Despre

Aceasta pagina web se vrea un spatiu unde cititorul românofon de oriunde poate găsi informaţii legate de fenomenul religios în general si cel crestin în special. Imboldul redactarii ei de catre autorul site-ului se datoreaza incredibilei, incomensurabilei ignoranţe pe care românul mediu o afişeaza în materie de istorie a propriei religii (fie ea ortodoxă, catolică sau protestantă). Convingerea personala este ca religiozitatea multor romani îsi gaseste explicatia în necunoaştere. Ca aceasta religiozitate are valente pozitive sau nu, că aduce mai mult bine decât rău sau mai mult rău decât bine pe plan personal sau social, acest fapt e greu de tranşat de către mine. Momentan înclin totusi sa sustin că este posibila o înalta morala în afara religiei, ca este posibila si dezirabila o umanitate pentru care „Divinul Arhitect devine o ipoteza inutilă” (cum spunea istoricul ştiintei A. Koyré) si că religia si religiozitatea sunt la nivel personal o probă de imaturitate intelectuala, iar la nivel social un risc de conflict si cădere în barbarie, nicicând de neglijat. „Inclin sa sustin” zic, însa nu am sigurantă că am dreptate. O iluzie sau o minciuna, desi false, rupte de realitate, pot fi utile sau cel putin mai mult utile decat nocive. Sa fie asta cazul religiei? Nu stiu deocamdata si nu sunt sigur ca voi sti vreodată. Ce stiu însa deja, este ca religia este falsă, este o iluzie, o sumă, poate un sistem, de mituri si legende.

In redactarea, traducerea sau reproducerea materialelor ce se gasesc aici am încercat sa satisfac nevoia de informatie exacta d.p.d.v. istoric sau tehnic/stiintific a românului curios. Aceste materiale sunt dedicate celor care nu au încă un angajament ferm pentru religie si mai ales unul afectiv intens. Acestia usor pot fi „răniti” de crudul adevar dintr-un fapt istoric sau altul, cum se pot simti raniti si de sirul logic al unui rationament sau discurs polemic pe probleme religioase. NU LOR LE ESTE DEDICAT SITE-ul !!! Demersul meu se vrea unul preventiv, nu unul curativ. Urmareste asadar largirea orizontului celor care încă nu au angajamentul afectiv inevitabil pe care îl găsesti întotdeauna la cei care sunt deja convinsi de „adevarurile” dogmelor unei religii sau alteia.

De ce ar fi totuşi asta necesar azi?? O „raita” pe canalele de stiri TV sau un surf pe site-urile web ale marilor agentii de presa internationale, în mod normal, ar trebui sa raspunda acestei întrebari. Eu insa, am început sa vad ca importanta educatia în acest domeniu, odata cu constatarea unui fapt probat aproape constant în contactul cu multi credinciosi români ai „noului val” de pioşi post-revolutie, format din convertiti recent la diverse secte neo-protestante (baptisti, adventisti, penticostali, yehovisti, etc.), dar si tineri ortodocsi ce au „descoperit” generatia intelectuala a epocii interbelice, cu toata propensiunea acesteia spre o ortodoxie fanatica, si care din pacate a produs în epoca legionarismul si dictatura de extrema dreapta, fenomene care au pus capat în mod tragic proiectului liberal de societate in România, proiect urmat cu atata consecventa dupa 1864; caci dictatura în România nu a început cu venirea bolsevicilor la putere in ’46, ci ani buni inainte; caci violenta politica nu a început cu epoca Dej si epurarile sale, ci decenii bune inainte. Faptul de care vorbeam mai sus si care m-a determinat sa vad necesar site-ul, este deci spectacolul credintei oarbe si atasamentul obstinat al acestor piosi de azi, pentru principii evident periculoase, credinta oarba care îsi afla justificarea în tendinta spre literalism (interpretarea literala a afirmatiilor Bibliei), tendinta care ea la rândul ei se explica, iar, prin lipsa de cultura. Si azi, cu nimic mai putin decat ieri, religia omoara si abuzeaza de fiinta umana. Reproduc în acest sens vorbele enciclopedistului si filozofului francez Denis Diderot, care zicea cândva într-o scrisoare catre Sophie Volland: „Credinta in Dumnezeu face si trebuie sa faca aproape tot atâti fanatici câti credinciosi. Peste tot unde se accepta un dumnezeu, exista un cult; peste tot unde exista un cult, ordinea naturala a obligatiilor morale este întoarsa pe dos iar morala corupta. Mai devreme sau mai târziu, va veni un moment în care dogma care a impiedicat sa furi un sfanţ, va taia beregata la o suta de mii de oameni.”

