Trista poveste a Hipatiei din Alexandria si a ‘Sfântului’ Chiril, sau cum a murit Cultura Clasică sub loviturile Creştinismului

Emergenta Canonului Biblic – CANONUL MURATORIAN

Canonul Muratorian este numit si ‘Fragmentul Muratorian’ dupa numele descoperitorului si primului sau publicist, L. A. Muratori, fiind cel mai vechi Canon sau lista de carti a Noului Testament. Manuscrisul care contine Canonul a apartinut initial lui Bobbio si este acum in Biblioteca Ambroziana din Milano. Scris in cel de-al optelea secol, ne arata in mod dureros calitatea indoielnica a latinei cunoscuta in acea vreme. Documentul este insa de o importanta imensa pentru istoria Canonului Biblic. Originalul a fost scris in Roma sau in imprejurimile sale, prin aproximativ anii 200 A.D. si probabil este o traducere din greaca. Aceasta varianta latina care se afla in ‘Ambrosiana’ este singura care a supravietuit. Cateva propozitii ale textului care acum se numeste ‘Canonul Muratorian’ se pastreaza totusi in alte cateva manuscrise, in special in codexurile Epistolelor lui Sfantul Pavel de la Monte Cassino. Canonul se compune nu numai dintr-o simpla lista de Scripturi, dar si o sinoptica a situatiei, care ne dezvaluie in acelasi timp informatii istorice si de alt ordin, privitor la destinul fiecarei carti. Inceputul este lipsa; textul care a supravietuit incepe cu ultima linie referitoare la cea de a doua Evanghelie, continand toate informatiile aditionale referitoare la ea si deasemenea cea de a treia si a patra Evanghelie integrale. Dupa care sunt mentionate: Faptele, Epistolele Sfantului Pavel (inclusiv cele catre Filimon, Tit si Timotei; cele ne-canonice catre Laodiceni si Alexandreni sunt respinse); in continuare Epistola Sfantului Iuda si doua Epistole ale Sfantului Ioan; printre Scripturile care ‘in catholica habentur’ sunt citate ‘Sapientia ab amicis Salomonis in honorem ipsius scripta’ ca si Apocalipsa dupa Sfantul Ioan si dupa Sfantul Petru, cu remarca ca ultima nu este admisa de catre unii sa fie citita in biserica. Se face mentiunea deasemenea ca „Pastorul din Hermas” poate fi citita oriunde, dar nu in serviciul divin; si in fine, exista ‘falsele Scripturi’ care sunt respinse, cele folosite de eretici.

Ca o consecinta a latinei barbare folosita in document, mai multe propozitii nu au putut fi intelese complet si exact. Dupa cum am amintit, data acestui Canon nu este foarte exact stabilita, insa ortodoxia (cu sensul de clerul si teologii conservatori ai crestinismului) il plaseaza pe timpul lui Irineus (200 A.D.); din nou si acest document recunoaste numai cele patru Evanghelii, Faptele, treisprezece Epistole ale lui Pavel, Prima lui Ioan, A doua a lui Ioan, a lui Iuda si Apocalipsa. Mentioneaza ‘Intelepciunea lui Solomon’ care nu mai este insa in Biblia actuala; vorbeste aprobator de Pastorul din Hermas si spune ca Apocalipsa dupa Ioan si Apocalipsa dupa Petru sunt acceptate de catre scriitor, cu toate ca multi nu vroiau ca aceasta din urma sa fie citita in biserici. Nu mentioneaza Prima a lui Petru, A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan si a lui Iacov (Westcott, „Canonul Noului Testament) care toate sunt acum in Biblia noastra. Vorbeste despre „Epistola catre Laodiceni”, numeste „Epistola catre Evrei” ca „Epistola catre Alexandreni” si le respinge pe amandoua ca fiind contrafaceri, trecand aceasta fapta in contul lui Pavel, fapt pe care teologii moderni, angajati cauzei bisericii, il trec sub tacere atunci cand citeaza, asa cum fac ei de obicei, cu multa emfaza si cu mult entuziasm, acest manuscris ca „o dovada timpurie a existentei Canonului”. Poti sa iti dai seama cat de disperata era Biserica sa obtina acceptare, cand, dupa mult conflict intestin, a fost gata sa accepte ca „dovada timpurie” un manuscris a carei data de conceptie este cel putin doua sute de ani dupa crucificarea lui Isus si care il critica aspru pe Pavel?

