Category Archives: Pagina web a lui Rică

Noua pagină web a lui Rică

Noua pagină web a lui Rică se gaseste la adresa:

http://www.paginaluirica.ca/

sau la:

http://pages.videotron.com/rica/
  • Creationism, teoria evolutiei si evolutionism este o replica aproape pagina cu pagina la cartea recenta a unui creationist american, Geoffrey Simmons (”Billions Of Missing Links”), si va oferi suficienta informatie oricui doreste sa contreze majoritatea covarsitoare a argumentatiei creationiste/religioase, vechi si noi.
  • IUDAISMUL – jurnal intim: „a explora iudaismul înseamnă practic a-l căuta pe Dumnezeu, a încerca să afli dacă acesta e o pură fabulaţie, aşa cum este admis sunt toate divinităţile antichităţii, ori chiar este o divinitate reală; în acelaşi timp, în măsura în care există, mai înseamnă să afli în măsura posibilului cine e?, unde e?, ce a facut si ce vrea de la oameni?, cine sunt indivizii care l-au cunoscut primii? şi cum a răspândit acest individ sau grup uman cuvântul lui? Dar mai ales înseamnă a coborî pe firul timpului până la sursa credinţelor creştine şi islamice, transmise oral şi mai târziu prin scris de-a lungul generaţiilor, din zorile istoriei până azi.”
  • Mirajul Occidental al Ateilor Români: S.U.A. si Occidentul nu pot fi repere de urmat în materie de relaţie stat – religie şi stat – cetăţean. De fapt, cu greu mai pot fi găsite azi în tot Occidentul  două sau trei exemple valide de laicitatate.
Anunțuri

Pagina web a lui Rică, pagina lipsă din istoria creştinismului

Dogmatismul, bigotismul şi obscurantismul bisericii creştine

Mitul Hristic faţă cu ‘menajul’ Eliade-Culianu

Cum a fixat ‘Sfântul’ Irineu Canonul Biblic din 4 Evanghelii?

Povestea lui Desideriu Erasm, sau despre relevanţa Trinităţii

Penibila Istorie a Sinoadelor Ecumenice, sau când popii se omoară şi se înjură între ei

‘Sfântul’ Impărat Constantin cel Mare

Pariuri şi argumente: Pariul lui Pascal, Teorema lui Goedel, Karl Popper, Argumentul prin cauzalitate, Descartes

De ce Termodinamica/Fizica nu neagă Teoria Evoluţiei sau Abiogeneza

Istoria se repetă?

Cuantica, ‘Principiul’ incertitudinii si… Dumnezeu

Trista poveste a Hipatiei din Alexandria si a ‘Sfântului’ Chiril, sau cum a murit Cultura Clasică sub loviturile Creştinismului

Comparaţie între Budism si Creştinism

Ce ne zice Coranul despre Isus?

Lumea Arabă – raportul ONU

Islamul interdictiilor

Vine “Taxa Patrimoniului Religios”?

Basam Tibi, descendentul Profetului

Raportul mondial asupra competitivităţii pe anul 2004

‘Păcatul trecerii sub tăcere’ sau ‘Minciuna prin omisiune’ – de William Edelen

Daniel profetul, “laminat” de maşina demitizantă a istoriei – de Frank R. Zindler

Evangheliile Gnostice – de Elaine Pagels

Despre “Sfânta Biblie” – de Robert G. Ingersoll

Este Biblia cuvântul Domnului? – de Emmet F. Fields

Mitologie de Crăciun – de William Edelen

Circul Creaţionismului – de William Edelen

Unde a fost Dumnezeu? de William Edelen

Giordano Bruno – de John Patrick Michael Murphy

Singura scuză a lui Dumnezeu este că nu există – răspuns Doamnei Diana D.

Nietzche, medicul legist al lui Dumnezeu – răspuns Doamnei Yollanda C.

Noua pagină web a lui Rică

Daniel profetul, „laminat” de maşina demitizantă a istoriei

Traducerea originalului lui Frank R. Zindler, Octombrie 1986, disponibil la adresa web:

http://www.atheists.org/church/daniel.html

Dintre toate argumentele folosite intru justificarea credintei ca Scriptura este de inspiratie divina, cel mai impunator a fost intotdeauna acela care tine de profetia biblica. Cum, se intreaba unii, puteau profetii sa prezica – si se pretinde ca au facut-o in detaliu chiar – evenimentele lumii dintr-un viitor mai apropiat sau mai departat, daca n-ar fi fost ei indrumati de un dumnezeu in rostirile lor?

Oamenii de stiinta moderni nu sunt in stare sa prezica vremea urmatoarelor 2 zile, in timp ce profetul Daniel, care se pretinde ca a scris prin anii 530 inainte de Cristos, a prezis – se crede – cu exactitate evenimentele politice ale Greciei si Romei antice, pana in perioada in care a trait Isus.

Capacitatea de interpretare si intelegere a evenimentelor deja traite de muritorul ordinar, zice-se, e de o cincime doar, capacitatea anticipatorie fiind si mai slaba, daca nu lispeste chiar pe de-a intregul…. Cat de diferiti par ei de vechii profetii ai evreilor, care chipurile, puteau sa vada in trecut si in viitor la fel de bine!

Dar puteau? Sau erau premonitiile lor doar „prophetia ex eventu”? (profetii scrise dupa producerea evenimentului)

Spatiul nu permite o analiza a tuturor profetilor Bibliei, insa unu’ se poate lamuri lesne ce e cu profetiile in general, examinand atent un caz particular: ‘Cartea lui Daniel’. Abordand-o, cineva s-ar interesa in special daca aceasta carte e posibil sa fi fost sau nu scrisa pe timpul in care se pretinde ca profetul Daniel a trait, perioada robiei babiloniene sau exilul adica, sau daca nu cumva aceasta fuse scrisa veacuri dupa, cand astfel cele mai multe evenimente ‘profetite’ in carte, se vor fi intamplat deja….

PROBE IMPOTRIVA ‘COMPOZITIEI EXILICE’

Exista un set solid de dovezi *1 care ne arata ca momentul in care a fost scrisa ‘Cartea lui Daniel’ este mult dupa perioada „captivitatii babiloniene” (597 – 538 inainte de Cristos), adica mult dupa perioada exilului, momentul atribuit de traditia crestina. Studiile istorice au aratat ca aceasta carte a Vechiului Testament a fost scrisa prin aproximativ anii 165 inainte de Cristos, mult timp de la perioada ‘robiei babiloniene’, pe timpul cand regele seleucid al Siriei, Antioh Epifanul, incerca sa starpeasca religia iudaica. Daniel deci, nu scria profetie predictiva, stim azim, ci mai degraba istorie…. si ca sa fim sinceri, inca una stramba, cum vom vedea mai incolo.

ERORI INCA DE LA VERSUL UNU….

Primul set de argumente impotriva pretentiei scrierii cartii in timpul Robiei babiloniene, implica numarul important de erori factuale in aceasta si care privesc timpul exilului, erori aflate insa in flagrant contrast cu precizia apreciabila cu care este descrisa perioada greaca (perioada chipurile „in viitor”, in fapt perioada in care aceasta a fost compusa).

Erorile incep cu versul intai:

Daniel 1:1 – 2: „In al treilea an al domniei lui Ioiachim, imparatul lui Iuda, Nebucadnetar, imparatul Babilonului, a venit impotriva Ierusalimului si l-a impresurat. (2) Domnul a dat in mainile lui pe Ioiachim, imparatul lui Iuda si o parte din vasele din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebuucadnetar a dus vasele in tara Sinear, in casa dumnezeului sau, le-a pus in casa visteriei dumnezeului sau”.

Anul al treilea al domniei lui Ioiachim ar fi 606 – 605 *2 inainte de Cristos, insa Nabucodonosor nu era inca rege al Babilonului. Oricum, Ieruslimul nu a „cazut” in mainile babilonienilor pana in anul 597 dupa Cristos. Atunci insa, fireste, Ioiachim nu mai era rege al Iudeei.

A doua carte a Imparatilor (2 Regi) 24: 6 – 12:
(6) Ioiachim a adormit cu parintii sai. Si in locul lui, a domnit fiul sau Ioiachin.
(7) Imparatul Egiptului n-a mai iesit din tara lui, caci imparatul Babilonului luase tot ce era al imparatului Egiptului, de la piriul Egiptului pana la riul Eufratului.
(8) Ioiachin avea optsprezece ani cand a ajuns imparat, si a domnit trei luni la Ierusalim. Mama-sa se chema Nehusta, fata lui Elnatan, din Ierusalim.
(9) El a facut ce este rau inaintea Domnului, intocmai cum facuse tatal sau.
(10) In vremea aceea, slujitorii lui Nebucadnetar, imparatul Babilonului, s-au suit impotriva Ierusalimului, si cetatea a fost impresurata.
(11) Nebucadnetar, imparatui Babilonului, a venit inaintea cetatii pe cand o impresurau slujitorii lui.
(12) Atunci Ioiachin, imparatul lui Iuda, s-a dus la imparatul Babilonului, cu mama-sa, cu slujitorii, capeteniile si dregatorii lui. Si imparatul Babilonului l-a luat prins in al optulea an al domniei lui.”

Imaginati-va! Un evreu credincios, recunoscut pentru pietatea si intelepciunea sa – si membru al clasei conducatoare pe deasupra! – nu isi da seama ca Ioiachim era mort si ca la venirea lui Nabucadnezar era deja un nou rege in Iudeea! Cum ar putea oare cineva care a trait in epoca in discutie, sa plaseze eronat un eveniment de o astfel de importanta?

Robia (captivitatea) incepe de fapt 3 luni dupa terminarea domniei intinsa pe 11 ani a lui Ioiachim, iar autorul cartii lui Daniel presupune ca aceasta s-a intamplat cu opt ani mai devreme. Daca autorul cartii lui Daniel ar fi scris cu secole mai tarziu, ar fi de inteles ca o domnie de 3 luni poate pica in uitare si incurcata cu precedenta, mai ales ca nume atat de similare ca Ioiachim si Ioiachin. Insa nu este credibil ca cineva care a trait in fapt aceste 3 luni sa nu isi aminteasca de emotia si atmosfera incarcata de asteptari care intotdeauna insoteste venirea la carma tarii a unui nou monarh. Ar fi fost de altfel imposibil sa fi uitat cine era de fapt regele Iudeei in momentul caderii Ierusalimului.

In paranteza fie spus, desi nu are mare pondere asupra judecatii autenticitatii Cartii lui Daniel, mai exista o contradictie in Biblie referitor la Ioiachin. Asa cum am vazut in citatul din 2 Regi 24:8, Ioiachin avea 18 ani pe cand a acces la tron pentru a domni 3 luni. Insa asta este contrazisa de A doua a Cronicilor 36: 9: „Ioiachin avea 8 ani cand a ajuns imparat si a domnit trei luni si zice zile la Ierusalim.”

In timp ce discrepanta de 10 zile poate fi scuzata ca fiind o simpla eroare de rotunjire, diferenta intre 8 ani si 18 ani este suficienta pentru a dovedi fara putinta de tagada ca „Sfintele” Scripturi sunt departe de a fi fara erori….

Pentru a termina discutia noastra asupra problemei Ioaiachim/Ioiachin, mai trebuie sa mentionam ca autorul Cartii lui Daniel nu e singurul profet biblic care da gres asupra vietii lui Ioiachim. Si profetul Ieremia (care chiar a trait pe timpul lui Ioiachim), face o greseala:

Ieremia 22: 18 -19: De aceea, asa vorbeste Domnul despre Ioiachim, fiul lui Iosia, imparatul lui Iuda: „Nu-l vor plange, zicand: Vai, fratele meu! Vai, sora mea! Nici nu-l vor plange zicand: Vai, maria sa! (19) Ci va fi inmormantat ca un magar, va fi tarat si aruncat afara din portile Ierusalimului!”

Acum, fireste, asta nu s-a intamplat niciodata. Insa putem sa-l scuzam pe Ieremia de o maniera in care insa nu putem sa-l scuzam si pe Daniel: Ieremia incerca, in fapt, sa faca o profetie predictiva. Doar ca se intampla ca lucrurile nu se petrec intocmai asa cum Dumnezeu i-a zis acestuia ca se vor petrece…. .

Sa continuam cu povestirile lui Daniel:

Daniel 5:2: ‘Si in cheful vinului, a poruncit sa aduca vasele de aur si de argint, pe care le luase tatal sau Nebucadnetar din Templul de la Ierusalim, ca sa bea cu ele imparatul si mai marii lui, nevestele si tiitoarele lui’.
Daniel 5:11: ‘In imparatia ta este un om, care are in el duhul dumnezeilor celor sfinti; si pe vremea tatalui tau, s-au gasit la el lumini, pricepere si o intelepciune dumnezeiasca. De aceea imparatul Nebucadnetar, tatal tau, da, tatal tau imparate, l-a pus mai mare peste vrajitorii, cititorii in stele, Haldei, ghicitori,’
Daniel 5:18: ‘Imparate, Dumnezeul cel Prea Inalt daduse tatalui tau Nebucadnetar, imparatie, marime, slava, si stralucire’.

Din acestea dar si din alte pasaje, este evident ca autorul Cartii lui Daniel scria fiind marcat de doua opinii false:
1. Ca Belsatar era un rege, si ca
2. Nebucadnetar era tatal sau.

Ambele pareri sunt usor de demonstrat ca false. In realitate, succesiunea la tron a fost:

Nabucodonosor, 606 – 561 inainte de Cristos
Evil-Merodac (Avil-Marduk sau Amel-Marduk), 561 – 559 inainte de Cristos
Neriglisar (Nergal-asur-usur), 558 – 555 inainte de Cristos
Laborosarcod (Labasi-Marduk), 555 inainte de Cristos (9 luni)
Nabonid (Nabu-nahid), 555 – 538 B.C. (Nabonid a fost ultimul rege al Babilonului) *3

In timp ce lista succesiunii reale, face clar ca Nabucodonosor n-a fost tatal niciunui rege Belsatar, mai este de notat ca Nabonid, regele Babilonului la momentul caderii, nici macar nu era legat pe linie dinastica de Nabucodonosor. El era un uzurpator. Insriptiile babiloniene il mentioneaza pe Nabu-balatu-icbi ca pe tatal lui Nabonbid. Tot acestea dezvaluie, ca Nabonid a avut un fiu numit Belsaruzur (Belsatar). Mai mult, inscriptiile ne arata ca pana la momentul uciderii lui Belsatar de catre Gubar (unul dintre guvernatorii lui Cirus), acesta era numit ‘fiul regelui’. In nici o sursa istorica sau arheologica babiloniana, Belsatar nu apare ca un rege. Si mai mult, acesta a murit chiar inaintea tatalui sau. Nabonid a fost facut prizonier de catre Cirus o perioada de timp neprecizabila, dupa moartea lui Belsatar la 11 a lui Marchesvan (Octombrie) 538 inaintea lui Cristos.

Acum chiar daca Belsatar, conform vechilor cronici cuneiforme, a fost ucis pe 11 Octombrie, Babilonul a fost capturat fara lupta de catre persani la data anterioara de 16 a lui Tamuz (Iunie). Asta e echivalent cu a spune ca Nabonid (si e de presupus ca si Belsatar) au fost deja tinuti captivi pentru 4 luni la momentul in care Belsatar a fost asasinat. Asa stand lucrurile, toata povestea cu scrisul pe ziduri, devine complet deplasata si neserioasa. Dar revenind la finalul capitolului 5 din Cartea lui Daniel, ne sar in ochi ultimele 2 versuri:

Daniel 5: 30 – 31: „Dar chiar in noaptea aceea[ dupa ce Daniel povesteste cum degetele unei maini scriu pe tencuiala zidului din fata unui sfesnic cuvintele: „Numarat, numarat, cantarit si impartit” („mene, mene, techel u-farsin”)], Belsatar, imparatul Haldeilor, a fost omorat. (31) Si a pus mana pe imparatie Dariu medul, care era pe atunci in varsta de sasezeci si doi de ani.”

Trebuie insa sa ne amintim ca un pic mai inainte, in aceeasi seara, ‘regele’ Belsatar e de presupus ca a facut un ‘mare ospat cu vin pentru o mie dintre nobilii sai’, asa cum ne spune Capitolul 5 al Cartii lui Daniel. (de remarcat de asemenea ca tablitele cuneiforme informeaza ca Babilonul era deja cucerit de 4 luni).

Dupa care apare mana care incepe sa scrie pe zid si Belsatar cheama vociferand exorcistii si ghicitorii; apoi adresandu-se inteleptilor Babilonului, acesta spune: ‘Oricine va putea citi scrisoarea aceasta si mi-o va talcui, va fi imbracat cu purpura, va purta un lantisor de aur la gat si va avea locul al treilea in carmuirea imparatiei’ (Daniel 5:7).

Insa dupa cum stim deja, Belsatar era deja prizonier; astfel, nu numai ca nu putea da un „ospat cu vin” turnat in „vasele de aur si argint” ale Templului din Ierusalim, el nu era evident nici in stare sa acorde onoruri si „purpura” regala. Pe de alta parte, daca presupunem prin absurd ca Belsatar nu era de fapt prizonier impreuna cu tatal sau (tata care este Nabonid, si nu Nabucodonosor), ci mai degraba reusise sa se ascunda cumva de invadator (pentru 4 luni!) pe undeva prin palat (tragand un chef chiar!), acesta nu ar fi avut nevoie sa-i spuna Daniel la acest moment ca:

‘Numarat inseamna ca Dumnezeu ti-a numarat zilele domniei si i-a pus capat’ (Daniel 5:25).
‘Impartit inseamna ca imparatia ta va fi impartita si data Mezilor si Persilor’ (Daniel 5:28).