Evident, se poate comenta îndelung dar steril asupra primelor afirmaţii din citatul dat, însa ultima propozitie mi se pare si acum extrem de pertinenta si chiar inca foarte potrivita în a ne arata riscul înca prezent ca dogme strâmbe sa mai mutileze o data destine individuale sau de natiuni, doar pentru ca sunt… dogme, adica teze obligatorii care nu pot fi supuse criticii si scrutarii lor raţionale, devenind astfel neadaptate cunoasterii si moralei noastre de azi.

Alunecarea unei portiuni strategice a populatiei românesti inspre fideism intransigent este o realitate trista din punctul meu de vedere; este un blestem în plus pentru biata Romanie. Realitate trista cu atât mai mult cu cât aceasta se regaseste chiar la tineri ca si la persoane cu oarecare educatie (ma refer aici la absolventii unei facultati tehnice, adica grosul „intelectualitaţii” româneşti, la care exista o oarecare usurinţa în înţelegerea si însusirea informatiei, chiar când aceasta este din domeniul stiintelor umane. Aceştia din urma, chiar daca nu sunt cu nimic mai culţi si informati decât banalul absolvent de liceu ceauşist (în aceste facultati nu te cultivi, ci doar te specializezi, învatând materie tehnica), au cel putin atuul de a putea absorbi si prelucra rapid si facil informatia de cultura si în masura in care îsi dau osteneala de a ieşi din ţarcul îngust in care îi tine specialitatea lor tehnica, pot deveni relativ usor prin efort personal, culţi.)

Aceasta nu este o pagina care sa trateze ortodoxia. Nu mi-am propus acest lucru si aceasta din 2 motive principale: primul este ca ortodoxia a stat in umbra catolicismului, numeric vorbind (dar si ca gesturi politice sau în arena sociala), astfel fiind mult mai interesant a trata corpul major al crestinismului, ori acesta e reprezentat de bisericile vestului, catolicism în primul rând, dar si puzderia de biserici neo-protestante zamislite de Reforma si urmarile ei. Pe de alta parte, aproximativ o jumatate din istoria individuala a bisericii ortodoxe este in fapt istorie comuna, despartirea producându-se de abia în 1054. Deci pentru actele de orice fel petrecute pana la aceasta data, crestinii de azi, „vestici” sau „estici”, raspund solidar în fata istoriei si a contemporanilor lor.

Raspunderea aceasta de care vorbesc e una morala, ea presupune doar cunoasterea propriei istorii, asumarea acesteia, întelegerea exacta a cauzelor care au determinat evenimentele, ca si atitudinea de natura a ne asigura pe noi, umanistii de azi, secularistii/liber-cugetatorii sau ateii, ca greselile lor nu se vor repeta odata ce conditiile redevin propice. Ca lectia a fost învaţata de catre actualii crestini.

A trai într-o societate pretins multiculturala ca cea canadiana – în fapt aceasta nu este „multiculturala” ci… multicultica, în masura în care statul încurajeaza din ceea ce face o cultura, numai superstiţiile sau traditii culturale adesea anacronice ale minoritaţilor, în timp ce impune legislativ cu multa gelozie si patima ca limbi oficiale doar engleza si franceza, asta în conditiile în care limba este un prim (daca nu primul!) atribut cultural si al etosului oricarei colectivitati umane – ca si noua situatie politica post-911, cred ca face obligatorie o aducere aminte a ceea ce istoria ne învata ca identitatea religioasa a facut întotdeauna: dezbinare, exclusivism, intoleranţa, razboi, genocid si multa ura. Nu, afirmatia precedenta nu este o convingere personala doar: e o realitate întamplata de mii de ori, observata de mii de minti stralucite ca Freud, Diderot, Washington, Voltaire, Pascal („Omul nu face nicicând un rău atât de complet si cu atât entuziasm, ca atunci cand îl face din convingere religioasa.”) si multi altii. Caci realitatea istorica întrece cu mult fictiunea cea mai înfricosatoare, fie ea si aceea din nuvelele sumbre ale unui Bjorneboe („Linistea”, din trilogia „Istoria bestialitatii”) sau Kafka („Colonia penitenciara”). Si cum bine observa recent scriitorul, fizicianul, academicianul si omul politic francez Claude Allegre, „religiile au particularitatea ca predicând bunatatea, toleranta si dragostea de aproape, produc peste tot si în mod constant razboaie”; laureatul Nobel pentru fizica Steven Weinberg, adauga si el în acest sens: „Cu sau fara religie, oamenii buni vor face bine iar cei rai vor face rau; pentru ca cei buni sa faca rau însa, ei bine, pentru asta îti trebuie o religie.”