Despre autorul acestui Canon s-au facut multe presupuneri (au fost mentionati Papias, Hegesipus, Caius din Roma, Hipolitus din Roma, Rodon, Melito din Sarda), insa nu a putut fi adusa vreo ipoteza argumentata in sprijinul vreuneia.
Aceste fapte sunt deconcertante. Ne aflam la mai mult de 200 de ani de la Marea Misiune incredintata de Isus discipolilor sai. Aflam astfel, ca dupa mai mult de 200 de ani de la aceasta, nu avem o carte terminata pe care oricine ar considera-o necesara pentru o astfel de nobila intreprindere, ca Marea Misiune. Propun sa ni-L imaginam pentru o clipa pe Isus poruncind Apostolilor Sai sa mearga in toata lumea cu mesajul Noului Sau Testament de Mantuire, insa prost echipati, intrucat nu au inca „manualul” gata. Ce e cu cei care au murit fara sa aiba ocazia sa accepte atat de necesarul mesaj al acestor carti pe care azi le consideram „divine” si „conditie prealabila mantuirii”?

Parca Il aud pe Isus zicand (Matei 28: 18 – 20):
‘. . . Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamant.
(19) Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.
(20) Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului, . . . dar, uitati baieti, . . . inca nu am Noua Biblie gata, . . . Tatal si cu Mine nu suntem in stare sa ne punem de acord ce sa va dam ca „manual pentru Mantuire”, pentru . . . ei bine, . . . inca vreo 200 de ani de aici incolo . . . Amin.’

Intrebare pentru fundamentalistii crestini: Ti-ai pus intrebarea daca nu cumva Isus era incompetent gandindu-se sa trimita la treaba bietii discipoli, fara Mesajul propriu-zis sau cartile necesare? Cum trebuiau acesti discipoli sa ‘invete toate neamurile’, cand ei insisi nu stiau ce sa invete si nu reuseau sa se puna de acord asupra a ce sa invete, avand atatea Evanghelii si Epistole in circulatie in primele secole ale Bisericii? Erau acei oameni care nu citeau aceste carti Sfinte, automat condamnati fara speranta de mantuire, doar pentru ca nu au avut Noul Testament la dispozitie? Este aceasta bajbaire in a decide ce e ‘divin’ si ce nu e, de catre Biserica timpurie, opera Duhului Sfant, si daca da, cum afecteaza aceasta, imaginea noastra de ‘perfectiune dumnezeiasca’ a Divinitatii? Sa speram ca judecata si intelectul sunt de natura sa faca vizibila inabilitatea de a decide care carti au fost considerate de Dumnezeu ca necesare Mantuirii lumii . . . . . Studiul seriei de carti considerate de-a lungul secolelor ca facand sau nu parte din ‘mesajul divin’, nu face prea mare lucru pentru a spori imaginea unui Dumnezeu care conduce oamenii sai alesi, ce sa mai zicem de un Dumnezeu care le vorbeste: (Ioan 16:13) ‘ Cand va veni Mangaietorul, Duhul Adevarului are sa va calauzeasca in tot adevarul; caci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit si va va descoperi lucrurile viitoare.’

Ei bine, Duhul Sfant, in mod evident nu a prea ‘indrumat’ foarte bine . . . . pentru cateva secole.

