l’idée de révélation. Dieu est pour eux l’Un suprême de Plotin, le Bien de Platon, le Premier Moteur « Pensée de la Pensée » d’Aristote, le Dieu stoïcien, principe rationnel du monde. Ce dont ils avaient rêvé, c’était d’une union de la théologie et de la philosophie, d’un Dieu qui fût le couronnement de la science, clef de voûte de la rationalité et non d’un Dieu anthropomorphique. Mais voilà que saint Paul leur dit : « La sagesse de ce monde est folie en comparaison de Dieu », « je perdrai la sagesse des sages. L’intelligence des intelligents, je la rendrai vaine ». Et Tertullien : « Qu’y a-t-il de commun entre Athènes et Jérusalem, entre l’Académie et l’Eglise ? Pour nous, nous n’avons pas besoin de curiosité, après Jésus-Christ ni de recherche, après l’Evangile. »
    Or, même le puritanisme, même le mysticisme grecs, veulent rester fondés sur la compréhension. Plotin lui-même, si lâche dans ses démonstrations, écrit cependant : « Celui qui veut dépasser l’intelligence sans être passé par elle risque fort de retomber infiniment au-dessous. » L’un des derniers néo-platoniciens, Julien l’Apostat, l’empereur, dit aux chrétiens : « Le croyez seulement, c’est là toute votre sagesse. Votre lot, c’est l’ignorance. Du reste, Porphyre, Proclus, en érudits avisés et exercés, font immédiatement porter leur critique sur le point sensible du christianisme et qui le restera toujours : la critique des textes. Ils contestent l’authenticité de plusieurs livres de la Bible, s’étonnent des remaniements incessants des Evangiles auxquels se livrent les chrétiens pour les besoins de leurs disputes externes ou internes. (Jean-François Revel, Histoire de la philosophie occidentale, Tome premier, De l’Antiquité à la Renaissance, ou de la naissance de la philosophie à la naissance de la science, Stock © 1968.)

    Referitor la imposibilitatea admiterii existentei unui personal istoric si in acelasi timp supranatural (miracole, pretentia de a fi un dumnezeu), in „Encyclopedia of Science and Religion” scrie:

    The natural sciences raise additional powerful questions for traditional claims about divine action.
    In a prescientific view of the world, one compelling way to make sense of events is to ascribe them to the action of person-like but super-human powers. With the rise of the sciences, these supernatural agencies and teleological (i.e., purposive) explanations tend to be displaced in favor of appeal to efficient causes that are themselves a part of nature. As the various sciences developed, the web of explanations they offer has expanded and become increasingly integrated in interlocking structures of natural law. At the same time, the sciences have progressively eliminated from their theories the remaining elements of explicit theological explanation that reflect the close historic association of science and religion. A paradigm here, perhaps, is the transition from Isaac Newton (1642- 1727) to Pierre-Simon Laplace (1749-1827). Newton’s calculations indicated that there would be accumulating errors in the orbits of the planets. This, he suggested, is corrected by God, who intervenes periodically to set the solar system aright. A hundred years later, Laplace demonstrated that these variations in orbital speed are part of a mathematically predictable cycle, and it is said that when he was asked about the role of God in his physics, he triumphantly replied that he had „no need of that hypothesis.” The sciences, it appears, can get along perfectly well without appealing to God as a element in their account of the world. Theologians have had to grapple, therefore, with questions about the relation between the traditional affirmation that God acts in the world and scientific accounts of that world as an intelligible natural order. How do God’s purposes engage a world whose history develops within a finely woven skein of natural law?
    […]
    It has become commonplace for modern theologians to argue that a scientifically informed understanding of the world presents fatal objections to the assertion that God acts in history to affect the course of events. Rudolph Bultmann (1884-1976), for example, contended that one cannot embrace a scientific world view and also affirm that God acts within objective history. The lawful structures described by the sciences leave, in Bultmann’s phrase, „no room for God’s working,” and any divine action will necessarily be a miraculous intervention that disrupts the natural order. Similar claims have been made by a succession of contemporary theologians. Bultmann’s solution was to insist that God’s action should be understood as an engagement with the human self that leaves the natural order untouched. This strategy can succeed, of course, only if one thinks that selves can be affected without altering their physical conditions, and if this idea is rejected, then it is far from clear that God can interact with embodied persons without affecting the natural world.
    („Divine Action”, Auteur(s) : THOMAS F. TRACY, Source : „Encyclopedia of Science and Religion”, Ed. J. Wentzel Vrede van Huyssteen, Vol. 1, New York: Macmillan Reference USA, 2003, pp. 218-224.)