Persii (si nu mezii), deja cucerisera si posedau regatul de 4 luni….

Judecand cele discutate mai sus prin prisma problemei autorului Cartii lui Daniel, putem sa ne intrebam:

Poate fi crezut ca un ‘intelept’ traitor in Babilon in toata perioada ‘robiei’ israelitilor, nu ar stii ca un numar de 4 regi dupa Nabucodonosor au domnit la Babilon inaintea caderii sale??? Poate fi crezut ca un personaj cunoscator al politicii palatului in vremea aceea nu ar stii ca Belsatar nu numai ca este un uzurpator (si astfel nici macar inrudit cu Nabucodonosor), dar ca acesta nu a fost niciodata rege??? Chiar daca – asa cum unii presupun, bazandu-se pe asa-numitul ‘document Nabonid’ – Belsatar domnea ca un vicerege al lui Nabonid, nu ar fi facut oare o distinctie clara in aceasta privinta, un invatat cu pozitia lui Daniel???? Nu ar fi dat el explicatii despre circumstantele infioratoare ale tatalui-rege, care supravietuieste fiului-rege???

Daca insa, Cartea lui Daniel a fost scrisa secole dupa perioada Exilului, este de inteles ca autorul nu stie despre 4 monarhi de mai mica stalucire decat Nabucodonosor. Evil-Merodac, Neriglisar si Laborosarcod impreuna au domnit pentru aproximativ 6 ani, comparativ cu cei 43 de ani de domnie Nabucodonosor, sau cei 17 ani de domnie ai lui Nabonid. Cu trecerea timpului, ei ar fi fost cu usurinta uitati. Nu ar fi fost uitati insa, si de niste contemporani.

Inainte de a incheia acest subiect, mai merita poate amintit ca Ieremia (care spre deosebire de Daniel, a trait chiar in perioada ‘robiei’) stia despre existenta cel putin a lui Evil-merodac:

Ieremia 52:31 – 32: ‘In al treizeci si saptelea an al robiei lui Ioiachin, imparatul lui Iuda, in a douazeci si cincea zi a lunii a douazprezecea, Evil-Merodac, imparatul Babilonului, in anul intai al domniei lui a inaltat capul lui Ioachin, imparatul lui Iuda, si l-a scos din temnita. (32) I-a vorbit cu bunatate si i-a asezat scaunul lui de domnie mai pe sus de scaunul de domnie al imparatilor care erau cu el la Babilon’.

Povestea este reluata si in 2 Regi (A doua carte a Imparatilor), desi fara a indica aceeasi zi din luna:

A doua carte a Imparatilor 25:27 – 28: ‘In al treizeci si saptelea an al robiei lui Ioiachin, imparatul lui Iuda, in a douazeci si saptea zi a lunii a douazprezecea, Evil-Merodac, imparatul Babilonului, in cel dintai an al domniei lui, a inaltat capul lui Ioachin, imparatul lui Iuda, si l-a scos din temnita, (28) I-a vorbit cu bunatate si i-a asezat scaunul lui de domnie mai pesus de scaunul de domnie al imparatilor care erau cu el la Babilon’.

DARIUS „MEDUL”

Ca si cum n-ar fi fost suficient de bizar si uimitor ca Daniel bate campii cand e vorba despre cine este ultimul rege al Iudeei si despre cine erau cei cinci regi ai Babilonului pe perioada exilului israelit, iata-l acum in si pozitia ridicola de a nu cunoaste numele corect si nationalitatea eliberatorului evreilor din ‘robia babiloniana’.

Daniel 5:30 – 31: ‘Dar chiar in noaptea aceea, Belsatar, imparatul Haldeilor, a fost omorat. (31) Si a pus mana pe imapratie, Dariu, Medul, care era in varsta de sasezeci si doi de ani’.
Daniel 6:1 – 2: ‘Dariu a gasit cu cale sa puna peste imparatie o suta doua zeci de dregatori, care trebuiau sa fie raspanditi in toata imparatia. (2) a pus in fruntea lor trei capetenii, in numarul carora era si Daniel. Dregatorii acestia aveau sa le dea socoteala, ca imparatul sa nu sufere nici o paguba’.

Lasand de-o parte faptul ca orice copil de scoala stie ca de fapt Babilonul a fost cucerit de Cirus Persanul, si ‘minorul’ amanunt ca ‘Darius Medul’ nu a existat niciodata, eroarea principala facuta de Daniel priveste numarul de ‘satrapi’ (satrap – guvernator, administrator local, in Imperiul Persan). Asa cum poate oricine constata in citatul de mai sus, autorul cartii lui Daniel crede ca erau 120 de satrapii (departamente) in imperiu. Insa conform inscriptiei in piatra Behistun, coloana 1, paragraful 6 care a fost daltuita in timpul domniei lui Darius cel Mare (rege persan, 522 – 586 inainte de Cristos) care a organizat Imperiul Persan in satrapii, acestea erau in numar de 23.

Poate fi posibil ca un profet, un intelept, traind momentul caderii Imperiului Babilonian sa nu fi stiut ca Cirus, nu Darius, adica un persan, nu un med, a fost cel care a era responsabil de acest coplesitor eveniment istoric? S-ar putea argumenta de catre unii, ca Cirus nu ar fi interactionat direct cu Babilonul, ci ca ar fi avut sa presupunem un intermediar, un general med, numit Darius, care facea treaba pentru imparat. Astfel, Cartea lui Daniel ar reflecta contactul imediat cu cuceritorul si nu cu ‘cel mai inalt nivel’ al conducerii imperiale, care era Cirus. Problemele cu aceasta simpla presupunere insa, ar fi multe. Mai intai, Cartea lui Daniel ne da impresia ca ‘Darius Medul’ era coducatorul suprem (exemplu Daniel 6:25: 26). Cine daca nu ‘Regele Regilor’ ar fi avut autoritatea sa organizeze intreg imperiul??? Apoi, Cartea lui Daniel isi face un principal obiectiv, in a ne arata ca avem de a face cu o secventa de regi, nu cu o ierarhie de domnitori:

Daniel 6:28: ‘Daniel a dus-o bine supt domnia lui Dariu si supt domnia lui Cir Persanul’.

Intrucat Isaia (Isaia 13:17) ca si Ieremia (Ieremia 51:11) au prezis in mod fals ca Babilonul va cadea in mana persilor, autorul cartii lui Daniel crede ca a fost vorba de o succesiune de 4 mari imperii: Caldean, Med, Persan si Grec, si ca dupa caderea celui de al patrulea, un al cincilea, un stat evreu etern, va fi inaugurat.

Pentru cineva care crede in profetii, este destul de jenant ca un profet nu a fost in stare sa prevada faptul ca al cincilea imperiu, de fapt, a fost Imperiul Roman (Succesiunea de regate este reprezentata de interpretarea de catre Daniel a visului lui Nabucodonosor, visul cu colosul cu cap de aur si picioare de lut (Daniel 2:31 – 44). Insa cat de obtuz putea sa fie un profet, pentru a nu stii ca Imperiul Caldean si cel Med erau contemporane, nu consecutive, in masura in care traia intr-unul dintre acestea la momentul luat in discutie???

Intrucat autorul Cartii lui Daniel credea ca regatul Med ii succedea celui Caldean, el face Babilonul sa se prabuseasca in mainile unui semi-inchipuit ‘Darius Medul’. Spun semi-inchipuit, fiindca este evident ca autorul cartii lui Daniel, traitor in vreumri mult ulterioare momentului in chestiune, a confundat un real rege al Persiei – Darius Istaspe – care a re-cucerit Babilonul in 521 si inca o data, in 515 inainte de Cristos, cu primul cuceritor, Cirus. Ca autorul Cartii lui Daniel are o cunoastere trunchiata si deformata a istoriei din acea perioada, ne apare si mai clar odata cu eroarea ca Darius era fiul lui Ahasveros (Xerxes), in loc de vice-versa.

Pentru a-l lasa pe ‘Darius Medul’ sa odihneasca odata pentru totdeauna, mai trebuie sa facem observatia ca probele arheologice nu lasa nici o sansa de existenta unui conducator al Babilonului, intre domnia lui Nabonid si Cirus. Arheologii au gasit numeroase tablite din perioada in chestiune. Datele acestora trec direct de la una datata 10 Marchesvan din al 17-lea an al domniei lui Nabonid, la una datata 24 Marchesvan in anul de venire la domnie al lui Cirus Persanul.

CITIND SCRIPTURILE

Daniel 9:1 – 2: ‘In anul dintai al lui Dariu, fiul lui Ahasveros, din neamul Mezilor, care ajunsese imparat peste imparatia Haldeilor, (2) in anul dintai al domniei lui, eu, Daniel, am vazut din carti ca trebuia sa treaca saptezeci de ani pentru daramaturile Ierusalimului, dupa numarul anilor despre care vorbise Domnul catre proorocul Ieremia.

Senzatia pe care cineva o are citind acest pasaj, este ca Daniel priveste inapoi spre un intelept al unui trecut indepartat, mai degraba decat la un contemporan in varsta. Mai putem sa ne intrebam de asemenea, de ce citeste Daniel profetiile lui Ieremia. Ne-am fi asteptat la o relatare ‘la prima mana’ a celor spuse de profet, amandoi trebuind sa fi fost in Ierusalim in acel timp, Daniel trebuind sa-l fi auzit pe Ieremia in persoana vorbind:

Ieremia 25:1 – 2: ‘Cuvantul care a fost spus lui Ieremia despre tot poporul lui Iuda, in al patrulea an al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, imparatul lui Iuda – acesta era cel dintai an lui Nebucadnetar [sic!], imparatul Babilonului (2) cuvant pe care l-a rostit Ieremia profetul inaintea intregului popor al lui Iuda si inaintea tuturor locuitorilor Ierusalimului, zicand:’

Se poate observa in trecere ca acest pasaj din Ieremia, plaseaza evenimentul in al patrulea an al domniei lui Ioiachim, in timp ce Daniel 1:1 ‘pune capat’ domniei lui Ioiachim in al treilea an, ceea ce ar insemna cu un an inainte ca Nabucodonosor sa preia fraiele.

Cel mai important lucru in legatura cu pasajul tocmai citat din Daniel, este implicatia faptului ca Ieremia fusese deja incorporat intr-o colectie scripturala cu semnificatie canonica, in masura in care contemporanul sau Daniel, il citeaza. In timp ce nimeni nu stie cand Cartea lui Ieremia a fost acceptata in canonul Vechiului Testament, putem insa sa fim absolut siguri ca acest lucru nu s-a intamplat in timpul vietii lui Ieremia.

Dar sa vedem acum ce a profetit Ieremia.

Ieremia 25 (11) ‘Toată ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani. (12) Dar cînd se vor împlini aceşti şaptezeci de ani, voi pedepsi pe împăratul Babilonului şi pe neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile lor; voi pedepsi ţara Haldeilor, şi o voi preface în nişte dărîmături veşnice.’

Inca o data, acuratetea predictiilor lui Ieremia lasa de dorit. Chiar si daca socotim de la captivitatea lui Ioiachim (598 B.C.) in locul datei caderii si distrugerii Ierusalimului (587-6 B.C.), captivitatea a durat doar 59 de ani (Babilonul a cazut in 539 B.C.) De fapt mai putin de 70 de ani trecusera la intoarcerea la Ierusalim, desi cronicarul pare sa creada ca profetia lui Ieremia s-a indeplinit.

2 Cronici 36 (20) Pe cei ce au scăpat de sabie, Nebucadneţar i-a dus prinşi la Babilon. Ei i-au fost supuşi, lui şi fiilor lui, pînă la stăpînirea împărăţiei Perşilor, (21) ca să se împlinească cuvîntul Domnului rostit prin gura lui Ieremia; pînă ce ţara şi-a ţinut Sabatele ei şi s’a odihnit tot timpul cît a fost pustiită, pînă la împlinirea celor şaptezeci de ani.
(22) În cel dintîi an al lui Cir, împăratul Perşilor, ca să se împlinească cuvîntul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul Perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris această vestire în toată împărăţia lui: (23) Aşa vorbeşte Cir, împăratul Perşilor: „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pămîntului, şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul, Dumnezeul lui, să fie cu el, şi să plece!”

Poate ca a fost eroarea de cronologie care l-a deranjat pe autorul Cartii lui Daniel. Dupa cum se spune ca exista onoare intre hoti, aparent la fel profetii au grija de ai lor. Autorul nostru incearca sa il salveze pe Ieremia pretinzand ca Ieremia nu a vrut sa spuna de fapt 70 de ani (desi exact asta a spus Ieremia!) si ca nu se referea la problema banala a iesirii din captivitate. De fapt Ieremia ar fi avut in cap intemeierea unui stat ideal evreiesc secole mai tarziu.

Asa ca Gabriel vine in ajutor si ii explica lui Daniel ca Ieremia de fapt a vrut sa spuna:

Daniel 9 (24) Şaptezeci de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, pînă la încetarea fărădelegilor, pînă la ispăşirea păcatelor, pînă la ispăşirea nelegiuirii, pînă la aducerea neprihănirii vecinice, pînă la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi pînă la ungerea Sfîntului sfinţilor.

70 de saptamani in ani ar fi desigur 490 de ani. Socotind de la captivitatea lui Ioachim (598 B.C.) ajungem la 108 B.C. Calculand de la distrugerea primului templu (586 B.C.) ajungem la 96 B.C. Ambele date, oricine observa, ne duc mult in viitorul autorului Cartii lui Daniel (scrisa pe la 165 B.C.). Din nefericire, acest caz rar al autorului nostru de a incerca prezicerea viitorului (decat rescrierea trecutului) e un exemplu stralucit de inadecvare profetica. Nici 108 nici 96 B.C. nu corespund cu ceva cat de cat semnificativ in istoria evreilor, nici vorva de infiintarea unui stat ideal evreiesc. Daca Daniel ar trai azi ar fi mai mult ca sigur meteorolog.

Indiscutabil, cititorul a vazut pana acum destule dovezi care demonstreaza fara umbra de indoiala ca de fapt Cartea lui Daniel nu a putut fi scrisa la timpul Exilului si deci e un fals. Dar cand a fost totusi scrisa? De ce mi-am asumat data de circa 165 B.C.?

Argumentele datarii povestii la circa 165 B.C. sunt mult mai subtile decat cele privind dovezile ca ‘Daniel’ nu a fost scrisa in timpul Captivitatii si necesita un spatiu mult mai mare. Cititorii interesati sunt indrumati catre cartea lui S. R. Driver mentionata anterior si catre The Anchor Bible: The Book of Daniel, de Louis F. Hartman si Alexander A. DiLella (Doubleday, 1978).

In operele mentionate mai sus cititorii pot gasi dovezi ca „aripa urîciunilor idoleşti” (Dan. 9:27) [„abomination of desolation”] se refera la desecrarea templului de catre Antiochus Epiphanes. In 168 B.C. el a interzis practicarea religiei iudaice. Adorarea templului a fost suspendata la 15 Chisleu, un altar pagan (aripa urîciunilor idoleşti) a fost ridicat si porci au fost sacrificati acolo. Trei ani mai tarziu (25 Chisleu, 165 B.C.) templul a fost purificat si serviciul religios restabilit.

Isaac Asimov *4 rezuma problema datarii lui „Daniel” foarte bine:

Acolo unde Isaia, Ieremia si Ezechiel nu fac nici o greseala de cronologie referitor la perioada care se presupune a fi a lor, Cartea lui Daniel e plina de anacronisme referitoare la perioada Exilului. Ea trateaza totusi perioada greaca cu mare corectitudine si desi asta e explicat de catre cei ce iau Biblia literal ca fiind un caz de inspiratie profetica, e ciudat ca Daniel e exact in privinta a ceea ce se presupune ca e „viitorul” lui si atat de vag si inexact in ceea ce ar fi fost „prezentul” lui. E mai usor de crezut ca autorul a trait in perioada Greciei antice, pentru care Exilul a fost un eveniment ce a avut loc patru secole mai devreme si pentru care detaliile acelei perioade sunt cam nesigure.

Implicatiile fraudei

Cartea lu Daniel a fost, inca din timpurile antice, considerata a fi o sursa importanta a Vechiului Testament de doctrine mesianice. Folosirea expresiei „Fiul Omului”, profetia „celui uns” (preot sau Mesia) care va fi „stîrpit” (Daniel 9:26) si alte pasaje au fost folosite drept predictii ale venirii lui Isus. Cat de jenant trebuie sa fie pentru credinciosi faptul ca pana si Isus pare sa nu cunoasca natura fraudulenta a cartii. Cel putin intr-o ocazie, cand a profetit sfarsitul acestei lumi, Isus s-a referit la Cartea lui Daniel:

Matei 24 (15) De aceea, cînd veţi vedea ‘urîciunea pustiirii’, despre care a vorbit proorocul Daniel, ‘aşezată în locul sfînt’ -cine citeşte să înţeleagă! – (16) atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi;

Faptul ca Isus nu doar ca nu a identificat frauda, dar nu stia ca expresia „aripa urîciunilor idoleşti” a aparut doua secole mai devreme nu se reflecta favorabil asupra intelepciunii lui Isus sau a cunoasterii istoriei. Daca Isus s-a inselat in privinta Cartii lui Daniel putem de asemenea sa ne intrebam: „Ce alte greseli a mai facut?”