MARTURIA SFINTILOR PARINTI DIN CEL DE-AL TREILEA SECOL

CLEMENT DIN ALEXANDRIA (210 A.D.) A trait in prima parte a secolului al treilea si a plasat in Deutero-canon-ul sau ca avand o autoritate inferioara, „catre Evrei”, „A doua a lui Ioan” si „a lui Iuda”, care acum sunt toate in Biblie. Includea „Apocalipsa dupa Petru” dar nu si pe cea „dupa Ioan”. Exact invers fata de ce avem azi. Includea ‘Pastorul din Hermas’, ‘Prima Epistola a lui Clement’ si ‘Epistola lui Barnabas’, care acum nu mai sunt in Biblie (Davidson, Canonul Bibliei). Astfel el punea ‘catre Evrei’, ‘A doua a lui Ioan’ si ‘a lui Iuda’ care sunt acum in Biblia noastra, la acelasi nivel cu ‘Pastorul din Hermas’ si ‘Epistola lui Barnabas’, care nu mai sunt acum in Noul Testament. El nu recunostea nici unul dintre canoane ca fiind de suprema autoritate (Idem), si nu intelegea notiunea de ‘ne-canonic’ ca opus lui ‘canonic’ pentru nici una dintre cartile care circulau (Idem).

TERTULLIAN (220 A.D.)

El includea in Canonul sau cele patru Evanghelii, ‘Faptele’, ‘Epistolele lui Pavel’, ‘Prima a lui Ioan’ si ‘Apocalipsa dupa Ioan’? (Davidson, Canonul Bibliei). A inclus un apendice unde a pus ca fara autoritate ‘catre Evrei’, ‘a lui Iuda’, ‘A doua a lui Ioan’, si ‘Prima a lui Petru’ care sunt acum in Biblie, alaturi de ‘Pastorul din Hermas’, care nu e. Nu spune nimic despre ‘a lui Iacov’, ‘A doua a lui Petru’ si ‘A treia a lui Ioan’ care deasemenea sunt azi incluse in Biblia noastra. De remarcat ca este in dezacord cu Canonul Muratorian care se zice ca a fost fixat cu 20 de ani sau mai multi inainte de timpul sau. Din nou fiecare individ este Canon pentru el insusi . . . .

‘PESITA’, ADICA „SIMPLA” (TRADUCERE)