De-a lungul timpului, multi învaţaţi sau idealisti, politicieni sau reformatori pe tarâm social au cautat soluţie la acesta insolubila problemă pe care religiozitatea populatiilor o pune. Un timp, America se pare ca gasise solutia in forma libertatii religioase cum e ea înteleasa azi în sens anglo-saxon si asta într-o perioada când Europa înca mai „monta” pogroame si „razboaie religioase”. Insa modelul azi nu mai poate fi o solutie daca analizăm cinstit portretul societatii americane, bântuita de agresivitate individuala, spre interna, dar si politic-externa, daca luăm in seama omorurile demente cu arma de foc împotriva unor anonimi, disputele si atentatele pe tema avortului, intransigenta baptista în ceea ce priveste afisarea celor 10 porunci în salile de judecata dar si forma sectara a juramântului de loialitate, violenta conjugala endemica, ridicolele reversuri creationiste din programa de studiu ale unor state federale dar si crimele recurente împotriva homosexualilor, toate acestea având legatura si explicatie în caracterul de excepţie pe care poporul american îl are în raport cu celelalte popoare avansate occidentale: detine cel mai mare procent de religiosi în populatie, la mare distantă de celelalte tări occidentale avansate.

Judecând conflictul în care se afla azi lumea musulmană cu Occidentul, unii îndraznesc sa vorbeasca de „război al civilizatiilor”. Convingerea mea este ca nu exista în fapt un razboi al civilizatiilor cum Huntington afirma, cum nu exista nici un „model de viata occidental” sau un „model de viata european/alb” ce se contrapune si dupa unii se impune altor modele, modele ce chipurile ar decurge din culturile lumii a treia, ci ca adevarata dihotomie este între un Occident modern ale carui „trasaturi” socio-politice au aparut exact ca necesitati ale procesului de modernizare economică si sociala prin care a trecut, si musulmani (si restul), a caror iluzie e ca se poate face si reusi modernizare si evolutie, evitând si ocolind drumul pe care Occidentul a trecut nu voluntar, ci purtat de fortele progresului, anume secularizare (restrângerea drepturilor si averii clerului), liberalizare  si laicizare a societătii. Accept însa ca e natural pentru oricine să aiba reticente în a adopta „scurtătura occidentală”, care ca orice în lumea asta, comportă si părţi negative: retincenta aceasta provine din si ţine de factori sociali implacabili, inconturnabili si care ca orice ţine de social evolueaza extrem de lent, însa care sunt adevaratele motoare ale oricărei evolutii politice si economice. Experienta esecului modernizării rapide a Romaniei după Revolutia din 1989 este un excelent exemplu care ilustreaza ca salturi rapide nu se pot face cu populatie patrunsa înca de mentalitati învechite, pentru simplul motiv ca aceste mentalitati se schimba greu si lent.

Pe cei care mai nutresc însa indoieli ca religia este un factor important si adesea negativ în modelarea unei societati, nu am sa-i trimit la studiul de caz al lui Max Weber din 1920, numit „Etica protestanta [. . .]” sau vreo alta lucrare de sociologia religiei, nici la vreun minutios, amplu dar timid studiu de antropologia religiei, ci doar pe site-ul web al unei agentii ONU, e vorba de „Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare”. Acolo, puteti citi „kit-ul de presa” al raportului P.N.U.D. (U.N.D.P.) numit „Arab Human Development Report 2002” (recent il puteti cumpara si pe cel 2003, sau citi gratis kitul de presa). E o bună ocazie pentru amatorii si admiratorii societatilor traditionale, rurale, animate înca de largi segmente de populatie rurala, societati dominate înca de dogme si precepte religioase, sa zareasca un colt de realitate pe care idealismul lor îl ascund. Pe acest site dedicat crestinismului am pus ca o exceptie si un text politic unde exista câteva extrase din raport si kit-ul de presa, comentarii persoanale, pasaje/legaturi din articole de presa in româna (Ziua) si engleza (The Economist) despre acest subiect.

