Pagina web a lui Rică, pagina lipsă din istoria creştinismului

Dogmatismul, bigotismul şi obscurantismul bisericii creştine

Mitul Hristic faţă cu ‘menajul’ Eliade-Culianu

Cum a fixat ‘Sfântul’ Irineu Canonul Biblic din 4 Evanghelii?

Povestea lui Desideriu Erasm, sau despre relevanţa Trinităţii

Penibila Istorie a Sinoadelor Ecumenice, sau când popii se omoară şi se înjură între ei

‘Sfântul’ Impărat Constantin cel Mare

Pariuri şi argumente: Pariul lui Pascal, Teorema lui Goedel, Karl Popper, Argumentul prin cauzalitate, Descartes

De ce Termodinamica/Fizica nu neagă Teoria Evoluţiei sau Abiogeneza

Istoria se repetă?

Cuantica, ‘Principiul’ incertitudinii si… Dumnezeu

Trista poveste a Hipatiei din Alexandria si a ‘Sfântului’ Chiril, sau cum a murit Cultura Clasică sub loviturile Creştinismului

Comparaţie între Budism si Creştinism

Ce ne zice Coranul despre Isus?

Lumea Arabă – raportul ONU

Islamul interdictiilor

Vine “Taxa Patrimoniului Religios”?

Basam Tibi, descendentul Profetului

Raportul mondial asupra competitivităţii pe anul 2004

‘Păcatul trecerii sub tăcere’ sau ‘Minciuna prin omisiune’ – de William Edelen

Daniel profetul, “laminat” de maşina demitizantă a istoriei – de Frank R. Zindler

Evangheliile Gnostice – de Elaine Pagels

Despre “Sfânta Biblie” – de Robert G. Ingersoll

Este Biblia cuvântul Domnului? – de Emmet F. Fields

Mitologie de Crăciun – de William Edelen

Circul Creaţionismului – de William Edelen

Unde a fost Dumnezeu? de William Edelen

Giordano Bruno – de John Patrick Michael Murphy

Singura scuză a lui Dumnezeu este că nu există – răspuns Doamnei Diana D.

Nietzche, medicul legist al lui Dumnezeu – răspuns Doamnei Yollanda C.

Noua pagină web a lui Rică

5 responses to “Pagina web a lui Rică, pagina lipsă din istoria creştinismului

  1. Creştinismul originar – cult demonic

    Acei care au avut tangenţe cu creştinismul ca religie, în special cea creştin ortodoxă, văd la suprafaţă o credinţă a compasiunii şi a milei faţă de om. Aparenţele pot înţela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multă lumină privind adevărata-i esenţă. Să începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde creştinismul a pornit doctrinar.

    Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis maşiah) din ebraică. Înseamnă „unsul”, apelaţia dată de evrei celui care va veni trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) să îi salveze. Prin urmare Hristos trebui să îndeplinească în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.

    Venirea salvatorului poporului era aşteptată de multe veacuri. El trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor dar şi un rege din stirpea regelui David care era din neamul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din această spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.

    Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără carte, aşa cum se spune în Biblie, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri de la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile ei?

    Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor. „Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor. Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sunt evrei ci dintre cei pe care Iisus îi numea cîini.

    O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, care să aibă regat pe pămînt nu în cer. Deci nici pe această caracteristică a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.

    În misiunea salvatorul era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbină casa? Un om nebun!

    Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el era mesia era deosebită. Aceasta a atras reacţii fireşti. Cărturarii zicea că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30). Însăşi familia lui îl credeau că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare de om dezechilibrat. Spune în Marcu, 3, 33, „Cine este mama mea? şi fraţii mei?”. Cum ar fi tratat un om astăzi care şi-ar respinge astfel rudele? Bolnav mintal!

    Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus mai cu seamă cu scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmă de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus „Acum ştim că ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vorbele lui Iisus sunt fără sens. Să luăm de exemplu grupurile mafiote care se războiesc între ele deşi fiecare se află de partea răului. Faptele diavolului nu ţin de ideea că cei răi nu se bat cu cei răi precum Iisus vrea să argumenteze, cum că diavolul ar lupta împotriva lui însuşi. Scuza lui Iisus este puerilă, cei răi se bat cu toţi inclusiv cu alţi oameni răi de teapa lor.

    Un alt episod din faptele acestui om bolnav mintal este cel cu smochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: „Rod să nu mai porţi în veac!” după care zmochinul s-a uscat. Să ne imagină că un om merge la casa unuia şi-i cere mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din casă pur şi simplu nu au mîncare. Urmează ca cel care a cerut mîncare să îi blestemă ca în veac să nu aibă mîncare în casa aceea. Cum ar fi etichetat un astfel de individ care blestemă pentru că pur şi simplu nu ai avut ce să-i dai de mîncare atunci cînd el a vrut să mănînce? Puţin spus un nebun, este răul întruchipat care pur şi simplu nu raţionează. Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le mănînce? Cazul lui Iisus este tipic patologic al unei minţi bolnave.

    Să luăm de exemplu una din învăţăturile acestui om, privitor la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea sunt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o învăţătură de doi bani. Contează ce băgăm în pîntece! Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu mai apucă să o scoată afară că poate şi muri. Cît priveşte ideea că ceea ce iese din gură îl spurcă pe om cum spune Iisus, afirmaţia lui este de asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie pentru a scăpa de răul din inimă.

    Să analizăm doctrina păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în lume care are un sistem juridic bazat respectînd această învăţătură a lui Iisus. Un om ticălos este prins în fărădeligile lui şi adus în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul respectiv. Sunt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare pentru tot răul făcut. „Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabă judecătorul. „Niciodată!” răspunde omul. Verdictul: „Eliberaţi-l că şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Poate o atare învăţătură a iertării veşnice să vină de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate sănătoasă mintal nu poate funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.

    Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu vedere că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face. Satana iartă de păcat pentru a-l ţine pe păcătos în păcat cu el. Este şi metoda folosită de Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a iniţiat-o în locul salvarii din suferinţă pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia, salvatorul evreilor.

    Să cercetăm cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?

    Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă „păgînă” prin înfricoşarea oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se vor supune noii învăţături. Această frică de năluci persistă şi astăzi fiind practic hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului care pîndeşte la orice pas creştinismul s-ar dezintegra. Observăm că atenţia este concentrată pe diavol şi toate cele care vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează în învingător, chiar după ce a fost bătut în cuie pe cruce. Dar sechelele mentale pe care le implantează în minţile oamenilor, pe cei mai mulţi rămîn să-i bîntuie toată viaţa. Deşi despre „învingătorul morţii”, se spune că a ajuns acolo la dreapta Tatălui, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă care a urmat după „înălţarea sa”. Să vedem fructele date de pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat?
    Războaie, măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngerată, care cînd era pumnal cînd cruce, şi multe alte „fructe” ale demonului „înălţat la cer”. Ne putem întreba dacă nu s-a dus cumva direct în iad de unde nici că-i pasă de ce se întîmplă pe pămîntul deoarece sistemul introdus de el funcţionează din plin pe pămînt. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentă în cazul Iisus.

    Cine este în măsură astăzi să evalueze misiunea „salvatoare” ale lui Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce durere prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni s-a ţinut.

    Care este spectrul creştinismului astăzi în lume? Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Dezbinarea generată de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia? Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.

    Cine a fost Iisus? Respingerea lui de către evrei în mod automat îl califică drept impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor. Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz patologic de bolnav mintal a cărui misiune „salvatoare” a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele fac, deghizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare. Dezbinarea adusă de „fiul lui Dumnezeu” continuă să ne macine sufletele şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon ca „fiu al lui Dumnezeu”.

    Vă veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii sunt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus. Creştinismul este o religie parazitară care se întinde oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura victimei care induce milă în cei care o privesc. Dar cînd este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi rapacitatea socială a unora care pozează în creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii sinceri aflaţi printre ei sunt doar victime credule care resemnaţi şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului creştin nici nu ştiu practic în mîna cui se află.

    Puterea politică de-a lungul timpului a înţeles cu realism marele potenţial de manipulare a creştinismului care a fost folosit de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins. Ulterior creştinismul a fost tolerat şi folosit în slujba noilor guvernanţi care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună, s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngerată, Iisus „salvatorul omenirii”.

    Despre cel care a scris aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Un om ce îndrăzneşte să gîndească în cele aşternute aici. Am scăpat de frică, mă simt uşurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sunt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a trimis pe fiul său unic să „moară” pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sunt milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un bolnav mintal de a cărui boală se suferă în prezent în proporţii gigantice. Aceasta ne poate duce la pieire. „Salvatorul” demonic ne-a adus încet încet la marginea prăpastiei de anihilare a omenirii. Unde să mai căutăm salvarea Dumnezeule adevărat?

  2. Cine – dar mai ales cînd? – a scris rîndurile de mai jos: „Îþi mulþumesc pentru volumul lui Eugen Ionescu pe care l-am primit acum cîteva zile. Trebuie sã-þi mãrturisesc cã în viaþa mea nu am simþit un dezgust mai mare la lectura unei cãrþi, o scîrbã nesfîrºitã m-a apucat în faþa acestei nulitãþi intelectuale ºi morale. Este atît de puþinã tragedie în mizeria acestui om încît nu pot sã am pentru el nici milã ºi nici mãcar dispreþ. Tu scriai în Vremea despre un aºa-zis mit ionescian. Eu nu am aflat de el, dar dacã este cazul, atunci, cu adevãrat, nu mai este nimic de sperat de la cultura româneascã. De ce nu þi-aº spune-o? Dupã ce am citit cartea lui Eugen, am avut impresia cã m-am prãbuºit într-un closet de þarã. Declar rupte orice legãturi personale cu acest om…”

  3. Dragostea lui Mircea Eliade pentru cultura spaniolã a fost una timpurie. Încã din timpul studenþiei Eliade publica, în diversele periodice la care colabora constant, articole dedicate unor figuri majore ale culturii spaniole. Nu e exagerat sã spunem cã Eliade a fost un promotor al culturii spaniole în Europa orientalã încã de atunci; el a fost cel care i-a fãcut cunoscuþi pe gînditorii ºi enciclopediºtii noºtri în deceniile al treilea ºi al patrulea într-un Bucureºti supranumit în acea vreme „micul Paris”. Am putea semnala doar prezentarea pe care a consacrat-o în 1926 (cînd avea mai puþin de 20 de ani) versiunii franceze a Agoniei creºtinismului de Miguel de Unamuno sau necrologul lui Vicente Blasco Ibáñez în 1928, o figurã care, în opinia sa, nu era întrecutã în acea generaþie decît de Unamuno. Pentru Eliade, ambii „sînt rupþi din trupul acelui om unic al Spaniei, Don Quijote”. „Cel mai frumos roman al lui Don Vicente a fost însãºi viaþa lui”, un roman pe care nu l-a scris niciodatã, „viaþa scrisã între închisoare, tribunã, redacþie ºi camera de lucru”.

  4. Pingback: Petrestate's Blog

  5. Nu cunosc engleza !Asa ca…..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s