Aceasta versiune a avut o atat de complexa istorie literara incat originea sa a fost mult timp un subiect de disputa. Cat de departe ne putem duce pe firul timpului, constatam ca a fost o versiune crestina, intrucat contine Noul Testament ca si Vechiul Testament, iar copiile existente ne-au venit pe filiera crestina. Insa Vechiul Testament prezinta o atat de puternica influenta evreiasca, ca multi oameni de stiinta au sustinut ca a fost, cel putin in parte, de origine iudaica, altii adoptand ideea unei origini mixte Iudeo-Crestine. Se poate sa fi fost produs la Edessa, desi Kahle afirma ca provine din regiunea Adiabene-lui, undeva la estul Tigrului, unde Regele Isates si mama sa Elena au devenit adepti ai Iudaismului in primul secol dupa Cristos. Sunt pasaje in Vechiul Testament care sunt cu greu mai mult decat traduceri din arameica vestica Targums, in scrierea siriaca. In timp ce textul corespunde in principal cu textul mazoretic (din motive fonetice si subiective, optez pentru forma ‘mazoretic’ si nu ‘masoretic’) evreiesc, se pare ca a fost revazut pe baza lui LXX (Septuaginta). In versiunea originala siriaca, lipseau Cronicile, Ezra, Neemia, Estera ca si Apocrifa, toate fiind adaugate ulterior. Cel mai valoros manuscris siriac este ‘Codexul Ambrozian’ din aproximativ secolul sase, acum aflat la Milano. Un manuscris al Facerii, Iesirii, Numerelor si Deuteronomului din Manastirea Sfanta Maria Deipara din Egipt, poarta data corespunzand anului 464 A.D., fiind astfel cea mai veche copie de Biblie in orice limba care poarta o data exacta. Conform Enciclopediei Britanice, Pesita (in siriaca ‘simplu’ sau ‘comun’) este versiunea siriaca a Bibliei, Biblia acceptata de bisericile crestine siriace de la inceptul secolului al treilea dupa Cristos. Numele de Pesita a fost prima oara folosit de Mose bar Kefa in secolul al noualea, pentru a indica ca era textul de uz curent folosit (asa cum indica numele sau in latina vulgara). Acest nume se poate sa fi fost de asemenea, folosit ca distinctie fata de mai complexa versiune Siro-Hexaplara. Din versiunile vernaculare ale Bibliei, Vechiul Testament-Pesita, este al doilea doar dupa Septuaginta greceasca ca vechime, fiind probabil in uz in primul si al doilea secol dupa Cristos. Cele mai vechi fragmente in vechea siriaca, se considera ca au fost traduse de pe texte in ivrit sau arameica de catre evrei crestini din Edesa, cu toate ca Vechiul Testament Pesita a fost mai tarziu revazut conform principiilor textuale grecesti. Cea mai veche versiune a Vechiului Testament Pesita, dateaza din cel de-al cincilea secol A.D. si exclude ‘A doua a lui Petru’, ‘A doua a lui Ioan’, ‘A treia a lui Ioan’, ‘Epistola lui Iuda’ si ‘Apocalipsa lui Ioan’ care nu erau canonice in Biserica Siriaca. Davidson in ‘Canonul Bibliei’ la pagina 139 confirma ca ‘Pesito’, Biblia vechilor crestini siriaci, excludea ‘A doua a lui Petru’, ‘A doua a lui Ioan’, ‘A treia a lui Ioan’, ‘Epistola lui Iuda’ si ‘Apocalipsa lui Ioan’ care acum sunt insa in Biblie (Ibid., 146).

VECHEA VERSIUNE LATINA

Latina folosita in Biblie provine probabil din Africa de Nord, tot atat de devreme ca anii 150 A.D. Este posibil chiar, ca primii crestini ai Africii de Nord sa fi adoptat o traducere a Vechiului Testament de la evreii vorbitori de latina. Tertulian (160 – 230 A.D.) stia de Vechea Biblie Latina cel putin partial, iar Ciprian (200 – 258 A.D.), episcopul Cartaginei, cita frecvent din ambele testamente ale acestei Biblii. Au supravietuit insa numai fragmente ale Vechiului Testament. Mai multe dintre cartile apocrife, au fost incorporate nerevazut in ‘Vulgata’. Cat despre restul Bibliei, oamenii de stiinta au fost capabili sa reconstituie din fragmente, o mare portiune din Vechiul Testament. Acestea, impreuna cu citatele Sfintilor Parinti ai Bisericii timpurii sunt azi sursele noastre de reconstructie a vechiului text latin al Vechiului Testament. Oamenii de stiinta disting doua tipuri de text: ‘african’ si ‘european’. Vechiul Latin al Vechiului Testament a fost probabil facut dupa LXX-ul grecesc, iar valoarea sa principala este ca sursa de completare pentru textul LXX-ului, asa cum era el inainte de revizia lui Origene. Ce este de notat insa aici, este ca versiunea Vechea Latina, Biblia Bisericii timpurii a Africii, omitea ‘Epistola catre Evrei’, ‘A doua a lui Petru’ si ‘a lui Iuda’. ‘Epistola catre Evrei’, a fost ulterior adaugata ca o carte anonima (Westcott, Canonul Noului Testament). Din nou nu regasim nici o unitate sau acord cu cei care au fost inainte si opiniile lor despre ceea ce e ‘suflat cu Dumnezeire’.
BISERICA ABISINIANA SI CANONUL SAU Biserica Abisiniana a fost o biserica care a crezut in monofizitism. Aceasta dogma era a unei secte schizmatice a secolelor cinci si sase, care sustinea ca Isus are numai o singura natura (divina), astfel intrand in conflict cu doctrina ortodoxa care zice ca are ambele naturi, divina si umana. Monofizitismul era in principal limitat la Biserica Estica si a avut putina vigoare in Vest. La ordinele Papei Leon Intai, Sinodul de la Calcedon din 451 A.D. a incercat sa gaseasca o cale de mijloc intre orotdocsi si monofiziti. Edictul final nu i-a satisfacut insa pe monofiziti si controversa a continuat, acestia fiind sprijiniti de catre copti si secta Eutichiana. Biserica Estului i-a excomunicat in prima jumatate a secolului sase pe monofiziti intr-un efort de a suprima ‘erezia’, care de atunci s-a separat de biserica-mama. Monofizitii la randul lor s-au spart in doua fractiuni asupra controverselor privind incoruptibilitatea corpului lui Isus. Dupa anii 560 A.D., o a treia secta isi face aparitia, ‘Triteistii’; ei interpretau cele trei persoane ale Dumnezeirii ca trei Dumnezei separati, si de aceea erau vazuti ca eretici de celelalte fractiuni. In Egipt, Siria, si zona Mezopotamiei, congregatiile monofizite au ramas puternice de-a lungul controversei. Desi in final condamnat in mod clar in anii 680 – 681 la cel de-al saselea Sinod Ecumenic, monofizitismul continua in anumite biserici pana azi. Astfel, Biserica Etiopiana moderna, Biserica Armeneasca, Biserica Copta si Biserica Iacobita, sunt toate institutii crestine monofizite.