Note:

1 Pentru detalii, vezi Samuel R. Driver, An Introduction to the Literature of the Old Testament, Meridian Books, NY, 1957.

2 Din cauza problemelor tehnice în cronologia aceastei perioade istorice, toate datele citate în acest articol au o posibilă eroare de plus sau minus un an.

3 Deoarece nu am avut acces la originalele cuneiforme, a trebuit sa ma bazez pe lucrarile lui S. R. Driver mentionat mai sus.

4 Asimov’s Guide to the Bible, Vol. 1, Old Testament, N.Y.: Avon, 1968, pp. 497-8.

Evangheliile Gnostice – de Elaine Pagels

Un extras dintr-o carte interesanta care ne reveleaza complexitatea si antagonismele din perioada aparitiei Crestinismului si a constituirii Bisericii Catolice ca un important centru de putere si influenta.

Din Evangheliile Gnostice

de Elaine Pagels, Profesor de Religie, Princeton University, The Harrington Spear Paine Foundation

Textul original pe adresa web a postului de televiziune publica al Statelor Unite, PBS:
http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/religion/story/pagels.html

Cele 52 de texte descoperite la Nag Hammadi, Egipt, includ asa-numitele ‘Evanghelii secrete’, poeme si mituri atribuind lui Isus ziceri si credinte care sunt foarte diferite de cele ale Noului Testament; omul de stiinta Elaine Pagels comenteaza aceste documente si implicatile lor.

In decembrie 1945 un taran arab a facut o descoperire arheologica extraordinara in Egiptul superior. Zvonurile fac nesigure circumstantele exacte ale acestei descoperiri – poate si pentru ca aceasta a fost total intamplatoare iar vanzarea ei pe piata neagra ilegala. Chiar identitatea descoperitorului a ramas necunoscuta pentru mai multi ani. Un zvon sustinea ca el era un ‘razbunator de sange’ (n.t. – ruda de sange cea mai apropiata a unei persoane asasinate, care conform primitivei traditii a legii iudaice (2 Sam. 14: 7, 11) are dreptul si datoria sa omoare ucigasul rudei sale; aceste practici se perpetueaza si astazi in spatiul celor trei monoteisme acolo unde legile seculare se impun sporadic sau ezitant, in special in lumea musulmana). Altul, ca descoperirea a avut loc langa orasul Naj Hammadi pe Jabal al-Tarif, un munte ciuruit de mai mult de 150 de pesteri. Majoritatii dintre ele cu origine naturala, li s-au adaugat in timp, cateva scobite si zugravite de mana omului, fiind folosite ca morminte incepand cu dinastia a sasea, acum aproximativ 4300 de ani.

Dupa 30 de ani, insusi descoperitorul Muhammad’Ali al-Samman, a povestit cum s-a intamplat. Cu putin timp inainte ca el si fratii sai sa razbune uciderea tatalui sau datorita unei vechi dusmanii, pusera seaua pe camile si se dusera la Jabal ca sa sape pentru „sabakh”, un pamant moale pe care localnicii il folosesc pentru fertilizarea ogoarelor lor. Sapand in jurul unui bolovan masiv, gasira un ulcior rosu de pamant, inalt de aproximativ un metru. Muhammad’ Ali ezita sa sparga ulciorul, crezand ca un „jinn” (duh) sau spirit ar putea sa fie inchis inauntru. Dar gandindu-se ca ar putea contine de asemenea aur, lovi cu sapa ulciorul spargandu-l si desoperind inauntru 13 carti-papirus legate in piele. Intorcandu-se acasa in al-Qasr, Muhammad’ Ali arunca cartile si foile de papirus dezlegate peste paiele adunate pe pamantul de langa cuptor. Mama lui Muhammad’, ‘Umm-Ahmad, recunoaste ca a ars multe dintre papirusuri in cuptor impreuna cu paiele cu care ea aprindea in mod obisnuit focul.

Cateva saptamani mai tarziu, asa cum Muhammad’ Ali povesteste, el si fratii sai isi razbunara tatal ucigandu-l pe Ahmed Ismail. Mama lor i-a avertizat sa aiba sapele ascutite: cand acestia aflara ca dusmanul tatalui lor era prin apropiere, profitara de ocazie si ii taiara picioarele, . . . ii smulsera inima din piept si o mancara ca ultim act al „razbunarii sangelui”.

Fiindu-le frica ca politia, cercetand crima, va perchezitiona casa si va descoperi cartile, Muhammad’ Ali ceru preotului al-Qummus Basiliyus Abd al-Masih sa-i pastreze cateva (n.t. – probabil ca Muhammad’Ali este asa cum multi dintre locuitorii Egiptului superior sunt (sau erau mai bine zis . . . .), crestin copt, de aceea vorbindu-se aici de un „preot”; de altfel, numele acestuia, Basiliyus, inspira acelasi lucru; desemenea „al-massihi”, in limba araba inseamna exact asta: „crestinul”).

In timp ce Muhammad’ Ali si fratii sai erau cercetati pentru omucidere, Rahgib, un profesor de istorie din zona a vazut una dintre carti si a banuit ca este de valoare. Primind una de la al-Qummus Basiliyus, acesta o trimise la un prieten la Cairo sa afle valoarea sa.

Vanduta pe piata neagra a negustorilor de antichitati din Cairo, manuscrisele atrasera repede atentia oficialilor din guvernul egiptean. Prin intamplari dramatice, asa cum o sa vedem, ei cumparara una si confiscara alte 10 si inca o jumate din cele 13 carti legate in piele, numite codexuri (n.t. – colectie de manuscrise vechi, codice) si intrate in patrimoniul Muzeului Copt din Cairo. Insa o parte importanta din cel de-al 13-lea manuscris continand 5 texte extraordinare, au fost scoase prin contrabanda din Egipt si oferite spre vanzare in America. Zvonul despre acest codex ajunse la urechile profesorului Gilles Quispel, distins istoric al religiilor la Universitatea din Utrecht, Olanda. Entuziasmat de desoperire, Quispel indemna Fundatia Jung din Zurich sa cumpere codexul. Insa descoperind dupa ce l-a cumparat, ca din el lipseau cateva pagini, se deplasa in Egipt in primavara lui 1955, pentru a incerca sa le gaseasca in Muzeul Copt. Ajungand in Cairo se duse la Muzeul Copt, imprumuta pozele unor texte si se grabi inapoi la hotel sa le descifreze.

Urmarind prima linie de text, Quispel tresari surprins, cand neincrezator citi: „Acestea sunt zicerile secrete ale lui Isus, si pe care ‘geamanul’ sau (Didymos) Juda Toma (n.t. – Didymos – geaman in greaca (limba traditionala a Noului Testament), Thomas – geaman in arameica, limba lui Isus si a evreilor vremii Sale) le asternu pe hartie. Quispel afla ca colegul sau H.C. Peuch, folosind note ale altui cercetator francez, Jean Doresse, a identificat aceste linii de deschidere ca fiind fragmente ale unei Evanghelii a lui Toma in limba greaca, descoperita in anii 1890; insa recenta descoperire a intregului text ridica noi intrebari: A avut Isus un frate geaman, asa cum sugereaza acesta? Poate fi acest text inregistrarea zicerilor adevarate ale lui Isus? Conform titlului, acesta continea „Evanghelia dupa Toma”; totusi, spre deosebire de Noul Testament, acest text se auto-identifica ca fiind o Evanghelie secreta. Quispel desoperi de asemenea ca acesta contine multe din zicerile cunoscute din Noul Testament; insa aceste ziceri, plasate in alte imprejurari, sugerau alte intelesuri si semnificatii. Alte pasaje, descoperi Quispel, difereau complet de orice traditie crestina cunoscuta: Isus cel viu, vorbeste in ziceri tot atat de criptic si fascinant, ca o koan (zicere) Zen (n.t. – koan: veche povestioara, zicere folosita in unele scoli Zen):

Isus spuse, ‘Daca lasi sa rodeasca ce este in tine, ceea ce va rodi te va mantui. Daca nu lasi sa rodeasca ceea ce e in interiorul tau, ceea ce nu lasi sa rodeasca te va prapadi.’

Ceea ce Quispel tinea in mana, Evanghelia dupa Toma, era numai unul din cele 52 de texte descoperite la Nag Hammadi (transcrierea obisnuita in engleza a numelui). Legate intr-un singur volum cu aceasta se afla „Evanghelia lui Filip”, care atribuie lui Isus fapte si ziceri total diferite de cele din Noul Testament:

. . . . Insotitorul (mantuitorului este) Maria Magdalena. (Insa Cristos o iubea) pe ea mai mult decat pe (toti) ceilalti Apostoli, si obisnuia (adesea) sa o sarute pe (gura) sa. . . . . Ceilalti (Apostoli fura raniti in sentimentele lor) . . . Ei ii spusera lui Isus, „De ce tii la ea mai mult decat la noi toti?” Mantuitorul le raspunse, zicandu-le: „De ce nu va iubesc pe voi asa cum (o iubesc) pe ea?”

Alte ziceri din aceasta colectie, critica credinte uzuale ale Crestinismului, ca nasterea din fecioara sau invierea trupului, ca naive confuzii. Legat impreuna cu aceste Evanghelii este „Apocrifonul lui Ioan” (in traducere ‘Cartea Secreta’), care incepe cu o chemare de a se descoperi „misterele (si) lucruri(le) ascunse in tacere”, mistere despre care Isus l-a invatat pe apostolul sau Ioan.

Muhammad’ Ali, mai tarziu a recunoscut ca o parte din texte s-au pierdut pentru totdeauna, arse sau aruncate. Insa ceea ce ramane este remarcabil: 52 de texte din primele secole ale erei crestine, inclusiv o colectie de Evanghelii crestine necunoscute pana atunci. In afara de Evanghelia dupa Toma si Evanghelia dupa Filip, descoperirea incude deasemenea „Evanghelia Adevarului” ca si „Evanghelia catre egipteni” care se identifica pe sine ca fiind ‘Cartea Sacra a Marelui (Duh) Invizibil.’ Un alt grup de texte este compus din scrieri atribuite adeptilor lui Isus, cum ar fi „Cartea secreta a lui Iacob”, „Apocalipsa lui Pavel”, „Epistola lui Petru catre Filip” si „Apocalipsa lui Petru”.

Curand a devenit clar ca ceea ce a descoperit Muhammad’ Ali la Nag Hammadi erau traduceri copte vechi de aproximativ 1500 de ani a unor documente mai vechi. Manuscriesele originale fusesera scrise in greaca, limba traditionala a Noului Testament: asa cum Doresse, Puech, si Quispel au putut sa recunoasca, o parte a unuia dintre ele, fiind descoperita de catre arheologi cu aproximativ 50 de ani mai inainte, cand au gasit cateva fragmente ale versiunii originale in limba greaca a „Evangheliei dupa Toma”.

In jurul datarii in sine a manuscriselor nu este mare dubiu in lumea specialistilor in exegeza biblica. Plasarea temporala a papirusurilor databile, folosite pentru a ingrosa legaturile de piele, ca si varianta de scriere copta ne indica intervalul 350 – 400 A.D. Insa oamenii de stiinta sunt in acut dezacord in ceea ce priveste datarea textelor originale, textelor-sursa. Unele dintre ele pot fi cu greu mai recente de 120 – 150 A.D., in masura in care Irineu, episcopul ortodox al Lionului (n.t. – ortodox cu sensul apartinator al curentului care in timp ca deveni majoritar, auto-denumit „drept-credincios”) scriind in anul 180 dupa Cristos, declara ca ereticii „se falesc ca poseda mai multe Evanghelii decat in sine exista”, plangandu-se ca in timpul sau astfel de scrieri deja castigasera o larga circulatie – din Galia prin Roma, Grecia si Asia Mica greceasca.

Quispel si colaboratorii sai care au publicat primii Evanghelia dupa Toma, sugereaza data de aprox. 140 A.D. pentru original. Unii au considerat ca, intrucat aceste Evanghelii au fost eretice, ele trebuie sa fi fost scrise mai tarziu decat evangheliile Vechiului Testament, care sunt datate ca fiind scrise in perioada 60 – 110 A.D. Insa recent profesorul Helmut Koester de la Universitatea Harvard, a sugerat ca aceasta colectie a zicerilor din Evanghelia lui Toma, cu toate ca a fost probabil compusa in jurul anului 140 A.D., poate include anumite traditii chiar mai vechi decat Evangheliile Noului Testament, „posibil din a doua jumatate a primului secol (50 – 100 A.D.), tot atat de veche sau mai veche decat Evanghelia dupa Marcu, Matei, Luca si Ioan”.

Oamenii de stiinta, cercetand manuscrisele gasite la Nag Hammadi au descoperit ca anumite dintre texte relateaza originea speciei umane in termeni foarte diferiti de pasajele obisnuite ale Facerii: „Revelatia Adevarului” de exemplu, spune povestea Gradinii Raiului din prespectiva sarpelui! Aici sarpele, cunoscut de mult ca aparand in literatura gnostica ca principiul intelepciunii divine, ii convinge pe Adam si pe Eva sa ia si ei parte la cunoastere in timp ce ‘Domnul’, ii ameninta cu moartea, incercand cu gelozie sa ii impiedice a reusi sa atinga cunoasterea, si dandu-i afara din Paradis cand acestia totusi reusesc. Alt text intitulat in mod misterios „Tunetul, Minte Desavarsita” ofera un poem extraordinar, narat de o putere divina feminina:

„Intrucat Eu sunt primul si ultimul. Sunt cel onorat si cel batjocorit.
Sunt curva si preasfanta.
Eu sunt sotia si fecioara . . .
Eu sunt stearpa, si multi sunt fii mei . . .
Eu sunt linistea cea de neinteles . . .
Eu sunt rostirea numelui meu.”

Varietatea larga a textelor merge de la evanghelii secrete, poeme si descrieri quasi-filosofice ale originii universului, pana la mituri, magie si instructiuni rituale.

De ce au fost aceste texte ingropate si de ce au ramas ele practic necunoscute pentru 2000 de ani? Suprimarea si cenzurarea lor ca documente interzise, ca si ingroparea lor pe costisa Nag Hammadi-ului – ne apare acum – erau ambele parte dintr-o lupta critica pentru formarea Crestinismului. Textele de la Nag Hammadi, ca si altele ca ele care circulau pe la inceputul erei crestine, erau denuntate ca „erezii” de catre membrii curentului ortodox la mijlocul celui de-al doilea secol. Se stia de mult deja, ca multi dintre primii discipoli si adepti ai lui Isus, erau condamnati de catre alti crestini ca fiind eretici, dar aproape tot ce se stia despre ei provenea din atacurile curpinse in scrierile oponentilor lor. Episcopul Irineu, care conducea biserica din Lion pe la anul 180 A.D., a scris cinci volume intitulate „Distrugerea si Rasturnarea Fals Asa-numitei Cunoasteri”, care incepe cu promisiunea de a expune opiniile celor care propavaduiesc acum erezia, . . . . sa arate cat de absurd si in dezacord cu adevarul sunt afirmatiile lor, . . . . fac asta pentru ca . . . . voi sa indemnati pe toti aceia cu care sunteti in legatura sa evite o astfel de prapastie a nebuniei si a blasfemiei impotriva lui Cristos.

El denunta in mod special ca ‘plina de blasfemii’, faimoasa evanghelie numita Evanghelia Adevarului. Se referea oare Irineus la aceeasi Evanghelie a Adevarului descoperita la Nag Hammadi? Quispel si colaboratorii sai care au publicat primii Evanghelia Adevarului, argumenteaza ca da; unul din criticii lor sustine ca randul de deschidere (care incepe cu ‘Evanghelia Adevarului’) nu este un titlu. Insa Irineu foloseste aceasi sursa, cel putin in cazul unuia dintre textele gasite la Nag Hammadi – Apocrifonul lui Ioan (Cartea Secreta a lui Ioan) – ca munitie pentru atacul sau impotriva unor astfel de ‘erezii’. Cu 50 de ani mai tarziu, Hipolitus, un invatat din Roma, scria o alta masiva Respingere a Tuturor Ereziilor pentru ‘a expune si respinge blasfemiile pacatoase ale ereticilor.’

Aceasta campanie impotriva ereziei, implica o acceptare involuntara a puterii sale de convingere si a fortei sale de atractie; insa totusi, finalmente, Episcopii au invins. Dupa convertirea Imparatului Constantin si deci de cand Crestinismul a devenit religie aprobata si incurajata (cel de-al patrulea secol), episcopii crestini care pana atunci au fost persecutati de catre politie, acum le dadeau ordine. Posedarea de carti denuntate de catre acestia ca ‘eretice’, a fost facuta o infractiune penala; copii ale unor astfel de carti, au fost arse si distruse. Dar in Egiptul superior, cineva, posibil un calugar de la invecinata Manastire Sfantul Pachomius, a luat cartile interzise si le-a ascuns de distrugere in ulciorul in care au ramas pentru aproape 1600 de ani.