Multi deplâng azi politica intransigenta a statului Israel vis a vis de turbulenta populatie palestiniana si o fac in opinia mea cu prea multa uşurintă: nici un alt guvern din lume nu a reuşit sa rezolve pasnic si trainic un conflict cu o populatie ale carei idealuri nationale au fost confiscate de islamul politic (în fapt, islamologii ne explica ca sintagma „islam politic” are valente de pleonasm, întrucat islamul are particularitatea de a refuza împartirea vietii si societatii in doua sfere, una spirituală/privată si cealalta seculară/publică). Olanda, model de societate tolerantă, trăieşte si ea de curând framântări care îsi au cauza în mentalităti învechite ale populatiei ei de religie islamică, devenind astfel brusc o ţara în care disputele ideologice si politice se transeaza ca în Orientul Mijlociu, cu decapitari sau înjunghieri, prin omucidere în plină strada.

E o ironie a soartei cred, că azi evreii sufera pe mâna palestinienilor din cauza mentalitaţilor inculcate acestora de o religie care îsi are originea, ca si crestinismul în . . . iudaism, caci „microbul” monoteismului, aceasta formă exclusivistă de viziune religioasă care a permanentizat sectarismul si refuzul asimilării oriunde soarta crudă i-au dus pe acesti primi alungati de pe pamîntul dintre Marea Moarta si Mediterana, la ei a aparut prima oara, zice-se. Sa fiu bine înteles, nu critic năzuinţa naturala (daca nu neaparat si raţionala) de conservare etnică si culturală, ci modul în care leaderii au ales initial, cândva demult, sa atingă acest tel, si anume accentuarea identitătii religioase.

Daca noi, europenii, am reusit sa ne „vindecăm” oarecum de aceasta maladie ucigasă printr-un lung si dureros proces de laicizare si secularizare, daca ei, evreii, urmându-ne exemplul si modelul si-au înfiinţat un stat democrat si laic, ei bine, lumea arabă este înca prinsa în lanţurile pernicioasei superstiţii cu radacini iudaice. Si nu pare a da semne ca s-ar vindeca curând, ba dimpotriva, aceasta trece printr-un stadiu acut al „maladiei”, de pe urma careia deja, suferim, într-o formă sau alta, cu totii.

Inainte sa cititi ce se afla în sectiunile site-ului, as vrea sa precizez succint pozitia mea vis a vis de crestinism: Il consider ca un element extrem de important al istoriei noastre, agent al transmiterii si cizelării unei morale (nu o discut aici în raport cu altele), matrice culturala a celei mai importante civilizatii pe care a dat-o Terra la moment, speranta înca pentru milioane de suflete (cu sensul de fiinte, evident) ieri si azi, mobil si catalizator si de energii pozitive; in acelasi timp, acesta a fost sursa si instrumentul unor crime si abuzuri incredibile, finalmente o iluzie care azi ar trebui să rusineze un adult educat, o viziune infantila si imatura despre lume, construita, e adevarat, pe o poveste frumos cizelata de timp si de ceea ce biologul Richard Dawkins numeste „selecţia meme-lor” („gene” mentale) sau antropologul Pascal Boyer ar numi „selecţie a transmisiei culturale”. Aceste 2 faţete ale aceleiasi realitaţi se impune sa le cunoaştem si să ni le asumam deopotriva, daca vrem sa evitam a fi partinitori si ridicoli. In privinta „problemei lui Dumnezeu”, pozitia mea este că tezele pline de sperante în viata vesnică ale crestinismului sunt din pacate irealiste (cum sunt si cele ale tuturor celorlalte religii de altfel), iar asta nu poate decat sa ne întristeze pe toti, ateii fiind cred primii care asumându-şi deplin acest fapt, resimt amaraciunea pe care naiv, crestinul, încearcă cu disperare si fuga de cunoastere, auto-minţindu-se, sa o eschiveze. Cred ca în acest sens, cuvintele Parintelui Valensin ar putea fi oarecum un important „terrain d’entente” între cei care azi înca cred si cei care au parasit deja orice forma de superstitie: „Nu regret că am crezut în Dumnezeu; gândesc ca mi-am facut o onoare crezând in El, că daca Universul este ceva stupid, cu atât mai rău pentru el! Că greseala nu sta în gândul meu ca Dumnnezeu există, ci in Dumnezeu ca nu există.”