Canonul Bisericii Abisiniene includea la inceput Enoh (evident ca da, pentru ca acesta invata despre un Mesia-Inger si nu un Mesia-Om), ‘A patra a lui Esdras’, ‘Inaltarea lui Isaiah’, ‘Triumfurile’, ‘Asenetul’ (Davidson, Canonul Bibliei), toate carti care nu sunt azi in Biblie si cateva de care lumea nu aude decat rar. Lista canonica s-a modificat adesea, multe carti fiind bagate si multe scoase, insa la modul general continea Iudith, Tobit, Prima catre Macabei, A doua catre Macabei, Intelepciunea lui Isus, Intelepciunea lui Solomon si chiar o carte numita Apocalipsa dupa Isaiah (Davidson, Canonul Bibliei), niciuna insa negasindu-se azi in Biblia noastra.

EGIPTUL SUPERIOR SI INFERIOR SI . . . CANOANELE SALE

Biblia Egiptului superior si inferior este denumita ‘copta’ ca in Noul Testament copt. Din cele 5 versiuni copte cunoscute, cea mai importanta este ‘Saidica’ si ‘Boairica’.

SAIDICA

Este versiunea cea mai veche si a fost folosita in sudul Egiptului (Egiptul superior). Era cunoscuta inainte ca ‘Tebaica’ dupa numele orasului Teba. Astazi exista numai fragmente ale acestei versiuni, insa acestea sunt suficiente cantitatativ pentru a reconstrui cea mai mare parte a Noului Testament. Cel mai vechi dintre manuscrise, dateaza din secolul patru dupa Cristos.

BOAIRICA

Aceasta versiune era folosita in nordul Egiptului (Egiptul inferior) si inlocuia probabil alte dialecte. Este copta folosita in zilele noastre in seviciul divin al Bisericii Copte, si Noul Testament s-a pastrat integral. Ambele versiuni, Saidica si Boairica, contin in principal un tip de text alexandrian (din nou regasim influenta Alexandrina), similar textului gasit in ‘Codex Vaticanus’. Cele doua liste canonice ale Egiptului superior si inferior, numite ‘vesiunea tebaica’ si ‘versiunea memfitica’ omit Apocalipsa dupa Ioan (Westcott, Canonul Noului Testament).