Dar cei care au scris, reprodus si crezut in aceste texte nu se considerau ca ‘eretici’. Multe dintre scrieri folosesc terminologie crestina, purtand inconfundabila pecete a stilului derivat din mostenirea ebraica. Multi sustin ca prezinta traditii despre Isus care sunt secrete, ascunse de ‘cei multi’, care incepand cu secolul doi au fost numiti ‘Biserica Catolica’. Acesti crestini, sunt numiti astazi gnostici, din grecescul „gnosis”, in mod curent tradus prin ‘cunoastere’. Intrucat acei care afirma ca nu cunosc realitatea transcedenta, sunt numiti agnostici (ne-cunoscatori), persoanele care sustin ca stiu aceste lucruri sunt numite gnostici. Insa gnosis, nu este in primul rand cunoasterea rationala. Limba greaca face distinctia intre cunoastere stiintifica sau rationala („El stie matematica”) si cunoastere prin observatie sau experienta („Ma cunoaste”), care este gnosis. Asa cum gnosticii folosesc termenul, l-am putea traduce prin INTUITIE, intrucat gnosis, implica un proces intuitiv de auto-cunoastere. Si a se cunoaste pe sine, sustineau ei, inseamna a cunoaste natura umana si destinul uman. Conform invatatului gnostic Teodotus, care a scris in Asia Mica greceasca (circa 140 – 160 A.D.), gnostic este o persoana care a ajuns sa inteleaga cine am fost si ce am devenit; unde am fost . . . . si incotro ne repezim; din ce am fost sloboziti; ce este nasterea, si ce este re-nasterea.

Pentru ca a te cunoaste pe tine insuti in modul cel mai profund, iseamna in acelasi timp sa-L cunosti pe Dumnezeu; acesta este secretul gnosis-ului.

Un alt invatat gnostic, Monoimus, spune: „Renunta in a-L mai cauta pe Dumenzeu si creatia, sau alte lucruri de felul acesta. Invata cine se afla inlauntrul tau de face totul sa fie al sau si spune, ‘Dumnezeul meu, mintea mea, gandurile mele, sufletul meu, trupul meu.’ Afla cauza tristetii si a bucuriei, a dragostei si a urii . . . daca vei cerceta cu atentie aceste lucruri, Il vei gasi in tine insuti.”

Ce a gasit Muhammad ‘Ali la Nag Hammadi insa, este se pare o biblioteca aproape in totalitate de scrieri gnostice. Cu toate ca ele sustin ca ofera invataturi secrete, multe din aceste texte se refera la Scripturile Vechiului Testament, iar altele la Epistolele lui Pavel si la Noul Testament. Multe dintre ele includ aceeasi Dramatis Personae ca si Noul Testament – Isus si discipolii sai. Totusi, diferenta este izbitoare. Evreii orotdocsi si crestinii, insista ca un abis desparte umanitatea de Creatorul ei: Dumnezeu este in intregime acest celalalat. Insa cativa dintre gnosticii care au scris aceste Evanghelii, nu sunt de acord cu aceasta viziune: cunoasterea de sine, inseamna cunoasterea lui Dumnezeu; sinele si Dumnezeu sunt una si acelasi lucru.

In al doilea rand, Isus cel real, care a trait, asa cum reiese el din aceste texte, vorbeste despre iluzie/aparenţa si iluminare, nu de pacat si cainta ca Isus din Noul Testament. In loc de a veni sa ne salveze de pacat, el vine ca un calauzitor ce deschide si iluminieaza calea spre intelegerea spiritului. Insa cand discipolul atinge starea de cunoastere, Isus nu mai este maestrul sau spiritual: cei doi devin egali – identici chiar.

In al treilea rand, crestinii ortodocsi (n.t. – cu sens de traditionalisti, de cei care au fost dupa 200 biserica crestina pana la 1054, ei putand fi schizmaticii estului slavo-grec, catolici sau schizmaticii protestanti, in masura in care toti acestia insista inca pe veridicitatea dogmei dumnezeului-om) cred ca Isus este Domnul si Fiul lui Dumnezeu de-o maniera speciala: el ramane in veci diferit de restul omenirii pe care a venit sa o ‘mantuiasca’. Evanghelia gnostica dupa Toma ne spune ca din momentul in care Toma il recunoaste pe Isus, acesta, Isus, ii spune ca amandoi sunt de-o mama, avand acelasi ‘izvor’:

<<Isus spune, „Nu sunt maestrul tau. Intrucat te-ai adapat din torentul involburat ce vine dinspre mine, ti-ai potolit setea . . . . Acela care va „bea” din gura mea va deveni ce eu sunt: Eu voi deveni el si misterele vietii i se vor revela in fata ochilor.”>>

Nu suna aceste invataturi (echivalenta pana la identitate intre divin si omenesc, concentrarea pe aparent si iluminare, intemeietor de religie nedivin ci doar calauza spirituala) mai mult estice (extrem-orientale) decat vestice? Unii cercetatori cristologi si din domeniul istoriei religiilor, au aratat ca schimbind numele, Buda ar putea cu usurinta spune ce Evanghelia dupa Toma atribuie ca spuse ale lui Isus-cel-real. Se poate sa fi influentat traditiile hinduse sau budiste gnosticismul?

Cercetatorul britanic al budismului Edward Conze, sugereaza ca e posibil. El afirma ca ‘budistii erau in contact cu crestinii tomiteni (adica crestinii care stiau de si foloseau astfel de scrieri ca Evanghelia dupa Toma) in sudul Indiei.” Rutele comerciale intre lumea greco-romana si extremul-orient tocmai se deschideau cand gnosticismul traia perioada sa de inflorire (80 – 200 A.D.); de generatii insa, misionarii budisti erau prezenti si faceau adepti in Alexandria. Trebuie avut in vedere ca Hipolitus, care era un crestin de limba greaca la Roma (aprox. 225), stia de brahmanii indieni si includea traditia lor printre sursele ereziei: „Exista . . . . printre indieni o erezie a acelora care filosofeaza printre brahmani, care traiesc din ce pot strange, abtinandu-se de la (a manca) fiinte vii si toate mancarurile gatite . . . Ei spun ca Dumnezeu este lumina, nu ca lumina pe care o vedem, si nici ca soarele sau focul, ci pentru ei Dumnezeu este cuvant, nu din cel care se exprima prin sunet, ci acela al cunoasterii (gnosis) prin care misterele naturii sunt intelese de cel intelept.”

Se poate ca titlul Evangheliei dupa Toma, numita asa dupa acel discipol al lui Isus care – traditia ne spune – a calatorit in India, sa sugereze influenta traditiei hinduse? Cele mentionate ne conduc spre o astfel de concluzie, totusi dovezile nu inchid cazul. Intrucat traditii paralele, pot aparea la diferite culturi la momente diferite de timp, astfel de idei se poate sa se fi dezvoltat in cele doua locuri in mod independent. Ceea ce numim religii estice si vestice si tindem sa le vedem ca ramuri diferite ale aceluiasi fenomen mitologic, se pare ca nu erau asa de bine conturate in caracterul lor antagonic acum 2000 de ani. Cercetarea pe textele de la Nag Hammadi nu reprezinta decat inceputul: asteptam cu nerabdare studiile acelor cercetatatori care pot face studii comparate ale acestor traditii, pentru a descoperi daca orginea lor poate fi identificata in sursele mitologiei indiene.

Chiar si asa, ideile pe care noi le asociem cu religiile estului, e cert ca au aparut in vest in primul secol, odata cu miscarea gnostica, insa ele au fost brutal suprimate si condamnate de polemisti ca Irineu. Astfel, acei care au numit gnosticismul erezie, au adoptat – constient sau nu – punctul de vedere al acelui grup de crestini care se auto-denumeau crestini ortodocsi. Eretic poate fi oricine a carui viziune displace si este denuntata ca atare de catre altcineva. Conform traditiei, un eretic este acela care se abate de la dreapta-credinta. Insa ce defineste ‘dreapta-credinta’? Cine o numeste asa si de ce?

Gasim usor aceasi problematica si in zilele noastre. Termenul de ‘crestinism’ si crestin – in special dupa ce Reforma a avut loc – acopera o impresionanta pleiada de grupuri. Acei care afirma ca reprezinta ‘adevaratul crestinism’ in secolul al XX-lea poate sa fie un cardinal catolic de la Vatican pana la un episcop metodist afro-american predicator de renastere a credintei in Detroit, un misionar mormon in Tailanda sau membrul unei biserici satesti de pe coasta Greciei. Cu totii si in mod eronat, catolici, protestanti sau ortodocsi sunt de acord ca o astfel de diversitate este de data recenta – si deplorabila in fapt. Conform legendei crestine, biserica timpurie era altfel. Crestini de orice denominatie privesc inapoi la biserica primara, pentru a gasi o forma mai simpla, mai pura de credinta crestina. Pe timpul Apostolilor, toti membrii comunitatii crestine isi imparteau banii si proprietatile; toti credeau in aceeasi invatatura, si se rugau impreuna; toti respectau si slaveau autoritatea apostolilor. Numai dupa acesta epoca de aur, a aparut conflictul si erezia: asa ne spune autorul Faptelor Apostolilor, care se autoidentifica ca primul istoric al crestinismului.

Insa descoperirile de la Nag Hmmadi cam tulbura aceasta viziune idilica. Daca admitem ca aceste 52 de texte reprezinta forme ale invataturii crestinsmului timpuriu, va trebui sa recunoastem ca Crestinismul primar, a fost cu mult mai divers decat ce se asteptau aproape toti dintre noi inainte de eveniment.

Crestinismul contemporan, divers si complex asa cum il putem vedea astazi, prezinta de fapt o mult mai mare unanimitate decat bisericile crestine ale primului si celui de-al doilea secol al erei noastre. Intrucat aproape toti crestinii dupa acest moment, catolici, protestanti sau ortodocsi impartasesc trei premize de baza. In primul rand, ei accepta Canonul Noului Testament; in al doilea rand, ei accepta toti Crezul apostolic; si in cel de-al treilea rand, sustin forme caracteristice de institutii bisercesti. Insa fiecare si toate acestea – Canonul Scripturii, Marturisirea de credinta si structura institutionala – au aparut in forma lor actuala numai spre sfarsitul celei de-al doilea secol. Inainte de aceasta data, asa cum ne atesta Irineu si altii, numeroase Evanghelii circulau in diferitele grupuri crestine, mergand de la cele ale Noului Testament, Matei, Marcu, Luca si Ioan, pana la astfel de scrieri ca Evanghelia dupa Toma, Evanghelia dupa Filip si Evanghelia Adevarului, ca si multe alte scrieri secrete, mituri si poeme atribuite lui Isus de catre discipolii sai. Unele dintre acestea se pare au fost descoperite la Nag Hammadi; insa multe altele, sunt pierdute pentru totdeauna. Acei care s-au identificat pe ei insisi ca fiind crestini, prezentau in acea perioada un larg si contradictoriu evantai de credinte si practici religioase. Iar comunitatile imprastiate pe tot cuprinsul lumii greco-romane, s-au organizat in moduri care diferau sensibil de la un grup la altul.

Totusi, pe la 200 A.D. situatia s-a schimbat; Crestinismul a devenit o institutie condusa de o ierarhie pe trei grade, compusa din episcopi, preoti si diaconi, care s-au vazut pe ei insisi ca aparatorii ‘singurei drepte-credinte’. Majoritatea bisericilor, dintre care biserica Romei a luat un rol conducator, respinsera toate celelalte puncte de vedere ca „erezii”. Deplorand aceasta ampla diversitate a crestinismului timpuriu, episcopul Irineu si adeptii sai, au insistat ca nu poate exista decat o singura biserica, si ca in afara acesteia, declara el, ‘nu poate exista mantuire’. Numai membrii acesteia sunt crestini ortodocsi (drept-credinciosi). Si mai sustinea el, aceasta biserica trebuie sa fie catolica, adica universala. Oricine contrazicea aceste afirmatii, sustinand in schimb alte forme de invatatura crestina, era declarat eretic si excomunicat. Cand ortodocsii au castigat sprijin militar, candva dupa ce Imparatul Constantin s-a convertit la Crestinism in secolul al patrulea, pedeapsa pentru erezie s-a inasprit.

Din cartea „Evangheliile Gnostice” de Elaine Pagels, publicata de Vintage Books, extrase folosite cu permisia autorului de catre PBS.

Trista poveste a Hipatiei din Alexandria si a ‘Sfântului’ Chiril, sau cum a murit Cultura Clasică sub loviturile Creştinismului

Emergenta Canonului Biblic – CANONUL MURATORIAN

Canonul Muratorian este numit si ‘Fragmentul Muratorian’ dupa numele descoperitorului si primului sau publicist, L. A. Muratori, fiind cel mai vechi Canon sau lista de carti a Noului Testament. Manuscrisul care contine Canonul a apartinut initial lui Bobbio si este acum in Biblioteca Ambroziana din Milano. Scris in cel de-al optelea secol, ne arata in mod dureros calitatea indoielnica a latinei cunoscuta in acea vreme. Documentul este insa de o importanta imensa pentru istoria Canonului Biblic. Originalul a fost scris in Roma sau in imprejurimile sale, prin aproximativ anii 200 A.D. si probabil este o traducere din greaca. Aceasta varianta latina care se afla in ‘Ambrosiana’ este singura care a supravietuit. Cateva propozitii ale textului care acum se numeste ‘Canonul Muratorian’ se pastreaza totusi in alte cateva manuscrise, in special in codexurile Epistolelor lui Sfantul Pavel de la Monte Cassino. Canonul se compune nu numai dintr-o simpla lista de Scripturi, dar si o sinoptica a situatiei, care ne dezvaluie in acelasi timp informatii istorice si de alt ordin, privitor la destinul fiecarei carti. Inceputul este lipsa; textul care a supravietuit incepe cu ultima linie referitoare la cea de a doua Evanghelie, continand toate informatiile aditionale referitoare la ea si deasemenea cea de a treia si a patra Evanghelie integrale. Dupa care sunt mentionate: Faptele, Epistolele Sfantului Pavel (inclusiv cele catre Filimon, Tit si Timotei; cele ne-canonice catre Laodiceni si Alexandreni sunt respinse); in continuare Epistola Sfantului Iuda si doua Epistole ale Sfantului Ioan; printre Scripturile care ‘in catholica habentur’ sunt citate ‘Sapientia ab amicis Salomonis in honorem ipsius scripta’ ca si Apocalipsa dupa Sfantul Ioan si dupa Sfantul Petru, cu remarca ca ultima nu este admisa de catre unii sa fie citita in biserica. Se face mentiunea deasemenea ca „Pastorul din Hermas” poate fi citita oriunde, dar nu in serviciul divin; si in fine, exista ‘falsele Scripturi’ care sunt respinse, cele folosite de eretici.

Ca o consecinta a latinei barbare folosita in document, mai multe propozitii nu au putut fi intelese complet si exact. Dupa cum am amintit, data acestui Canon nu este foarte exact stabilita, insa ortodoxia (cu sensul de clerul si teologii conservatori ai crestinismului) il plaseaza pe timpul lui Irineus (200 A.D.); din nou si acest document recunoaste numai cele patru Evanghelii, Faptele, treisprezece Epistole ale lui Pavel, Prima lui Ioan, A doua a lui Ioan, a lui Iuda si Apocalipsa. Mentioneaza ‘Intelepciunea lui Solomon’ care nu mai este insa in Biblia actuala; vorbeste aprobator de Pastorul din Hermas si spune ca Apocalipsa dupa Ioan si Apocalipsa dupa Petru sunt acceptate de catre scriitor, cu toate ca multi nu vroiau ca aceasta din urma sa fie citita in biserici. Nu mentioneaza Prima a lui Petru, A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan si a lui Iacov (Westcott, „Canonul Noului Testament) care toate sunt acum in Biblia noastra. Vorbeste despre „Epistola catre Laodiceni”, numeste „Epistola catre Evrei” ca „Epistola catre Alexandreni” si le respinge pe amandoua ca fiind contrafaceri, trecand aceasta fapta in contul lui Pavel, fapt pe care teologii moderni, angajati cauzei bisericii, il trec sub tacere atunci cand citeaza, asa cum fac ei de obicei, cu multa emfaza si cu mult entuziasm, acest manuscris ca „o dovada timpurie a existentei Canonului”. Poti sa iti dai seama cat de disperata era Biserica sa obtina acceptare, cand, dupa mult conflict intestin, a fost gata sa accepte ca „dovada timpurie” un manuscris a carei data de conceptie este cel putin doua sute de ani dupa crucificarea lui Isus si care il critica aspru pe Pavel?

Despre autorul acestui Canon s-au facut multe presupuneri (au fost mentionati Papias, Hegesipus, Caius din Roma, Hipolitus din Roma, Rodon, Melito din Sarda), insa nu a putut fi adusa vreo ipoteza argumentata in sprijinul vreuneia.
Aceste fapte sunt deconcertante. Ne aflam la mai mult de 200 de ani de la Marea Misiune incredintata de Isus discipolilor sai. Aflam astfel, ca dupa mai mult de 200 de ani de la aceasta, nu avem o carte terminata pe care oricine ar considera-o necesara pentru o astfel de nobila intreprindere, ca Marea Misiune. Propun sa ni-L imaginam pentru o clipa pe Isus poruncind Apostolilor Sai sa mearga in toata lumea cu mesajul Noului Sau Testament de Mantuire, insa prost echipati, intrucat nu au inca „manualul” gata. Ce e cu cei care au murit fara sa aiba ocazia sa accepte atat de necesarul mesaj al acestor carti pe care azi le consideram „divine” si „conditie prealabila mantuirii”?