25.12.2003; revăzut 09.01.2005

7 responses to “Despre

  1. Draga domnule,Dumnezeu in Biblie e foarte clar ce l putin in problemele fundamentale ,iar in cele complexe ai nevoie de studiu ca in oricare alta stiinta.Cu toate ca pareti o persoana care detine date si le poate sintetiza cred ca inca nu aveti capacitatea de a va desprinde de anumite tronsoane ale gindirii existentialiste.Ca sa ajungi la valori morale ai nevoie de o sursa a valorilor .Vehementa nu e o dovada a adevarului.Sanatate si pace!

  2. Odată, un ateu s-a apropiat de Mahatma Gandhi, marele bărbat al Indiei, şi 1-a rugat să sprijinească o socie­tate contra lui Dumnezeu. Gandhi s-a uitat la el şi i-a zis: „Mă uimeşte să văd un om inteligent care luptă împotriva unui Dumnezeu despre care el spune că nu există”.
    Tu te-ai gîndit la această luptă lipsită de raţiune?

  3. Doamne ajută! Dragă Rică, mă uit cu un sentiment amestecat la pagina aceasta. Nu-ţi cer să-mi demonstrezi ştiinţific ce e un sentiment. Dar îţi voi vorbi, puţin, despre al meu de acum.
    În primul rând m-ai mâniat grozav cu ce scrii tu aici. Dar să ştii că nu datorită credinţei mele, ortodoxe, se întâmplă asta. Ci datorită mizeriei din mine…
    Apoi mi-ai fost simpatic cu focul pe care l-ai pus în toată povestea asta. Dar să ştii că nu datorită mizeriei din mine, ci datorită sentimentului de simpatie dăruit de Dumnezeu…
    Tu spui că credinţa este o prostie şi că raţiunea e totul. Dar ceva nedumeriri: tu, când erai mai mititel şi ai învăţat pentru prima dată tabla înmulţirii, de pildă când ai învăţat că 7×8=56 cum ai reuşit asta? Ai ştiut că 7×8 fac 56 sau… ai crezut?
    Dar când ai învăţat theorema lui Pithagora cum ai făcut? O ştiai dinainte sau, crezând, ai şi primit-o în mintea ta, îmbogăţindu-te cu încă un adevăr?
    Dar am văzut că eşti pasionat de fizică. Eu sunt bâtă. Sunt, totuşi, şi curios. Cum ai asimilat tu în depozitul minţii tale Principiul acţiunii şi reacţiunii? Îl ştiai deja, sau ai crezut că e adevărat şi astfel te-ai învoit (voinţa asta… altă minune) să-ţi întipăreşti în minte aceste noţiuni?…
    Acum te rog, că te văd om cult şi citit( şi, sincer, nu cred că e un lucru rău asta), spune-mi, cum ai acumulat tu atâtea bogate cunoştinţe?
    Pe calea credinţei sau a ştiinţei?
    Că dacă-mi spui că deja le ştiai te-ai dovedi pe tine puţin cam neghiob, ostenindu-te să (mai) înveţi cele ce deja ştiai, nu? Ca să nu zic că dacă le ştiai mă pot întreba cum de le ştiai. Eu, însă, nu te cred neghiob şi am nădejde că vei da răspunsul logic la întrebările unui neştiutor ca mine.

    Vezi tu, omule, nu se pune problema credinţei; ea există şi e premergătoare şi necesară oricărei ştiinţe. Tot omul are acestă facultate a sufletului. Problema se pune cui îşi pleacă el credinţa (încotro şi-o inclină, în ce direcţie, către cine/ce). Că de acolo-şi va culege roadele. Vorba aia „până şi ateul crede că nu crede”.
    Tu crezi în ştiinţă şi atât. Te limitezi la universul material, al lumii acesteia. Ok, dar să nu uiţi legea principală care stăpâneşte universul material. Lege pe care sunt sigur că o cunoşti mai bine decât mine – legea entropiei.