ORIGEN

Origen (250 A.D.) a inclus in lista Vechiului sau Testament, ‘Epistolele lui Ieremia’, ‘Prima Macabei’, ‘A doua Macabei’, care nu sunt in Biblia noastra canonica de azi (n.t. – traducere dupa autor protestant, Biblia protestanta nu contine „Deutero-canonul” regasit la catolici si ortodocsi), nefacand nici o mentiune despre ‘Ozea’, ‘Ioel’, ‘Amos’, ‘Obadia’, ‘Iona’, ‘Mica’, ‘Naum’, ‘Habacuc’, ‘Zefania’, ‘Hagai’, ‘Zaharia’ si ‘Maleahi’ care deasemenea sunt azi in Biblie (Eusebiu, Istoria bisericii). Omisunea acestor doisprezece carti este foarte singulara, iar versiunea latina a lui Rufinus (400 A.D.) le introduce fara sa sufle nici un cuvant de explicatie. Clasic! Chiar daca ar fi fost omise din greseala, eroarea mai arata inca odata cat de indiferenti si incompetenti erau ‘Sfintii Parinti’ cand faceau afirmatii despre ce trebuie sa se gaseasca si ce nu in ‘Biblia Domnului’. Origen nu furnizeaza o lista consecutiva a cartilor Noului Testament, insa pasaje adunate de ici de colo din opera sa, indica care era opinia lui (Idem). Se pare ca impartea cartile Noului Testament in trei clase, autentice, ne-autentice si nesigure. Prima categorie includea cele patru Evanghelii, Faptele, patrusprezece Epistole ale lui Pavel, Prima a lui Petru, Prima a lui Ioan si Apocalipsa lui Ioan. A doua includea Pastorul din Hermas desi era inclinat sa o includa totusi intr-o clasa mai sus (adica in categoria nesigure), Epistola lui Barnabas, Faptele lui Pavel, Evanghelia dupa Evrei si cea dupa Egipteni, si Predica lui Petru (Davidson, Canonul Bibliei ).

A treia clasa cuprindea Epistolele lui Iacov, Iuda, A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan si A treia a lui Ioan (Davidson, Canonul Bibliei). Dupa cum se poate vedea, la inca o suta de ani, era putina armonie in opiniile ‘invatatilor’ si ‘inspiratilor’ despre ceea ce era ‘Cuvantul Domnului’ pentru Biserica Sa.

INFLUENTA ALEXANDRINA ASUPRA CRESTINISMULUI

In Alexandria, in Egipt, se gasea o imensa biblioteca infiintata de Ptolemei [dinastie de conducatori de origine greaca (macedoneana) a Egiptului, in perioada de dominatie romana (anii 331 – 30 inainte de Cristos)]. Aceasta biblioteca era situata in Muzeul Alexandriei; apartamentele sale erau minunat sculptate, fiind decorate cu cele mai alese statui si picturi; cladirea era construita in marmura. Aceasta biblioteca cuprindea 400 000 de volume (numarul variaza semnificativ de la o sursa istorica la alta). In cursul timpului, probabil datorita aparitiei problemei de spatiu pentru noile carti care soseau in valuri, s-a infiintat o biblioteca aditionala care era situtata in Templul lui Serapis. Numarul de volume in aceasta biblioteca numita ‘fiica’ celei din muzeu, era probabil si el de aproximativ 300 000 de volume. Erau deci 700 000 de volume in aceasta colectie regala. La infiintarea muzeului, Ptolemeu Soter si fiul sau Filadelf au avut in vedere trei obiective:

1. Perpetuarea cunoasterii in lume asa cum era ea la momentul dat.
2. Cresterea sa.
3. Difuzarea sa.

Pentru perepetuarea cunoasterii, el a dat ordine bibliotecarului sef sa cumpere, pe spezele regelui, orice carte putea. Un grup de scribi era prezent in muzeu, a caror sarcina era de a face copii lucrarilor la care proprietarii nu incuvintau ca acestea sa fie vandute. Orice carte adusa de straini in Egipt era luata o data la muzeu, iar dupa ce i se faceau copii, copiile se innapoiau proprietarului, originalul fiind pastrat in muzeu. Adesea o mare indemnizatie baneasca era data acestuia.