Parca Il aud pe Isus zicand (Matei 28: 18 – 20):
‘. . . Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamant.
(19) Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.
(20) Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului, . . . dar, uitati baieti, . . . inca nu am Noua Biblie gata, . . . Tatal si cu Mine nu suntem in stare sa ne punem de acord ce sa va dam ca „manual pentru Mantuire”, pentru . . . ei bine, . . . inca vreo 200 de ani de aici incolo . . . Amin.’

Intrebare pentru fundamentalistii crestini: Ti-ai pus intrebarea daca nu cumva Isus era incompetent gandindu-se sa trimita la treaba bietii discipoli, fara Mesajul propriu-zis sau cartile necesare? Cum trebuiau acesti discipoli sa ‘invete toate neamurile’, cand ei insisi nu stiau ce sa invete si nu reuseau sa se puna de acord asupra a ce sa invete, avand atatea Evanghelii si Epistole in circulatie in primele secole ale Bisericii? Erau acei oameni care nu citeau aceste carti Sfinte, automat condamnati fara speranta de mantuire, doar pentru ca nu au avut Noul Testament la dispozitie? Este aceasta bajbaire in a decide ce e ‘divin’ si ce nu e, de catre Biserica timpurie, opera Duhului Sfant, si daca da, cum afecteaza aceasta, imaginea noastra de ‘perfectiune dumnezeiasca’ a Divinitatii? Sa speram ca judecata si intelectul sunt de natura sa faca vizibila inabilitatea de a decide care carti au fost considerate de Dumnezeu ca necesare Mantuirii lumii . . . . . Studiul seriei de carti considerate de-a lungul secolelor ca facand sau nu parte din ‘mesajul divin’, nu face prea mare lucru pentru a spori imaginea unui Dumnezeu care conduce oamenii sai alesi, ce sa mai zicem de un Dumnezeu care le vorbeste: (Ioan 16:13) ‘ Cand va veni Mangaietorul, Duhul Adevarului are sa va calauzeasca in tot adevarul; caci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit si va va descoperi lucrurile viitoare.’

Ei bine, Duhul Sfant, in mod evident nu a prea ‘indrumat’ foarte bine . . . . pentru cateva secole.

MARTURIA SFINTILOR PARINTI DIN CEL DE-AL TREILEA SECOL

CLEMENT DIN ALEXANDRIA (210 A.D.) A trait in prima parte a secolului al treilea si a plasat in Deutero-canon-ul sau ca avand o autoritate inferioara, „catre Evrei”, „A doua a lui Ioan” si „a lui Iuda”, care acum sunt toate in Biblie. Includea „Apocalipsa dupa Petru” dar nu si pe cea „dupa Ioan”. Exact invers fata de ce avem azi. Includea ‘Pastorul din Hermas’, ‘Prima Epistola a lui Clement’ si ‘Epistola lui Barnabas’, care acum nu mai sunt in Biblie (Davidson, Canonul Bibliei). Astfel el punea ‘catre Evrei’, ‘A doua a lui Ioan’ si ‘a lui Iuda’ care sunt acum in Biblia noastra, la acelasi nivel cu ‘Pastorul din Hermas’ si ‘Epistola lui Barnabas’, care nu mai sunt acum in Noul Testament. El nu recunostea nici unul dintre canoane ca fiind de suprema autoritate (Idem), si nu intelegea notiunea de ‘ne-canonic’ ca opus lui ‘canonic’ pentru nici una dintre cartile care circulau (Idem).

TERTULLIAN (220 A.D.)

El includea in Canonul sau cele patru Evanghelii, ‘Faptele’, ‘Epistolele lui Pavel’, ‘Prima a lui Ioan’ si ‘Apocalipsa dupa Ioan’? (Davidson, Canonul Bibliei). A inclus un apendice unde a pus ca fara autoritate ‘catre Evrei’, ‘a lui Iuda’, ‘A doua a lui Ioan’, si ‘Prima a lui Petru’ care sunt acum in Biblie, alaturi de ‘Pastorul din Hermas’, care nu e. Nu spune nimic despre ‘a lui Iacov’, ‘A doua a lui Petru’ si ‘A treia a lui Ioan’ care deasemenea sunt azi incluse in Biblia noastra. De remarcat ca este in dezacord cu Canonul Muratorian care se zice ca a fost fixat cu 20 de ani sau mai multi inainte de timpul sau. Din nou fiecare individ este Canon pentru el insusi . . . .

‘PESITA’, ADICA „SIMPLA” (TRADUCERE)

Aceasta versiune a avut o atat de complexa istorie literara incat originea sa a fost mult timp un subiect de disputa. Cat de departe ne putem duce pe firul timpului, constatam ca a fost o versiune crestina, intrucat contine Noul Testament ca si Vechiul Testament, iar copiile existente ne-au venit pe filiera crestina. Insa Vechiul Testament prezinta o atat de puternica influenta evreiasca, ca multi oameni de stiinta au sustinut ca a fost, cel putin in parte, de origine iudaica, altii adoptand ideea unei origini mixte Iudeo-Crestine. Se poate sa fi fost produs la Edessa, desi Kahle afirma ca provine din regiunea Adiabene-lui, undeva la estul Tigrului, unde Regele Isates si mama sa Elena au devenit adepti ai Iudaismului in primul secol dupa Cristos. Sunt pasaje in Vechiul Testament care sunt cu greu mai mult decat traduceri din arameica vestica Targums, in scrierea siriaca. In timp ce textul corespunde in principal cu textul mazoretic (din motive fonetice si subiective, optez pentru forma ‘mazoretic’ si nu ‘masoretic’) evreiesc, se pare ca a fost revazut pe baza lui LXX (Septuaginta). In versiunea originala siriaca, lipseau Cronicile, Ezra, Neemia, Estera ca si Apocrifa, toate fiind adaugate ulterior. Cel mai valoros manuscris siriac este ‘Codexul Ambrozian’ din aproximativ secolul sase, acum aflat la Milano. Un manuscris al Facerii, Iesirii, Numerelor si Deuteronomului din Manastirea Sfanta Maria Deipara din Egipt, poarta data corespunzand anului 464 A.D., fiind astfel cea mai veche copie de Biblie in orice limba care poarta o data exacta. Conform Enciclopediei Britanice, Pesita (in siriaca ‘simplu’ sau ‘comun’) este versiunea siriaca a Bibliei, Biblia acceptata de bisericile crestine siriace de la inceptul secolului al treilea dupa Cristos. Numele de Pesita a fost prima oara folosit de Mose bar Kefa in secolul al noualea, pentru a indica ca era textul de uz curent folosit (asa cum indica numele sau in latina vulgara). Acest nume se poate sa fi fost de asemenea, folosit ca distinctie fata de mai complexa versiune Siro-Hexaplara. Din versiunile vernaculare ale Bibliei, Vechiul Testament-Pesita, este al doilea doar dupa Septuaginta greceasca ca vechime, fiind probabil in uz in primul si al doilea secol dupa Cristos. Cele mai vechi fragmente in vechea siriaca, se considera ca au fost traduse de pe texte in ivrit sau arameica de catre evrei crestini din Edesa, cu toate ca Vechiul Testament Pesita a fost mai tarziu revazut conform principiilor textuale grecesti. Cea mai veche versiune a Vechiului Testament Pesita, dateaza din cel de-al cincilea secol A.D. si exclude ‘A doua a lui Petru’, ‘A doua a lui Ioan’, ‘A treia a lui Ioan’, ‘Epistola lui Iuda’ si ‘Apocalipsa lui Ioan’ care nu erau canonice in Biserica Siriaca. Davidson in ‘Canonul Bibliei’ la pagina 139 confirma ca ‘Pesito’, Biblia vechilor crestini siriaci, excludea ‘A doua a lui Petru’, ‘A doua a lui Ioan’, ‘A treia a lui Ioan’, ‘Epistola lui Iuda’ si ‘Apocalipsa lui Ioan’ care acum sunt insa in Biblie (Ibid., 146).

VECHEA VERSIUNE LATINA

Latina folosita in Biblie provine probabil din Africa de Nord, tot atat de devreme ca anii 150 A.D. Este posibil chiar, ca primii crestini ai Africii de Nord sa fi adoptat o traducere a Vechiului Testament de la evreii vorbitori de latina. Tertulian (160 – 230 A.D.) stia de Vechea Biblie Latina cel putin partial, iar Ciprian (200 – 258 A.D.), episcopul Cartaginei, cita frecvent din ambele testamente ale acestei Biblii. Au supravietuit insa numai fragmente ale Vechiului Testament. Mai multe dintre cartile apocrife, au fost incorporate nerevazut in ‘Vulgata’. Cat despre restul Bibliei, oamenii de stiinta au fost capabili sa reconstituie din fragmente, o mare portiune din Vechiul Testament. Acestea, impreuna cu citatele Sfintilor Parinti ai Bisericii timpurii sunt azi sursele noastre de reconstructie a vechiului text latin al Vechiului Testament. Oamenii de stiinta disting doua tipuri de text: ‘african’ si ‘european’. Vechiul Latin al Vechiului Testament a fost probabil facut dupa LXX-ul grecesc, iar valoarea sa principala este ca sursa de completare pentru textul LXX-ului, asa cum era el inainte de revizia lui Origene. Ce este de notat insa aici, este ca versiunea Vechea Latina, Biblia Bisericii timpurii a Africii, omitea ‘Epistola catre Evrei’, ‘A doua a lui Petru’ si ‘a lui Iuda’. ‘Epistola catre Evrei’, a fost ulterior adaugata ca o carte anonima (Westcott, Canonul Noului Testament). Din nou nu regasim nici o unitate sau acord cu cei care au fost inainte si opiniile lor despre ceea ce e ‘suflat cu Dumnezeire’.
BISERICA ABISINIANA SI CANONUL SAU Biserica Abisiniana a fost o biserica care a crezut in monofizitism. Aceasta dogma era a unei secte schizmatice a secolelor cinci si sase, care sustinea ca Isus are numai o singura natura (divina), astfel intrand in conflict cu doctrina ortodoxa care zice ca are ambele naturi, divina si umana. Monofizitismul era in principal limitat la Biserica Estica si a avut putina vigoare in Vest. La ordinele Papei Leon Intai, Sinodul de la Calcedon din 451 A.D. a incercat sa gaseasca o cale de mijloc intre orotdocsi si monofiziti. Edictul final nu i-a satisfacut insa pe monofiziti si controversa a continuat, acestia fiind sprijiniti de catre copti si secta Eutichiana. Biserica Estului i-a excomunicat in prima jumatate a secolului sase pe monofiziti intr-un efort de a suprima ‘erezia’, care de atunci s-a separat de biserica-mama. Monofizitii la randul lor s-au spart in doua fractiuni asupra controverselor privind incoruptibilitatea corpului lui Isus. Dupa anii 560 A.D., o a treia secta isi face aparitia, ‘Triteistii’; ei interpretau cele trei persoane ale Dumnezeirii ca trei Dumnezei separati, si de aceea erau vazuti ca eretici de celelalte fractiuni. In Egipt, Siria, si zona Mezopotamiei, congregatiile monofizite au ramas puternice de-a lungul controversei. Desi in final condamnat in mod clar in anii 680 – 681 la cel de-al saselea Sinod Ecumenic, monofizitismul continua in anumite biserici pana azi. Astfel, Biserica Etiopiana moderna, Biserica Armeneasca, Biserica Copta si Biserica Iacobita, sunt toate institutii crestine monofizite.

Canonul Bisericii Abisiniene includea la inceput Enoh (evident ca da, pentru ca acesta invata despre un Mesia-Inger si nu un Mesia-Om), ‘A patra a lui Esdras’, ‘Inaltarea lui Isaiah’, ‘Triumfurile’, ‘Asenetul’ (Davidson, Canonul Bibliei), toate carti care nu sunt azi in Biblie si cateva de care lumea nu aude decat rar. Lista canonica s-a modificat adesea, multe carti fiind bagate si multe scoase, insa la modul general continea Iudith, Tobit, Prima catre Macabei, A doua catre Macabei, Intelepciunea lui Isus, Intelepciunea lui Solomon si chiar o carte numita Apocalipsa dupa Isaiah (Davidson, Canonul Bibliei), niciuna insa negasindu-se azi in Biblia noastra.

EGIPTUL SUPERIOR SI INFERIOR SI . . . CANOANELE SALE

Biblia Egiptului superior si inferior este denumita ‘copta’ ca in Noul Testament copt. Din cele 5 versiuni copte cunoscute, cea mai importanta este ‘Saidica’ si ‘Boairica’.

SAIDICA

Este versiunea cea mai veche si a fost folosita in sudul Egiptului (Egiptul superior). Era cunoscuta inainte ca ‘Tebaica’ dupa numele orasului Teba. Astazi exista numai fragmente ale acestei versiuni, insa acestea sunt suficiente cantitatativ pentru a reconstrui cea mai mare parte a Noului Testament. Cel mai vechi dintre manuscrise, dateaza din secolul patru dupa Cristos.

BOAIRICA

Aceasta versiune era folosita in nordul Egiptului (Egiptul inferior) si inlocuia probabil alte dialecte. Este copta folosita in zilele noastre in seviciul divin al Bisericii Copte, si Noul Testament s-a pastrat integral. Ambele versiuni, Saidica si Boairica, contin in principal un tip de text alexandrian (din nou regasim influenta Alexandrina), similar textului gasit in ‘Codex Vaticanus’. Cele doua liste canonice ale Egiptului superior si inferior, numite ‘vesiunea tebaica’ si ‘versiunea memfitica’ omit Apocalipsa dupa Ioan (Westcott, Canonul Noului Testament).

ORIGEN

Origen (250 A.D.) a inclus in lista Vechiului sau Testament, ‘Epistolele lui Ieremia’, ‘Prima Macabei’, ‘A doua Macabei’, care nu sunt in Biblia noastra canonica de azi (n.t. – traducere dupa autor protestant, Biblia protestanta nu contine „Deutero-canonul” regasit la catolici si ortodocsi), nefacand nici o mentiune despre ‘Ozea’, ‘Ioel’, ‘Amos’, ‘Obadia’, ‘Iona’, ‘Mica’, ‘Naum’, ‘Habacuc’, ‘Zefania’, ‘Hagai’, ‘Zaharia’ si ‘Maleahi’ care deasemenea sunt azi in Biblie (Eusebiu, Istoria bisericii). Omisunea acestor doisprezece carti este foarte singulara, iar versiunea latina a lui Rufinus (400 A.D.) le introduce fara sa sufle nici un cuvant de explicatie. Clasic! Chiar daca ar fi fost omise din greseala, eroarea mai arata inca odata cat de indiferenti si incompetenti erau ‘Sfintii Parinti’ cand faceau afirmatii despre ce trebuie sa se gaseasca si ce nu in ‘Biblia Domnului’. Origen nu furnizeaza o lista consecutiva a cartilor Noului Testament, insa pasaje adunate de ici de colo din opera sa, indica care era opinia lui (Idem). Se pare ca impartea cartile Noului Testament in trei clase, autentice, ne-autentice si nesigure. Prima categorie includea cele patru Evanghelii, Faptele, patrusprezece Epistole ale lui Pavel, Prima a lui Petru, Prima a lui Ioan si Apocalipsa lui Ioan. A doua includea Pastorul din Hermas desi era inclinat sa o includa totusi intr-o clasa mai sus (adica in categoria nesigure), Epistola lui Barnabas, Faptele lui Pavel, Evanghelia dupa Evrei si cea dupa Egipteni, si Predica lui Petru (Davidson, Canonul Bibliei ).

A treia clasa cuprindea Epistolele lui Iacov, Iuda, A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan si A treia a lui Ioan (Davidson, Canonul Bibliei). Dupa cum se poate vedea, la inca o suta de ani, era putina armonie in opiniile ‘invatatilor’ si ‘inspiratilor’ despre ceea ce era ‘Cuvantul Domnului’ pentru Biserica Sa.

INFLUENTA ALEXANDRINA ASUPRA CRESTINISMULUI

In Alexandria, in Egipt, se gasea o imensa biblioteca infiintata de Ptolemei [dinastie de conducatori de origine greaca (macedoneana) a Egiptului, in perioada de dominatie romana (anii 331 – 30 inainte de Cristos)]. Aceasta biblioteca era situata in Muzeul Alexandriei; apartamentele sale erau minunat sculptate, fiind decorate cu cele mai alese statui si picturi; cladirea era construita in marmura. Aceasta biblioteca cuprindea 400 000 de volume (numarul variaza semnificativ de la o sursa istorica la alta). In cursul timpului, probabil datorita aparitiei problemei de spatiu pentru noile carti care soseau in valuri, s-a infiintat o biblioteca aditionala care era situtata in Templul lui Serapis. Numarul de volume in aceasta biblioteca numita ‘fiica’ celei din muzeu, era probabil si el de aproximativ 300 000 de volume. Erau deci 700 000 de volume in aceasta colectie regala. La infiintarea muzeului, Ptolemeu Soter si fiul sau Filadelf au avut in vedere trei obiective:

1. Perpetuarea cunoasterii in lume asa cum era ea la momentul dat.
2. Cresterea sa.
3. Difuzarea sa.

Pentru perepetuarea cunoasterii, el a dat ordine bibliotecarului sef sa cumpere, pe spezele regelui, orice carte putea. Un grup de scribi era prezent in muzeu, a caror sarcina era de a face copii lucrarilor la care proprietarii nu incuvintau ca acestea sa fie vandute. Orice carte adusa de straini in Egipt era luata o data la muzeu, iar dupa ce i se faceau copii, copiile se innapoiau proprietarului, originalul fiind pastrat in muzeu. Adesea o mare indemnizatie baneasca era data acestuia.