  14. Pingback: Dansul apostolilor descris în „Documentul„ lui Ioan

  15. „[1]Daca Iisus a fost un personaj fictiv, cum de a fost convertit in supraom? [2]Cum de a avut discipoli, daca n-a existat si de ce au fost acestia atat de entuziasti? [3]Cum de au ales (Petru, Andrei) martiriul pentru credinta lor?”
    Shade Wo…1) nimic nou sub soare, de la Prometeu, Hercule incoace sau incolo 2)idem, nici o problema un sef religios sa fabrice un personaj, sa se declare urmas al acestuia si mijlocitor fata de piramida de adepti;de ce atat de entuziasti? pt ca erau sefi si vroiau sa conduca;3)martiriul si entuziasmul A) vin din surse crestine, deci subiective;B)pot fi cazuri de fanatism , vezi in articol paragraful cu „pentru domolirea zelului aproape sinucigas al multor credininciosi care provocau autoritatile imperiale”…ma gandesc la cei 41+1 de mucenici ( sodatul roman)…..cred ca multispalati pe creier chiar se sinucideau crezand ca ajung in rai ca tinerii musulmani funadmentalisti de azi ! (deosebit de indoctrinati religios)

  16. szdgsrethywey

    “[1]Daca Iisus a fost un personaj fictiv, cum de a fost convertit in supraom?

    Tot asa cum Fat Frumos e convertit in ginerele lui Rosu-Imparat. :)

    [2]Cum de a avut discipoli, daca n-a existat

    Tot asa cum si Fat Frumos a avut un cal.

    si de ce au fost acestia atat de entuziasti?

    Pentru acelasi motiv pentru care si calul lui Fat-Frumos zbura asa de bine.

    [3]Cum de au ales (Petru, Andrei) martiriul pentru credinta lor?”

    Tot asa cum si azi, niste gorobetzi isi pun centura de trotil la brâu, pentru credinta in Alah, si la îndemnul unui smecher dement ca ben laden.

    Nu pretind ca e foarte probabil ca Isus Hristos n-a existat, zic doar ca e si asta o posibilitate. De altfel au existat mai mult ca sigur o gramada de indivizi in perioada si locul ala, care se numeau Iosua ben Iosef, cum au existat si acolo si o gramada de predicatori religiosi, agitatori politici, din existenta carora s-au luat detalii pentru a pune „carne” pe povestea lui „Isus-din-Biblie”.

  17. Hence many business owners don’t even know what break even is. Transaction templates – minimizes the chances of error and saves time while making manual entries. Some of these can be purchased elsewhere and at more competitive costs.