Pentru cresterea cunoasterii: Unul dintre scopurile principale ale muzeului, era sa serveasca ca spatiu de lucru unui corp de oameni devotati studiului, acestia locuind chiar in spatiul bibliotecii pe banii regelui. In forma originala de organizare, rezidentele muzeului erau impartite in patru „facultati” – literatura, matematica, astronomie si medicina. Un director de mare distinctie conducea stabilimentul si se ocupa de interesele si problemele sale. Demetie Falareus, probabil cel mai mare invatat al timpului sau si care a fost guvernator al Atenei pentru mai multi ani, a fost primul numit in aceasta functie. Sub el erau bibliotecarul, functie uneori detinuta de oameni ale caror nume au ajuns pe firul timpului pana la noi datorita meritelor lor, ca Eratosten si Apolonie Rodius. Tot in spatiul muzeului erau o gradina botanica si una zoologica. Aceste gradini facilitau studiul plantelor si animalelor. Exista tot acolo un observator astronomic continanad sfere armilare, globuri, armile solstitiale si ecuatoriale, astrolab si rigle paralactice ca si alte aparate folosite pe atunci, gradarea acestora fiind in grade si sesimi.

Pentru difuzarea cunoasterii: In muzeu se tineau cursuri si prelegeri, conversatii si seminare de catre lectori, existand insa si alte metode pentru educatia in toate sferele cunoasterii umane. Inspre acest mare centru intelectual, afluau studenti din toate tarile. Se spune ca la un moment dat, oricand in epoca sa de glorie, acolo nu erau mai putin de 14000 de studenti. Normal ca dintre acestia, cativa au devenit mai apoi cei mai eminenti dintre Parintii Bisericii Crestine, cum sunt Clement din Alexandria, Origene si Atanasie.

Biblioteca din muzeu, a fost arsa in timpul asediului Alexandriei de catre Iulius Cezar. Ca sa rascumpere fapta de mare ravagiu, Marc Antoniu va oferi Cleopatrei intreaga biblioteca adunata de Eumenes, Regele Pergamului, biblioteca initial creata pentru a rivaliza cu cea infiintata de Ptolemei. Ea a fost adaugata celei din Serapion, sau templul lui Serapis. Nu era insa sorocita sa ramana acolo pentru multe secole, si aceasta avea sa fie distrusa de catre Teofil, Episcopul crestin al Alexandriei in 391 A.D. Istoricul Edward Gibbon povesteste cum dupa ce biblioteca a fost distrusa, imaginea sumbra a rafturilor de carti acum goale si arse, provocau regretul si indignarea trecatorilor ale caror minti nu fusesera inca intunecate de prejudecata religioasa. Distrugerea acesteia, a fost aproape lovitura de moarte pentru gandirea libera acolo unde Crestinismul a domnit pentru mai mult de o mie de ani.

Insa veritabila lovitura de moarte, avea sa vina numai cateva decenii mai incolo totusi, cand a fost data de Sfantul Chiril, care il va succedea in functie pe Teofil la episcopatul Alexandriei. Atunci, Hipatia, fiica lui Teon matematicianul, a indraznit sa continue vechile directive ptolemice. In fiecare zi, in fata universitatii sale statea un lung sir de care; sala sa de lectura era aglomerata de elitele si mondenitatile Alexandriei. Ei veneau sa asculte discursurile sale pe temele de care oamenii din orice epoca s-au aratat interesati, dar la care inca nu s-au dat raspunsuri definitive: ‘Cine sunt?’, ‘De unde vin?’, ‘Ce si cat pot sa stiu?’

Hipatia si Chiril, filosofia si bigotismul – ei nu pot exista impreuna.