Pentru cresterea cunoasterii: Unul dintre scopurile principale ale muzeului, era sa serveasca ca spatiu de lucru unui corp de oameni devotati studiului, acestia locuind chiar in spatiul bibliotecii pe banii regelui. In forma originala de organizare, rezidentele muzeului erau impartite in patru „facultati” – literatura, matematica, astronomie si medicina. Un director de mare distinctie conducea stabilimentul si se ocupa de interesele si problemele sale. Demetie Falareus, probabil cel mai mare invatat al timpului sau si care a fost guvernator al Atenei pentru mai multi ani, a fost primul numit in aceasta functie. Sub el erau bibliotecarul, functie uneori detinuta de oameni ale caror nume au ajuns pe firul timpului pana la noi datorita meritelor lor, ca Eratosten si Apolonie Rodius. Tot in spatiul muzeului erau o gradina botanica si una zoologica. Aceste gradini facilitau studiul plantelor si animalelor. Exista tot acolo un observator astronomic continanad sfere armilare, globuri, armile solstitiale si ecuatoriale, astrolab si rigle paralactice ca si alte aparate folosite pe atunci, gradarea acestora fiind in grade si sesimi.

Pentru difuzarea cunoasterii: In muzeu se tineau cursuri si prelegeri, conversatii si seminare de catre lectori, existand insa si alte metode pentru educatia in toate sferele cunoasterii umane. Inspre acest mare centru intelectual, afluau studenti din toate tarile. Se spune ca la un moment dat, oricand in epoca sa de glorie, acolo nu erau mai putin de 14000 de studenti. Normal ca dintre acestia, cativa au devenit mai apoi cei mai eminenti dintre Parintii Bisericii Crestine, cum sunt Clement din Alexandria, Origene si Atanasie.

Biblioteca din muzeu, a fost arsa in timpul asediului Alexandriei de catre Iulius Cezar. Ca sa rascumpere fapta de mare ravagiu, Marc Antoniu va oferi Cleopatrei intreaga biblioteca adunata de Eumenes, Regele Pergamului, biblioteca initial creata pentru a rivaliza cu cea infiintata de Ptolemei. Ea a fost adaugata celei din Serapion, sau templul lui Serapis. Nu era insa sorocita sa ramana acolo pentru multe secole, si aceasta avea sa fie distrusa de catre Teofil, Episcopul crestin al Alexandriei in 391 A.D. Istoricul Edward Gibbon povesteste cum dupa ce biblioteca a fost distrusa, imaginea sumbra a rafturilor de carti acum goale si arse, provocau regretul si indignarea trecatorilor ale caror minti nu fusesera inca intunecate de prejudecata religioasa. Distrugerea acesteia, a fost aproape lovitura de moarte pentru gandirea libera acolo unde Crestinismul a domnit pentru mai mult de o mie de ani.

Insa veritabila lovitura de moarte, avea sa vina numai cateva decenii mai incolo totusi, cand a fost data de Sfantul Chiril, care il va succedea in functie pe Teofil la episcopatul Alexandriei. Atunci, Hipatia, fiica lui Teon matematicianul, a indraznit sa continue vechile directive ptolemice. In fiecare zi, in fata universitatii sale statea un lung sir de care; sala sa de lectura era aglomerata de elitele si mondenitatile Alexandriei. Ei veneau sa asculte discursurile sale pe temele de care oamenii din orice epoca s-au aratat interesati, dar la care inca nu s-au dat raspunsuri definitive: ‘Cine sunt?’, ‘De unde vin?’, ‘Ce si cat pot sa stiu?’

Hipatia si Chiril, filosofia si bigotismul – ei nu pot exista impreuna.

In timp ce Hipatia inca isi repara Universitatea dupa ultimele ‘incursiuni’ crestine, ea a fost atacata de gloata Sfantului Chiril, o adunatura de calugari nitrieni. Fiindu-i rupte hainele de pe ea in plina strada, a fost tarata mai apoi intr-o biserica si omorata acolo de catre grupul lui ‘Petru Cititorul’. Trupul sau a fost taiat in bucati, carnea a fost smulsa de pe oase cu scoici, iar resturile trupului sau aruncate in foc. Pentru aceasta crima, Chiril nu a dat niciodata socoteala [ceva info pe site-ul The University of California at San Diego, http://hypatia.ucsd.edu/~kl/hypatia.html ]. Se pare deci ca la crestini scopul scuza mijloacele. Asa si-a dat ultima suflare filosofia greaca in Alexandria, asa a murit venerata si venerabila lume clasica, asa a ajuns la tragicul si definitivul punct final invatatura pe care Ptolemeii s-au straduit atata sa o promoveze. Soarta Hipatiei a fost un avertisment bine inteles de toti cei care vor fi vrut sa cultive cunoasterea stiintifica. Mesajul era clar: Toti trebuie sa gandeasca cum le ordona autoritatea bisericeasca.

414 A.D. – In Atena insesi filozofia trage sa moara. Imparatul Iustinian a interzis cu minutiozitate invatarea acesteia, inchizand toate scolile din oras. Dupa aceasta, au urmat lungile si secetoasele „Evuri ale intunericului”, insa finalmente, soarele stiintei, acest far calauzitor cu lumina blanda si calda, era totusi destinat sa se ridice din nou.

Dogmatismul, bigotismul şi obscurantismul bisericii creştine

Dupa cum deja ştim din lectura celorlalte sub-teme, creştinii au sau ar trebui sa aiba o conştinta extrem de grea: au distrus biblioteca din Alexandria incendiand-o in 2 randuri, au ucis prima femeie matematician si filozof, pe Hipatia, au inchis scolile de filozofie si aneantizat interzicand Jocurile Olimpice dupa o existenta a acestora de mai bine de o mie de ani.

Sa mai trecem in revista o data „eforturile” bisericii si crestinilor de a ne face bine cu forţa, dupa prinicpiul anti-libertate „On veut votre bien et on va l’avoir!”: dogmatismul, bigotismul si obscurantismul bisericii crestine a dus la stagnare intelectuala o lunga perioada in Europa, ei inchizand şcolile de filozofie raspandite in tot spatiul lumii clasice, au masacrat si haituit invatati, au distrus cea mai mare biblioteca din lume (Alexandrina), au interzis mişcarea sportiva (Jocurile Olimpice), toate pe considerente ce isi au originea in sensibilitatile lor primitive, mostenite din exclusivista religie iudaica dar si in propriile inovatii dogmatice. Biserica crestina ii are pe constinta pentru ca i-a ucis sau „doar” oprimat, pe invatati ca Giordano Bruno, Copernic si Galileo, D.F. Strauss, B. Bauer si J.Turmel. Pentru crestini filozofia si ştiinta erau ceva satanic şi de aceea atunci cand au avut putere absoluta, au ucis filozofi ca Lucilio Vannini, acesta fiind ars de viu la varsta de doar 33 de ani, e adevarat, nu inainte insa de a-i fi taiata limba cu cleştii, pentru „crima” de a declara ca nu crede ca Isus e Dumnezeu; tot ei, mai tarziu, i-au „aplicat” şi lui Immanuel Kant un arest la domiciliu. Parintele stiintei moderne, Galileo Galilei, este supravegheat ani in şir de gealaţii superstiţiei triumfatoare in locuinta sa de la Arcetri pana la moartea sa, asta dupa o scurta condamnare aplicata in 1633 de chiar fostul sau prieten, Cardinalul Barberini, devenit intre timp Papa Urban al optelea. Citez cuvintele marelui fizician Louis De Broglie referindu-se la Galileo: „A fost constrans printr-o nedreapta condamnare sa-şi renege ideile; a murit batran, bolnav si orb intr-o singuratate aproape completa, incarcerat in mica sa vila din Arcetri. Efortul si sacrificiul sau ne apar azi ca simbolul emotionant al dureroasei naşteri a stiintei moderne.”

Creştinii insa nu au omorat si inchis gura numai la filozofi, ci şi la oameni obişnuiti, la inocenţi judecand asta dupa toate moralele posibile, cea stramba a creştinismului inclusiv!!!, caci au ucis nediscriminat, cum asa de bine aflam de la Inocenţiu al treilea când acesta da in 1209, prin gura reprezentantului sau in Franta eretica (anume Arnaud Amaury, Abate de Cîteaux, reprezentant al Papei şi seful militar al cruciatilor in razboiul religios din sudul mai-sus amintitei ţari) celebrul ordin, „Omoraţi-i pe toti, Dumnezeu ii va recunoaste pe ai Sai!” Razboiul de extreminare dus de Biserica Catolica contra catharilor francezi a produs mai mult de un milion de victime….

Sa facem un pic de cronologie:

Creştinii distrug salbatic templele cultului mitraic si metronic, le lichideaza fizic adepţii, inca din perioada in care sunt un simplu cult exotic in imperiu, doar o biata secta iudaica eretica, aproape; se rafuiesc insa şi cu propria lor aripa gnostica, ca şi cu toate „ereziile” ocazionate de dispute inevitabile şi interminabile, care işi gasesc originea in lipsa de logica si ridicolul propriilor dogme, gen Trinitate, de exemplu.

Mai tarziu insa, norocul le suride total: Imparatul crestin Constantin distruge carţile celorlalte culte in timp ce sprijinea fabricarea de noi exemplare de Biblie. Prin 331 e.n., el expropriaza templele pagane, iar doar peste un pic mai mult de jumate de veac, imparatul Teodosie face din apostatii crestinismului nişte paria sociali, expropriati de toata averea lor si lipsiti de dreptul de a se deplasa, dupa care finalmente, la instigarile si presiunile fanatice ale Episcopului de Milano (Sfantul Ambrosie), prin edictul din 391 interzice orice alt cult in afara crestinismului pe toata suprafata imperiului. Adio sincretism cu libertatea ta religioasa! Teodosie este cel care va interzice si Jocurile Olimpice, declarate ca manifestare a pagânsimului. Din 384 inca, Teofil-episcopul vandalizeaza toate templele si sanctuarele necrestine ale Egiptului. Miscarea insa va continua si se va inaspri pe masura ce Teodosie ia decizii din ce in ce mai intolerante fata de tot ce nu este crestin. Razboiul continua insa, lovind statuia in aur a Victoriei din Senatul roman, locul acestuia fiind luat de… crucifix, noul simbol al zeului-razbunator Isus. Senatorii sunt fortati sa jure credinta lui Cristos, la instigarea Papei.
In 449 e.n., Teodosie al 2-lea si Valentin al 3-lea incita cenzura, punand calugarii crestini sa „epureze” toata cultura clasica, acestia practic distrugand sau cenzurand intreaga colectie de manuscrise, o avere a umanitatii care avea sa fie pierduta in forma sa originala pentru totdeauna.

In 530 e.n. crestinii inchid pana si Academia platonista, aruncand Europa in intunericul obscurantismului. In 533, Iustinian inchide toate scolile de filozofie. Papa Grigorie intaiul interzice invatatul limbilor si filozofiei.

Din 1230 incolo, Inchizitia a torturat si terorizat, ars pe rug si tras pe roata.

In anii 800, in Europa alegerea era pentru un pagan, decapitarea sau convertirea la crestinism. Intre 1000 si 1300, cruciadele, razboaiele religioase ale crestinilor apuseni adica, au ucis zeci de mii de oameni, necrestini, dar culmea si multi crestini ortodocsi.

In jur de 1200, sate si targuri intregi sunt „rase” si populatia lor ucisa de catre armatele bisericii in lupta cu „erezia”.

Cu ocazia ciumei din anii 1350 e.n., Biserica Catolica imprastie zvonuri care sustineau ca evreii au adus ciuma otravind fantanile, acest lucru ducand la sute de mii de morti in pogromuri incitate de clerul acesteia, si tot Biserica Catolica prin 1230, intr-un Conciliu, decide a obliga toti evreii sa poarte culoarea galbena ca semn distinctiv al „necredintei” lor, un preludiu peste secole al hitlerismului psihopat.

In 1390, clerul bisericii catolice spaniole incita la genocid, toate comunitatile evreiesti care rezistasera secolelor de dominatie islamica, fiind practic distruse.

Prin 1490 si ceva, evreii care totusi mai ramasesera in viata, sunt expulzati de catre suveranii cei mai laudati in istorie de catre Biserica Catolica.

Torquemada arde de vii peste 8000 de oameni, tortureaza si inchide pe viata alte zeci de mii de oameni in timpul „mandatului” sau la carma „Sfantului Oficiu al Inchizitiei” castiliene. Instrumentele de tortura ale bisericii catolice intrec orice imaginatie, chiar si una bolnava cred: fierastrae, roti, spanzuratori, ruguri, clesti de scos unghiile si de taiat limba, cuie de scos ochii si cutite de taiat urechile, pere anale si prese, corzi de intins madulare si piroane de dizlocat oase.

In 1507, clerul crestin regizeaza si organizeaza „Pogromul Lisabonei”.

Din 1500 e.n., odata cu Reforma, crestinii se omoara intre ei mai abitir decat au facut-o inainte, cand catolicii se omorau, din cand in cand, cu ortodocsii.

Pana in 1825 chiar, biserica arde oameni de vii pentru ca „sunt eretici”, eretic fiind oricine cu opinie contrara clerului ei.

Prin 1830, Papa Leon al 12-lea declara ca „Cine se supune vaccinarii, inceteaza de a mai fi un fiu al lui Dumnezeu; bolile sunt o pedeapsa divina, iar vaccinarea este o ofensa adusa cerului.”

Papa Pius al saselea vorbea de „monstruoasa notiune de drepturi ale omului”. Chiar pe la mijloc de secol 19, Grigorie al 16-lea spunea: „aceasta notiune falsa si absurda, acest delir care pretinde ca trebuie sa dam si garantam fiecaruia libertatea de constinta […].”

Tot crestinii, de data asta estici (ortodocsi), fac pogromuri succesive incitate cu zvonuri mincinoase de catre ierarhi ortodocsi, in 1881, 1883,…. 1900, 1907. La acestia, nu mai putin decat la vestici, invataturile veninoase ale unor fanatici ca asa-numitul „Sfant” Ioan Gura de Aur (numit si Ioan Hrisostom) rodesc intr-un antisemitism psihopat care va insoti intreaga istorie a crestinismului. Ioan Gura de Aur – cat cinism trebuie sa fi avut cei care l-au numit asa! – scrie in Omiliile sale:

„Evreii isi sacrifica copii diavolului; ei sunt mai rai decat lighioanele salbatice. Sinagoga este un bordel, un cuib de ticalosi, un templu dedicat idolatriei, o adunatura de evrei criminali, un loc de intalnire pentru ucigasii lui Cristos, o casa rau-famata, un spatiu al nelegiuirii, o prapastie si un abis al pierzaniei; [… ] Dar sinagoga nu este numai un bordel si un balci; este de asemenea si o viziuina a banditilor si un adapost pentru bestii.”

Curat „Gura de Aur”, sfantul asta…. Pe aceeasi linie de invrajbire si ura, se afla si alti asa-numiti „Sfinti Parinti”, ca de exemplu Sfantul Grigorie de Nisa (Nyssa) care spune despre evrei: „Ucigasi ai Domnului, criminali ai profetilor, dusmani ai Domnului si ponegritori de Dumnezeu, infractori si dusmani ai milei, avocati ai diavolului, fii de serpi veninosi ale caror minti sunt tinute in intuneric, pline de mania feriseilor, un sinedriu al satanei. Criminali si degenerati [… ] dusmani a tot ce este decent si frumos… ei care sunt vinovati de strigatul „Crucificati-L! Pe El, care era Dumnezeu-in-carne-de-om….” Biserica Catolica va indeparta din Liturghia sa, de abia in 1962 rugaciunea facuta la fiecare mesa care spunea: „Ne rugam Domnului nostru sa ia de pe inima perfizilor evrei voalul ca sa poata si ei sa cunoasca pe Isus Cristos”.

Cazul clerului ortodox român este unic insa in intreg estul european in materie de practica rasista, acestia fiind singurii care au detinut sclavi („robi tzigani”, „robi mânastiresti”) timp de peste 500 de ani, pâna in anii 1844 (Moldova) si 1847 (Tara Româneasca), când numeroasa populatie inrobita bisericii si mânastirilor (existau pe intinsele pamânturi ale manastirilor dinaintea secularizarii efectuate de Domnul Alexandru Ioan Cuza in 1863 – act prin care statul român isi recupereaza un sfert din suprafata tarii!!!! – sate intregi de robi tzigani, numite „tziganii”!!!).

Sa revenim insa la marea mafie, lasând deoparte „micii” profitori ai unui mod de productie practicat si de catre statul român si particulari (boieri): Papa l-a numit candva pe Musolini „omul providential”. Partidul „centrist”, in fapt un partid catolic al carui sef era un ierarh catolic, va fi cel care va deschide calea dictaturii naziste, votand alaturi de N.S.D.A.P. pentru suspendarea drepturilor constitutionale, dandu-i lui Hitler prin acest gest necesarele doua treimi in Reichstag.

Apoi pe rabojul bisericii primei jumatati de secol 20, e si „Konkordat-ul”, grabit semnat de catre Biserica Catolica cu Hitler.