    Încă ceva, raţiunea nu e un lucru rău, dimpotrivă, e necesară. Dar nu suficientă. E limitată la această lume, a universului material, căci atât s-a scris în „fişa postului” ei, doar pentru acest soi de cunoaştere (ştiinţifică) i s-a dat putere de pătrundere. Aşa că pe un credincios nu-l miră că raţionamentele făcute de tine sunt în limita ştiinţei… şi doar atât.
    Dar, când sufletul tău se va plictisi de atâta limitare, să-ţi ajute bunul Dumnezeu (că nu se supără El că zici şi tu ce… crezi) să „vezi” şi cele ale Sale. Probabil că ai să priveşti în urmă, la aceste articole ale tale şi ai să spui: „Doamne, cum am putut eu scrie aşa ceva?”.
    Doamne ajută! şi să mă ierţi dacă te-am agasat cu ceva. Şi poate aprinzi şi pentru mine, vreodată, o lumânare.

  4. @ Constantin_ox
    Nu cred ca intelegi ideea. In lumea reala, sper ca esti si tu in ea, la felul tau te gandire, am dubii, ni se „arata” doua posibilitati ale credintei. Tu chiar crezi ca doar cel care a facut blogul sa trezit el asa dintr-o data sa zica „blasfemii”? Nici de-cum! Sunt mii de oameni de stiinta, nu simpli cetateti ” credinciosi ” care isi pun intrebari. Si pana la urma, ce e rau in asta?
    Eu consider ca un om, cand ajunge la o varsta cand este in deplinatatea facultatilor mintale are dreptul sa stie ambele variante ale ” celui care l-a creat”. Nu crezi?
    Fiecare isi alege singur „povestea” dar sunt de parere ca are macar dreptul la ambele povesti. Macar atata sa aiba intreo lume domninata si maniulata exlusic si pe fata de catre Biserica. Dar … nimeni nu iti da in cap daca crezi una sau alta. Asta e alegerea fiecaruia.
    Asa ca stai tu pe picioarele tale si lasa-ne pe restul in pace !

  5. La mulţi ani de sărbători!

    Uite, văd că pentru tine toate sunt „poveşti”. Interesant. Mă întreb acum, că m-ai făcut curios, care „poveste” e mai adevărată? Şi mă mai întreb de ce nu aş lua remarca ta drept o poveste, căci însuţi ai convingerea că – citez – „Fiecare îşi alege singur <> „. Asta încă nu e nimic, dar tot tu spui că „are dreptul la ambele poveşti”. Aşadar şi prin urmare, tu, cu gura ta, afirmi că ţi-ai ales o poveste (cred că eşti în stare să-ţi susţii pdv) şi tot tu spui că ai dreptul la ambele.
    Dar, lucru curios, tot tu afirmi că totul e poveste (cred că ştii că o poveste nu e realitate, cu atât mai puţin adevăr) şi astfel mă pui în situaţia să cred că tot ce-ai spus e fabulaţie şi nimic mai mult.
    Să mai adug? că ar mai fi… .
    Nu în ultimul rând, să înţeleg că dreptul tău la alegere e mai drept decât al meu? Pentru că văd că[ai ales să]-mi spui mie ce să aleg.
    Uite ce te rog, încearcă să te lămureşti cu tine însuţi (este, deci, o simplă rugăminte) ca să poţi să-mi dovedeşti că am de ce să cred tot ce-mi spui, că până acum mi-ai afirmat (impropriu spus „afirmat”, afirmaţia presupune concreteţe) doar incertitudini.

    „ambele vaiante…”… Uite, mai am o rugăminte, încearcă să fii unitar în ceea ce spui, faci, gândeşti.

    P.S. – Am afirmat eu cumva că „cel care a făcut blogul s-a trezit aşa el aşa dintr-odată să zică <>?”?

  6. *Erata*
    – rândul 4: „…fiecare îşi alege singur _povestea_ …”,
    -ultimul rând: „…dintr-odată să zică _balsfemii_ …”.

  7. Toata stima pentru cele redate domnul Remus, m-a fascinat lecturarea textului, despre care cunosteam vag anumite date si informatii , incepand de la cele patru religii mari.
    Sunt in asentimentul dvs.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s