  18. Dumnezeu-Tatal – conștiința conștientă de sine. Iisus- înaltă stare spirituală de dăruire -„nu-l veți putea găsi pe Tatal decât prin mine”. Sfântul Duh- stare de conexiune, ceea ce misticii descriau ca o stare modificata de conștiința în care se simțeau complet integrați în tot ce exista, sinonim cu lumea spirituală. Baraba- egoismul omului, dorința de a primi pentru sine. Iosif- stare de conștiința-martor. Maria- subconștient „curat”, eliberat de frici. Maria-Magdalena- „adultera”, subconștientul unei persoane manipulate, „însămânțate” de oricine. Se sugerează ca poate fi „revirginata”, si ea sta lângă cealaltă Marie, e la fel de „sfânta” si i se „iartă păcatele” iubind intenția altruista. Ca și pilda „fiului rătăcitor”. „Sa nu preacurvesti!”- sa nu manipulezi pe altcineva. „Sa nu iei numele Domnului în desert!” sa ai grija cum te autosugestionezi ca ești, fiindcă asa devii. „Numele lui dumnezeu” comunicat lui „Moise” este EU SUNT, rețineți asta. „Genealogia lui Iisus”- evoluția stărilor de conștiința a initiatului. „Minte de copil”- stare de frecventa cerebrale joase, auto-hipnotica, minte extrem de linistita. „Popoare”- gânduri, stări, emoții de o anumita factura, „romanii”- gânduri obsesive, care te „invadează”, „egiptenii”- gânduri egoiste, „israeliții” de la „Yashar-El”, care înseamnă „direct spre El”, cei ce îl cauta pe dumnezeu, propria conștiința, gânduri de factura spirituală. Când „israeliții”, gândurile spre spiritualitate, striga în interiorul omului ca trebuie „eliberat” Baraba și „crucificat” Iisus, pe Golgota, adică în capatana omului, Pilat e de acord. Se sugerează ca „judecătorul interior” ce decide asta, „guvernatorul roman” trebuie sa fie ce mai puternic gând obsesiv, o dorinta fierbinte, o căutare continua a spiritului din noi.”Primul născut de parte bărbătească- gândul impulsiv, nu e bun, „ucide-l”. „Primul născut de parte femeiasca”- gândul intuitiv, „ai grija de el”. Puneți totul la un loc și recitiți biblia.
    Toată biblia e simbolica, este o „harta” a drumului autoconstientizarii. Ateii vor fi sau nu vor fi foarte surprinși când vor înțelege asta- dar religiosii vor fi șocați. Promisiunile religiei despre „viata de apoi” sunt minciuni, baloane de săpun. E greu, e foarte greu sa renunti la niște „valori” spirituale false, odată construite. Exista și despre asta o pilda în biblie- aia cu „vaduva” care își arunca „ultimii bănuți”, la care Iisus spune- „acei bogați au dat mulți bani, dar vaduva a dat tot ce mai avea”. E ușor sa renunti la o parte din pre-conceptii și pre-judecati când ai multe, dar trebuie sa fii „vaduva” ca sa renunti la ultimele, alea băgate în subconștient. „Vaduva” simbolizează un subconștient caruia i-a „murit barbatul”, conștientul care renunța sa o „insămânțeze” cu tot felul de idei false.
    De fapt, sunt vreo 25 de „personaje mitologice” tot „nascute din fecioara”, cu 12 „apostoli”, care au „murit si inviat”. „Apostolii” reprezinta trăsăturile de caracter ce urmează sa fie corectate… Petru, hotărârea, „piatra pe care clădești biserica”, fără sa te decizi sa pleci pe drumul asta nu se poate, nu? chiar dacă „te mai clatini”! Filip, inteligentza, Ioan, cunoașterea prin învățare… Iuda e foarte interesant, e pragmatismul omului, partea practica, acel „mie ce-mi iese?” E util la început, pana când omul face „strapungerea” si înțelege cine e dumnezeu, propria conștiința conștientă…și atunci Iuda „se spânzură”. Interesanta e Maria, intuitia trezita în om, cunoașterea directa, ea e prima care îl „vede” pe Iisus inviat. Cunoașterea prin învățare se transforma în intuiție , ceea ce se numește „al treilea ochi” sau „al șaselea simt”. Pana nu-l dezvolți, percepi lumea doar prin intermediul celor cinci simțuri limitate, de aia cei ce „stăteau pe cele cinci pridvoare” erau „șchiopi, orbi, ologi și leproși”. „Mortii” sunt cei neinteresați de cunoastere, ei sunt „morți care își îngroapă mortii”. „Învierea lui Lazăr” e în spirit, nu se refera la trup.
    Doar naivii pot crede ca, dacă în timpurile noastre noi ne cunoaștem poate patru sau cinci generații anterioare, în acele timpuri, cu războaie, migrații forțate și analfabetism, „fiul de tâmplar” își cunoștea 42 de strămoși, adică pe toți din ultima mie de ani! Nu mai vorbesc ca, dacă ar fi o genealogie de sânge, faptul ca „Iosif” e „tatăl lui Iisus” rupe asa-zisa descendența din regele David, adică „dovada” ca Iisus e Mesia anunțat în VT. Sigur ca sunt alegorii, „bărbați care nasc bărbați”, stări de conștiința în evoluție. De aceea momentul conștiinței „Iesei”, care înseamnă „eu sunt” în multe limbi europene (je suis, io sono, yo soy) îl „naște” pe David, considerat „rege”. E momentul în care omul aflat pe un drum al autocunoasterii înțelege ca „regele” este egoismul din el, cel care ii conduce viata. Asa ca David „procreeaza cu o vaduva”, adică cu un subconștient căruia înainte ii „ucizi conștientul”, nu îl mai lași sa insamanteze, îl anulezi. De aceea Iosif, care reprezinta conștiința-martor, care nu mai are nevoie sa insamanteze subconștientul curat, din care am eliminat vechile frici și programe autodistructive, personificat prin Maria, îl „naște” pe Iisus, care personifica intenția altruista din om. „Mântuitorul” interior trebuie construit.
    În aramaica „bar” inseamna „fiu”, „aba” inseamna „tata”. Baraba nu e un nume, ci un contras, și înseamnă „fiul tatalui”, dorința egoista de a primi pentru sine. Exista în fiecare dintre noi. La fel, exista în noi și Iisus-ul ascuns, zis tot „fiul tatalui”, intenția altruista. Asta e semnificația mistica a Pastelui- „eliberează-l pe Baraba din tine și crucifica-l (fixează-l) pe Iisus”. Unde se întâmplă scena asta psihologica? pe „Golgota”, adică în capatzana omului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s