Zeci de mii de carti ale invatatilor lumii au fost tinute la „Indexul Cartilor Interzise” instituit in 1560 de catre Biserica Catolica si mentinut pana in 1966 chiar, insa niciodata „Mein Kampf”-ul lui Hitler nu a figurat in aceasta lista. Pe de alta parte, modelul arderii cartilor apare chiar in Biblie in povestirea din Faptele Apostolilor 19:19. „Buna-Traditie” continua si o regasim la imparatul crestin Constantin cel Mare, care dupa Sinodul de la Niceea ordona arderea tuturor cartilor sectei crestine a lui Arie (Arius), ca si mai tarziu la imparatul crestin Teodosie al 2-lea care ordona dupa Sinodul de la Efes arderea tuturor cartilor sectei crestine a lui Nestorie (Nestor). Urmeaza la „gratar” cartile evreilor in timpul lui Torquemada, a musulmanilor dupa recucerirea Spaniei, dar si carti de filozofie in limba araba scrise de Maimonide, dupa care vine marele rug al lui Savonarola, in care pe langa picturi, haine, oglinzi, cosmetice, incapura si multe carti de poezie, printre care toate operele lui Ovidiu ca si Decameronul lui Boccaccio. Urmeaza, natural, nazistii si rugurile lor de carti si oameni…. Arhiepiscopul Groeber, declara dupa „Noaptea de Cristal”: „Nu putem refuza nimanui incercarea de a salva puritatea rasiala si a lua masurile ce se impun.”

Ierarhia Bisericii Catolice va incita la razboi civil cand in 1931 Spania devine republica, iar in 1935 biserica declara ca este de acord cu executiile prizonierilor. Biserica catolica a sustinut regimul marioneta pro-german in Franta ocupata. Biserica Catolica a fost implicata pana peste cap in exterminarile si dislocarile de populatie care au avut loc in Iugoslavia pe timpul dictaturii fasciste a croatului Ante Pavelici.

Nu trebuie uitat nici faptul ca Papa a creat si mentinut timp de secole „Ghetto-ul roman” (in 1555, Papa Paul II creaza „Ghetto-ul” din Roma), un model precursor inainte cu secole al planului de segregare si discriminare nazista, acesta fiind desfiintat doar odata cu ocuparea Romei de catre Armata populara in 1870.

Pagina web a lui Rică – pagina lipsă din istoria crestinismului

Mitul Hristic faţă cu ‘menajul’ Eliade-Culianu

Fără a-mi propune sa tratez exhaustiv istoria mitului crestin si a dumnezeului evreu, în acest text se vor putea gasi totusi multe informatii despre istoria mitului omului-dumnezeu Isus, ca si despre diversele mituri din cartea sacra a evreilor (care aprox. coincide cu Vechiul Testament al Bibliei crestine), carte sacra a evreilor care este un veritabil „jurnal de razboi” al unui trib cam nomad, crud si salbatic (asta doar cand Vechiul Testament nu este de fapt o „carte de bucate” – Leviticul sau culegere de patzanii sexuale aberante – Facerea).

Multi credinciosi sinceri simpatizeaza cu omul Eliade si astfel in mod implicit cu opera lui; acesta este clar si pe buna dreptate receptat ca o persoana care la randul ei are ceva mai mult decat simpatie pentru „omul religios”; ţine de ceea ce se numeste in critica, „paradigma eliadiana”, un nou tip de istorie a religiilor in care cu orice pret, chiar si cu cel al incompletitudinii si superficialitatii, ca sa nu zic a autocenzurii, credinciosul sau credinta sa este menajata de orice element care i-ar putea deranja sensibilitatile naive.

Dar totusi, e complet justificata oare simpatia religiosilor?

Asta depinde de ce faci cu cartile sale si de ce ai mai citit inaintea abordarii lor… Caci daca le citesti rational si le judeci asa cum trebuie sa fie cazul cu o carte de istoria religiilor, ferindu-te deci sa o citesti… aduland-o, cum faci cu Biblia si mai ales daca o citesti dupa ce in prealabil ai citit istorie dar si alte lucrari de istoria credintelor si ideilor religioase, opera sa nu aduce vreun element de noutate in sustinerea pozitiei credinciosului, in controversa existentei dumnezeului crestin sau iudaic, al justificarii acestei credintei sau validitatii adevarului crestin, desi nimeni nu neaga valoarea si eruditia autorului.

Astfel, desi cartile lui Eliade ca si ale mai tanarului si remarcabilului sau discipol Ioan P. Culianu transpira prea clar preferintele domniilor lor si e prea-evident spre care parte inclina acestia cand e vorba a se cobora de pe piedestalul minimei obiectivitati la care omul de stiinta e fortat, ele pot fi chiar prin eruditia autorilor, o inestimabila „mina de aur” in mainile unui umanist. In masura in care se vor gasi critici ai pozitiei mele exprimate mai sus, ca o persoana care a citit opera lui Eliade, dar cum ziceam si mai mult de 2 carti de istoria religiei, sunt dispus (in fapt intregul set de informatii de pe acest site probeaza acest lucru) sa arat cateva „omisiuni” inacceptatbile din opera dumisale; astfel, des intalnesti omisiuni inexplicabile, justificari bizare si stangace pentru, culmea!, acuze nespecificate sau vag redate, desfasurarea unei intregi panoplii de argumente ce adesea transced limitele obiectivitatii.

Parti pris-ul lor are o dubla natura. Una – cea majora zic eu – e cea care oculteaza natura mitologica a crestinismului, dar si care ii justifica sau omite imensele abuzuri si excese istorice.

Al doilea tip de parti pris se manifesta intr-o rigoare oarecum acutizata in ceea ce priveste istoria celorlalte religii, insa „cocolosirea”, pe doua paliere, a crestinismului si ortodoxiei.

Din fericire, si fara ca acesti doi mari eruditi sa aiba vreun merit in aceasta chestiune, cel care a catadicsit sa citeasca si alte lucrari de istoria religiilor, dar si cel care a citit si a fost pasionat de istorie in general, VA REUSI SA GASEASCA CHIAR SI IN EXPUNEREA LOR SERPUITOARE CE ADESEA NE ADUCE AMINTE DE UN SLALOMIST STANGACI, SUFICIENTE PASAJE IN CARE ACESTIA SE VAD OBLIGATI SA ADMITA CARACTERUL DE MIT AL CRESTINISMULUI.

Sa vedem deci cateva pasaje luate pentru inceput din lucraea numita „Dictionar al religiilor”, scris de Mircea Eliade si Ioan P. Culianu si aparut la editura Humanitas in 1993.

CAPITOLUL „CRESTINISMUL”

Pag 98: „Canonului crestin i-au trebuit aproape patru secole ca sa se constituie.”

Pag. 99, vorbind despre Evanghelia lui Ioan: „Evanghelia lui Ioan este mai ezoterica si incorporeaza elemente platoniciene foarte marcate, mai ales in ceea ce priveste asimilarea lui Hristos cu Logosul lui Dumnezeu. Pe de alta parte, Evanghelia lui Ioan contine o opinie puternic negativa fata de lumea sociala, dominata de diavol, care apare mai degraba drept adversarul decat sluga lui Dumnezeu. Conceptia aceasta a fost adeseori comparata cu gnosticismul si cu literatura eseniana de la Qumran, ceea ce dovedeste ca anumite scrieri ale Noului Testament sunt destul de vagi, tolerand teoriile cele mai diverse.”

Pag. 99: „Sursele istorice ale timpului nu contin aproape nici o informatie cu privire la Isus, in asa masura incat un curent mitologic radical s-a indoit puternic de existenta sa. (comentariu personal: probabil Eliade/Culianu se refera aici cand vorbesc de „curent mitologic care se indoieste de existenta lui Isus intrucat nu existau surse istorice si informatei despre el”, la majoritatea iudaica si la clerul legitim al iudaismului, care in mare parte au ignorat, in cunostinta de cauza am putea zice, agitatia mesianica a adeptilor lui Isus; totusi ciudat mod de a vedea lucrurile…. sunt radicali doar ca neavand surse istorice si informatie suficienta – asa cum recunosc domnii Eliade si Culianu – se indoiesc de afirmatiile adeptilor sectei emergente, in conditiile in care in viziunea lor, Salvatorul iudeu nu putea avea nimic in comun cu un anonim ucis pe-o schela intre 2 borfasi).

Pag 99: „Desi crestinismul este considerat o religie a pacii, Isus intretinea probabil relatii oculte cu zelotii, combatantii evrei fundamentalisti, al caror obiectiv era sa puna capat ocupatiei romane in Palestina.”

Pag. 99: „Dupa o judecata sumara in care Pilat (potrivit prudentilor autori ai Evangheliilor, care nu vor sa socheze autoritatile romane), hotaraste sa incredinteze sentinta evreilor […]”.

Pag 100: „Este de netagaduit ca Isus il numea pe Dumnezeu cu termenul familiar Abba (tata), dar ne putem indoi ca sentimentul sau filial era acela pe care i l-au atribuit generatiile urmatoare, sub influenta unui platonicism caruia nu-i era straina ideea ca lumea arhetipurilor sa se fi intrupat intr-o fiinta umana.”

Pag. 100: „Evangheliile sinoptice atribuie adeseori lui Isus titlul de Fiu al omului, caruia din nefericire nu i se poate peciza semnificatia contextuala (in idiomul aramaic el inseamna simplu „omul”).”

Pag. 100, vorbind desre Isus: „Nu pare totusi sa-si fi proclamat vreodata deschis indentitatea sa de mesia. Personaj enigmatic, el moare pe cruce si discipolii sai afirma ca a inviat dupa trei zile si ca a ramas printre ei o vreme de 40 de zile (Faptele 1, 3). Dar in perioada cand crestinismul nu aparea decat ca o secta evreiasca, secte precum cea a ebionitilor il socoteau pe Isus profet si nu credeau in invierea sa. Apostolul Pavel este acela care pune invierea in centrul mesajului crestin.”

Pag. 103: „[…] cand crestinismul la inceput tolerat (313), apoi incurajat si adoptat pe patul de moarte de imparatul Constantin, va deveni religie de stat (391) cu excluderea cultelor pagne.”

Pag. 104: „Fortificat intr-o necrutatoare doctrina autoritara, Augustin nu va ezita in fata nici unui mijloc de a-si infrange adversarii, folosind fara scrupule forta statului contra lor.”

Pag. 106, povestind meciul Papa-Henric IV, excomunicarea suveranului si debarcarea papei excomunicator: „Este de ajuns sa deschizi orice manual de istorie ca sa urmaresti vicisitudinile acestei insolubile dispute intre puterea spirituala si puterea temporala.”

Pag. 110: „In 1209 este lansata o cruciada impotriva albigenzilor, condusa la inceput de Simon de Montfort, care va rade orase si sate intregi, fara sa faca distinctia intre eretici si buni catolici.”

Pag. 113: „Conflictele dintre Roma si Constantinopol, desi deghizate in absurda controversa doctrinara filioque, cuvant introdus in mod abuziv de crestinii iberici in Credo-ul niceo-constantinopolitan, erau in realitate conflicte pentru putere.”

Pag. 114: „Ca si reforma prostestanta, reforma catolica (rick havoc: asa le place dansilor sa numeasca ceea ce in istorie e numit in mod constant „contra-reforma catolica”) este o miscare fundamentalista, a carei morala austera si ale carei numeroase interdicitii (de pilda, aceea de a citi cartile inscrise in Index librorum prohibitorum) marcheaza instalarea epocii moderne.”

Pag. 117: „Ultimul conciliu catolic (Vatican II, 11 oct. 1962 – 8 dec. 1965) […] si a recunoscut valoarea metodelor de studiu istoric al chestiunilor religioase.”

Pag. 118: „Una dintre particularitatile crestinismului este aceea de a accentua in mod felurit raporturile complexe intre cele trei persoane aflate intr-o stranie relatie trinitara.”

Pag. 118: „Reprezentantii sai cei mai vechi sunt ebionitii (saracii), o secta iudeo-crestina a crei origine urca spre perioada cand crestinismul insusi nu era decat o secta iudaica. Ei il resping pe Pavel. […] Pentru ei Isus este doar un profet, un om lipsit de divinate. Ideea conceptiei imaculate si cea a nasterii din fecioara a lui Isus sunt fara sens.”

Pag. 120: „Crezul de la Niceea (325) afirma ca Isus este de o fiinta cu Tatal. Daca aceasta este adevarat, constata monofizitii, atunci nu mai este cu putinta ca sa fie de o fiinta cu omul.”

Pag 120, vorbind despre graduala „indumnezeire” a Fecioarei Maria: „In ansamblul personajelor scenariului primordial crestin, ea sfarseste prin a-si asuma un rol din ce in ce mai supranatural. […] Astfel, crestinismul sfarseste prin a instaura in cer un model familial mai putin riguros si inexorabil decat patriarhul solitar al Dumnezeului bibllic.” (comentariu personal: o referire la dumnezeul Vechiului Testament; amuzanta observatia lor, am putea zice asa: crestinii au facut exact ca romanu’ pe timpul lui Ceausescu: se „ajungea”, bagandu-si rudele in partid cat mai aproape de „jupanul” absolut…).

CAPITOLUL „RELIGII DUALISTE”:

Pag. 136: „In majoritatea cazurilor, „tricksterul” este masculin, dar exista si mituri tipice care au drept protagonist un trickster femeie. Intr-o intreaga serie de mituri, tricksterul actioneaza ca un al doilea creator al lumii sau al unei parti din lume si rolul sau e mai degraba acela de a altera creatia divinitatii supreme, aducand in lume toate nefericirile ei de azi: conditia muritoare a omului, durerile nasterii, etc. In general este vorba de episoade mitice apartinand dualismului radical. In mitul biblic al genezei recunoastem prezenta discreta a unui trickster (sarpele) ex machina, care descopera perechii oamenilor primordiali sexualitatea, provacand izgonirea lor din rai, marcata de nasterea in durere, dominatia barbatului asupra femeii, blestemul de a munci, moartea. […] Pe langa miturile cu continut dualist, exista religii si curente dualiste a caror atitudine fata de lume si om poate sa mearga de la anticosmism (lumea e rea) si a antisomatism (corpul omenesc este rau), pana la opusul acestora.”

Comentariu personal: In D.E.X. (Dictionarul Explicativ al Lb. romane) gasim: ” Mit = povestire fabuloasa care cuprinde credintele popoareleor (antice) despre originea universului si a fenomenelor naturii, despre zei si eroi legendari; poveste, legenda, basm.”

Tot DEX: „Legenda = povestire in proza sau in versuri care contine elemente fantastice sau miraculoase, prin care se explica geneza unui lucru, a unei fiinte, caracterul aparte al unui eveniment, al unui erou mitic su al unui fenomen.”

Deci chiar si in scrierile partinitoare ale batranului fan al legiunii si ale mai tanarului sau discipol, putem asadar gasi afirmat caracterul de mit al iudeo-crestinismului, caracterul mitologic al lui Isus, dar si mentiuni despre abominabila istorie a acestui cult, dar doar un „parfum”, e adevarat. Ceea ce e valoros in scrierile romanilor sus-citati, nu este, din pacate, ce „scapa”, se filtreaza, prin sita fina de teolog angajat a acestora, ci exact ce nu „trece”; cu parere de rau deci, trebuie spus ca preferinta evidenta a acestora, amputeaza insasi adancimea lucrarilor lor.

Ce au castigat cu asta? Eu inca ma intreb…. Exista in lumea civilizata lucrarile publicate ale titanilor istoriei secolelor trecute pe care ei ii neaga si minimalizeaza prin omisiuni sau ii cenzureaza prin ignorare, profitand de statutul lor de vii, in contrast cu al acestora de morti, statut, iata, de care nici ei nu pot azi sa se mai bucure.

Finind pentru moment cu citatele din lucrarile lor, voi incerca sa aduc ceva informatii pe tema mitului „mesiei”. Caci tema invierii trupului unui „Mesia” (mantuitor) apare in multe mituri care preced mitul lui Isus, de ex. in mitul babilonian al zeului Bel-marduk, care si el este strajuit de soldati dupa moartea survenita ca urmare a unor intrigi, si el jelit de muieri (Baltis), si el inviat din morti. Nu intamplator specialistii remarca ca intreaga mitologie ebraica si mai apoi crestina, poate fi „trasata” cu ajutorul credintelor imperiilor care au dominat acest mic popor de pastori de capre: babilonienii (semiti sau indoeuropeni), romanii sau egiptenii, [ egiptenii sunt creditati de altfel de catre istorici ca fiind primii monotoeisti ai lumii, inaintea copiatorilor de geniu care au fost evreii antichitatii, prin faraonul Ahhenaton, sotul lui Nefertiti si interesat adorator al unicului zeu Aten ( Henoteism –> Monoteism ) ], au influentat enrom mitologia iudaica.