In timp ce Hipatia inca isi repara Universitatea dupa ultimele ‘incursiuni’ crestine, ea a fost atacata de gloata Sfantului Chiril, o adunatura de calugari nitrieni. Fiindu-i rupte hainele de pe ea in plina strada, a fost tarata mai apoi intr-o biserica si omorata acolo de catre grupul lui ‘Petru Cititorul’. Trupul sau a fost taiat in bucati, carnea a fost smulsa de pe oase cu scoici, iar resturile trupului sau aruncate in foc. Pentru aceasta crima, Chiril nu a dat niciodata socoteala [ceva info pe site-ul The University of California at San Diego, http://hypatia.ucsd.edu/~kl/hypatia.html ]. Se pare deci ca la crestini scopul scuza mijloacele. Asa si-a dat ultima suflare filosofia greaca in Alexandria, asa a murit venerata si venerabila lume clasica, asa a ajuns la tragicul si definitivul punct final invatatura pe care Ptolemeii s-au straduit atata sa o promoveze. Soarta Hipatiei a fost un avertisment bine inteles de toti cei care vor fi vrut sa cultive cunoasterea stiintifica. Mesajul era clar: Toti trebuie sa gandeasca cum le ordona autoritatea bisericeasca.

414 A.D. – In Atena insesi filozofia trage sa moara. Imparatul Iustinian a interzis cu minutiozitate invatarea acesteia, inchizand toate scolile din oras. Dupa aceasta, au urmat lungile si secetoasele „Evuri ale intunericului”, insa finalmente, soarele stiintei, acest far calauzitor cu lumina blanda si calda, era totusi destinat sa se ridice din nou.

8 responses to “Trista poveste a Hipatiei din Alexandria si a ‘Sfântului’ Chiril, sau cum a murit Cultura Clasică sub loviturile Creştinismului

  1. GENIAL!!! Sunt lucruri pe care am vrut sa le citesc de 10 ani, si am fost nevoita sa citesc mii de pagini ca sa aflu o zecime din ceea ce ai scris tu in cateva randuri! Pentru mine e o revelatie.

  2. of… acum am inteles de unde denumirea de ,,perioada intunecata” data evului mediu pana la renastere.asta e,nu putem repara crimele odioase ale trecutului….

  3. Isus ia echipat pe ucenici. Dovada e ca la numai 50 de zile la o cuvintare a apostolului Petru 3000 de oameni care se aflau in Ierusalim ,au decis sa urmeze calea lui Isus Cristos.[daca citesti NT citeste-l pe tot si citeaza-l pe tot].Fac acceiasi remarca cu tot respectul:nu confunda invatatura crestina cu multitudine de greseli si aberatii facute in numele crestinismului.

  4. Precizare ;la 50 de zile dupa ce sa ridicat la cer [Isus]

  5. pentru Mantu : si-o fi tras la xerox cursurile. Mare om, Isus asta….

  6. Nu reusim sa intelegem greselile prezentului si sa luam decizii in functie de greselile facute in trecut!…… Cine ar putea intelege sau ar avea dreptul sa judece greselile trecutului? E o diferenta majora intre ceea ce invata Scriptura si felul in care inteleg unii adepti mesajul lui Iisus: si crestinismul (ca si alte religii) a avut, are si va avea fanatici!

  7. Un criminal precum Chiril e considerat sfant cand de fapt ar trebui sa fie hulita orice referire la el. Toata istoria crestinismului e o istorie a intolerantei. Cititi-l pe Bertrand Russell „Pentru ce nu sunt crestin”

  8. eu sunt crestin pt ca iisus te invata o chestie tare:iubirea neconditionata.pt asta eu sunt CRESTIN.nu iisus i-a spus lui chiril sa ucida.noi am facut in numele lui tot felul de crime.ca sa fii crestin trebuie sa iubesti neconditionat.recunosc ceva foarte greu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s