Sa vedem un pasaj care reda cum se desfasura sarbatoarea acadiana a lui Marduk, care simula anual peripetiile Mesiei lor:

„Comemorarea patimilor lui Marduk avea loc intre 1 si 11 Nisan (martie), in mijlocul unei mari animatii. Intregul oras era in fierbere. Scena centrala era „ziguratul”, marele turn Etamenanki (Turnul Babel al Bibliei), construit in etaje cu imense scari de la un etaj la altul, culminand cu loja albastra, unde locuia preoteasa-sotie a zeului (loja numita „Ekna”). Dupa zilele purificarilor rituale, ale recitarilor din Enuma-Eli, ale rugaciunilor rostite de marele preot si ale jertfei berbecului alb, la 8 Nisan avea loc drama propriu-zisa. Zeul (reprezentat de preotul sau), era adus in triumf in oras, dar apoi era ARUNCAT IN INCHISOARE. Adeptii sai provocau o rascoala, Marduk disparea, ERA PRINS INSA PE MUNTE, ERA UCIS, DESPUIAT DE HAINE, APOI INMORMINTAT INTR-O PESTERA SI I SE PUNEAU OSTASI DE STRAJA LA MORMANT. IMPREUNA CU EL, ERAU JUDECATI SI DOI CRIMINALI; UNUL ERA SPANZURAT LA POARTA BABILONULUI (CU VREMEA I SE VA SUBSTITUI UN PORC), CELALT ERA GRATIAT SI PUS IN LIBERTATE. Drama noului an din Babilon se va perpetua in saceele babilonene care se vor raspandi in intreaga Asie Mica. Erau un fel de Saturnalii, la care un condamnat era imbracat cu haine regale, bucurandu-se de toate avantajele inaltei functii. Ii era ingaduit orice exces. Se numea Zoganes. La sfarsitul saceelor, era dezbracat de hainele regale, imbracat in zdrente, biciuit, batjocorit si spanzurat sau chiar rastignit. Drama lui Isus Hristos a fost de fapt o reluare a saceelor, in care el joaca rolul lui Zoganes. Sotia lui Marduk, Baltis-Sarpanitu, al carei rol era jucat de preoteasa zeului, mergea la mormantul sotului pazit de soldati, se tanguia, inalta rugi catre zeul soarelui si al lunii pentru Marduk. Resturile vesmantului insangerat al acestuia erau purtate prin oras intr-un car in forma de nava. Zeii favorabili lui Marduk, in frunte cu parintii sai, se intristau; altii, dusmanii lui Marduk, se bucurau. Zeii favorabili se uneau si incepeau lupta contra potrivnicilor, infrangandu-i. ZEITATEA INVIA SI IESEA DIN MORMANT in strigatele de bucurie si in ovatiile credinciosilor.

Conflictul dintre bine si rau, dintre reprezentantii binelui si cei ai raului, era una din dominantele mitologiei persane. Istoria omenirii era privita de vechii persi ca o succesiune de etape in evolutia acestei lupte multimilenare, care urma sa culmineze cu vremurile sfarsitului, determinate de aparitia in lume a Saoshiantului. DAR INSASI ACTIUNEA MANTUITOARE A ACESTUIA TREBUIA PREGATITA IN DOUA ETAPE PREALABILE, FIECARE DINTRE ELE, DOMINATA FIIND DE PERSONALITATEA SI DE ACTIUNILE A CATE UNUI PROFET, INAINTE-MERGATOR. Ziua in care lupta dintre bine si rau va intra in faza ei culminanta va fi vestita, spuneau vechile legende persane, prin tulburari ale cursului firesc al lucrurilor. Atunci, fecioara SrutatFedhri, scaldandu-se in lacul Frazdan, in care mai inainte se va fi scaldat Zarathustra, va concepe si va naste pe PRIMUL INAINTE-MERGATOR AL „MANTUITORULUI”, PE OSCHEDAR-BAMI (CEL CARE MARESTE DREPTATEA). Acesta va aduna razboinicii iranieni si timp de 1000 de ani va duce o lupta apriga cu ceata lui Angra-Manyu. Va fi ajutat si de ingerii lui Ahura-Mazda si va izbandi in lupta. Dupa scurgerea mileniului sau, va urma mileniul lui Oschedarmah, tot un fiu al lui Zarathustra, nascut de fecioara Vanhufedhri. In aceasta perioada, omenirea va cunoaste o fericire nelimitata si va avea atit de putine nevoi, incat din cauza aceasta va parasi credinta. Drept urmare Angra-Manyu, reprezentantul principiului raului, isi va restabili vremelnic puterea si va slobozi sarpele Azhi-Dahaka pe pamant. Acesta va devora o treime din omenire. Dar Ahura-Mazda va trimite in lume pe eroul Cheresaspa, pentru a restabili ordinea. Misiunea acestuia odata indeplinita, fecioara Eredhat-Fedhri, scaldandu-se in lacul Kasava, va concepe ca si Srutat-Fedhri si-l va naste pe Saoshiant, „Mantuitorul”. Cand va implini 30 de ani, Saoshiant va lichida definitiv conflcitul cu fortele raului, invingandu-le. Apoi va prezida Invierea Mortilor, va separa pe cei buni de cei rai, primii fiind primiti de indata in cer, in Gorodemano (Lacasul Cantecului), unde sta Ahura impreuna cu sfintii, iar cei rai in Infern, dar numai pentru 3 zile, dupa aceasta va slobozi un foc purificator, care-i va curati pe oameni de intinaciunile pactului si-i va uni intr-o dragoste fara sfarsit. Toti vor tari in veci, inaltand cuvinte de slava lui Ahur-Mazda.”

O dovada a influentei persane asupra mitologiei iudaice sunt REFERIRILE LUI DANIEL LA INVIEREA MORTILOR, IDEE INEXISTENTA ANTERIOR IN LITERATURA EBRAICA, dar mult raspandita in doctrina parsismului zarathustric.

Influenta conceptiei mesianice a persilor asupra mesianismului iudeu se resimte cel mai mult in Cartea apocrifa a lui Enoh, carte care apartine primului secol dinaintea erei noastre. Daca scrierile lui Daniel si ale altor profeti iudei arata generalizarea termenului de „Fiu al Omului” pentru „Masiah” (cu toate ca era inchipuit ca o fiinta fantastica, contrazicandu-si de fapt numele….), in cartea lui Enoh aceste doua denumiri se contopesc pentru prima data: „Fiului Omului” i se atribuie trasaturile clasice ale lui Masiah. Aici Masiah e numit pentru prima data si „Fiul lui Iahve”. Tot pentru prima data, aici se afirma pre-existenta sa. „Domnul spiritelor”, spune Enoh, „L-a ales pe Masiah dupa voia Sa si nu l-a revelat decat dreptilor, prin cartile Vechiului Testament”.

Pe acelasi sablon temporal si al mitului invierii este si mitul lui Osiris, Isis si Horus, initial zei ai vegetatiei la egipteni. Si aici eroul mantuitor este ucis dar invie in final, si aici el este nedreptatit, si aici el dupa inviere devine „stapanul lumii celor morti, a lumii spiritelor”.

Tot asa, alt cult oriental de mare raspandire, mitul metroacismului, cultul frigian al „Mari Mame Cibela”. Aici, din nou inaintea lui Isus, apare un mantuitor, Attis („tzapul” in frigiana, cum lui Isus i se spunea „mielul”), care si el – culmea! – moare si invie; acesta dealtfel este primul cult dintr-o lunga serie, pe care romanii le vor adopta; ca si in povestea lui Constantin-imparat, si aici o victorie schimba religia suveranului si aduce exotismul in inima imperiului. Aici apare pentru prima data traditia preotimii celibatare, in fapt in cazul lor fiind vorba de eunuci aparuti prin auto-emasculare. Evit „adancirea” subiectului, intrucat amanuntele despre practicile rituale consemnate de istorie, sunt demne de o lume de zmintiti…. merita insa poate amintit ca acesti bieti adepti ai unui cult asiatic salbatic si-au gasit totusi emuli ceva mai tarziu printre unii dintre Parintii Bisericii timpurii, care si ei afisau acest soi de psihoza antisexista ce a facut mai apoi din Biserica Catolica un corp de celibatari si astfel, asa cum vedem azi in fiecare zi aproape la stiri, un spatiu bantuit de homosexualitate, abuz sexual sau pedofilie. Sa nu uitam de asemenea, ca parintele bisericii timpurii Origen, s-a auto-mutilat si el prin castrare la o varsta tanara, bazandu-si gestul pe scrierile Evangheliei, adica pe „spusele” lui Isus din Matei 19:12: „Fiindca sunt fameni (DEX: famen = castrat, eunuc) care s-au nascut asa din pantecele macii lor, sunt fameni care au fost facuti fameni de oameni si sunt fameni care singuri s-au facut fameni pentru Imparatia Cerurilor. Cine poate sa primeasca lucrul acesta, sa-l primeaca.” Istoria ne spune ca gestul lui Origen a fost la randul lui imitat de alti rataciti, o ampla miscare monastica aparand astfel, gloate intregi de fanatici, automutilandu-se sau nu, parasesc orasele retragandu-se in pustietate, de unde nu reveneau decat la chemarea autoritatilor religioase pentru a semana spaima si moarte printre oraseni, asa cum a fost in cazul asalturilor repetate asupra Alexandriei si care au dus la distrugerea marii biblioteci si finalmente la asasinarea Hipatiei. Comunitatea crestinilor primelor secole era insa bantuita si de alte psihoze, cum este mania martiriului. Este bine-cunoscuta criza in care s-a aflat biserica la inceput de secol IV, cand a trebuit sa intervina prin luari de pozitie viguroase ale unor autoritati ecleziastice (Mensurie, Episcopul Cartaginei) – pozitii reflectate si in scrieririle ulterioare ale Sfantului Augustin – pentru domolirea zelului aproape sinucigas al multor credininciosi care provocau autoritatile imperiale, aflate atunci in cautare de unitate religioasa. Merita amintit insa ca au existat printre teologii crestini ai inceputului si unii fascinati de acest cult al mortii, cum au fost Ignatie de Antiohia, Origen sau ereticul Tertulian. Odata cu Augustin aceasta propensiune crestina spre sinucidere va scadea in treptat in intensitate.

Revenind la metroacism, asemanarile izbitoare dintre acesta si crestinism au fost remarcate de timpuriu. Astfel, adoratorii metroaci sustineau ca biserica crestina a copiat riturile lor cele mai sfinte, patimile, moartea si invierea lui Attis, ca au plasat dupa exemplul lor la echinoctiul de primavara „saptamana patimilor”, comemorarea sacrificiului crucii (la metroacii apare pinul) prin care „mielul dumnezeiesc” rascumpara neamul omenesc. Fericitul Augustin arata cum un preot al Cibelei, impresionat de asemanarea dintre cele doua religii, declarase ca si mantuitorul sau, Attis, „e crestin prin asemanari”. Pe de alta parte, crestinii pretindeau ca riturile si doctrina metroaci, fusesera contrafacute de catre diavol si introduse in lume inaintea crestinismului insusi, pentru ca atunci cand va aparea crestinismul, oamenii uimiti de asemanare sa refuze a mai considera crestinismul ca adevarata religie…. deh! rationament „adanc” in buna traditie a „logicii” crestine.

Asemanarile erau numeroase. Astfel, arborelui-zeu din metroacism ii corespunde arborele-cruce din crestinism; intalnim apoi, deopotriva, botezuri, abstinentze pregatitoare, zile de doliu pentru moartea mantuitorului, lumanari care se aprind si se sting, figuratii expresive ale invierii, nopti de veghe, „miruri” si comuniuni, imnuri de bucurie care succed prohodirea zeului. In plus, sarbatorile frigiene din martie erau urmate de initium-uri (initiere), asa cum la sfarsitul rastimpului pascal urmau botezuri pentru catehumeni (pentru cei ce deveneau crestini). Devotii marii mame, serbau la 25 decembrie, ca si mithraistii si mai apoi ca si crestinii, nasterea zeului lor…. caci atunci se implineau 9 luni de la ierogamia care avea loc la „dies hilaria” (25 martie). Ambii mantuitori, si Attis si Mithra, ca mai apoi si Cristos, purtau denumirea de „bunul pastor”. Ca si in biserica metroaca, si in cea crestina, existau predici enciclice pascale. Marea mama Cibela, era numita „fecioara”, ca maica lui Cristos.

In aceasta situatie este si firesc sa fi existat diatribe intre crestini si metroaci si chiar ostilitati brutale. Crestinii distrug si transforma in biserici templele (metroon-urile) Cibelei. Iulian Apostatul, cel care incearca sa reinvie paganismul in detrimentul „religiei galileenilor” (cum numea el crestinismul), in timp ce se indrepta spre Orient pentru lupta cu Sapor din 362, pedepseste cu moartea doi crestini care profanasera un templu al marii mame. In secolul al V-lea, Serena, vaduva lui Stilichon, e acuzata de crestini ca a atras prin impietatea ei (era metroaca) hoardele lui Alaric (si el crestin!!!! dealtfel) asupra Romei, fiind linsata de catre crestini. Metroon-urile marii mame sunt devastate si cele care scapa nedistruse sunt transformate in biserici crestine. Faimoasa biserica Santa Maria Maggiore din Roma, este dupa o traditie consemnata in secolul al XII-lea, o fosta biserica a Cibelei (un metroon).

Sa tratam un pic Mithraismul, o alta religie aparuta inaintea crestinismului dar a carei disparitie s-a facut pe mana acestuia: Tot asa precum Moise loveste stanca cu toiagul si izvoraste apa, Mithra o sageteaza si apa tasneste. Ca si Ilie Tesviteanul, el se inalta la cer intr-un car de foc. La nasterea sa ca si la cea a lui Cristos, vin pastori sa-l adore. Simbolurile animalelor mithraice, leul, taurul si vulturul, se repeta la crestini ca simboluri ale evanghelistilor Marcu, Luca si loan. Soarele si Luna, care stau alaturi de Mithra pe basoreliefuri, apar in primele reprezentari iconografice ale rastignirii hristice. Eonul mithraic poarta cheile cerului, ca si apostolul Petru. Apoi ambele religii au comun botezul prin scufundare, aghiasma, descoperirea icoanelor din altar in sunetul clopotelului, nasterea zeului mantuitor la 25 decembrie, dogma nemuririi sufletului, invierea si judecata viitoare, existenta raiului in sferele superioare ale cerului si a iadului cu demoni in adancurile pamantului, o morala imperativa, precum si faptul ca credinciosii ambelor culte se numeau intre ei „frati” si se priveau ca atare. Ca si Cristos, Mithra era socotit mijlocitor intre credincios si divinitatea nevazuta; precum Mithra era socotit „zeu al luminii”, Hristos e numit „lumina lumii”.

Aceste concordante sunt remarcate de timpuriu atat de necrestini cat si de crestini, care motivand ca mithraistii l-ar fi atzatzat pe imparatul Galeriu la o persecutie impotriva lor, incep atacurile contra adoratorilor lui Mithra, distrugandu-le locasurile cultice si arzandu-le cartile. In 377 de pilda, la Roma, prefectul Gracchus spre a face dovada de sinceritatea adeziunii sale la crestinism, inainte de a primi botezul, distruge o cripta cu toate obiectele sacre ale mithraeum-ului. Multi dintre preotii mithraisti, si-au aflat in atari imprejurari lacas de vesnicie in altarele subterane ale mithraeum-urilor lor in care liturghiasera o viata intreaga in cinstea celui care conform nadejdiilor, avea se apara la „sfarsitul veacurilor” spre invierea generala. Tipicul liturghiei crestine este o copie a oficierii mitraice (ca si botezul), aceasta avandu-si originea (in sens de introducere) in epoca apostolica (apostolic in sens stiintific, adica epoca predicatorilor ambulanti). Insasi impartasania isi are origini precrestine, suferind de-a lungul timpului modificari documentate, evoluand de la o „agapa”, adica un „chef cu potol de-acasa” (asa cum ne arata documentul crestin de la sfarsitul primului secol numit „Didahia celor 12 apostoli”) la un ritual unde preotul iti serveste un dumicat de paine si o gura de vin. Ea isi are originea in mitraism, aceasta existand insa si in cultul zeului Dionisos (omofagia) dar si la comunitatile orfice. Insa iudaismul cu al sau „ospat pascal” reprezinta sursa primara, intrucat initial impartasania se numea „frangerea painii” ca si ospatul pascal evreisc, preluand doar ulterior denumirea de impartasanie sau comuniune, sub influenta modelului orfic.

Sa vedem totusi daca exista o latura extra-mitologica a lui Isus.

Dupa cum se stie, timp de aproape 4 secole au existat tot felul de scrieri care puneau in gura „dumnezeului” decedat pe atunci, un evantai incredibil de convingeri mistice; candva tarziu, s-a facut selectia celor care erau „adevarate” si asta s-a facut cu barda, cu racnete si maraituri.

Sa discutam un pic Evangheliile: Marcu nu este un Apostol, o recunoaste si biserica; este si Evanghelia „lucrata” puternic de „binevoitori” piosi de-a lungul secolelor (IN SINAITIC SI VATICAN – CELE MAI VECHI MANUSCRISE ALE NOULUI TESTAMENT – MARCU SE TERMINA LA MARCU 16:8); desi Biblia afirma ca aceasta este a doua in ordinea vechimii, astazi se stie si o accepta orice individ educat, ca a fost prima Eevanghelie scrisa; A FOST SCRISA DUPA, SAU IN ANUL 70 D.C., o gramada de timp dupa moartea zeului-om, si scrisa dupa traditiile orale existente; I S-AU ADAUGAT TARZIU, SFARSITUL CU „ARATARILE DUPA INVIERE” SI „TRIMITEREA CELOR UNSPREZECE” (vezi info sumara pe http://www.pbs.org/wgbh/pages/front…ory/mmmark.html
http://www.religioustolerance.org/mark_16.htm )

Este Evanghelia care a pastrat caracterul apocaliptist al lui Isus (influenta eseniana), acolo spunandu-se:

„El le-a mai zis: Adevarat va spun, ca sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor muri pana nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere.” (Marcu 9:1); aceesi prezicere naiva este repetata si in Matei 16:28; evident ca nu s-au implinit presimtirile „mielului”, niste capotatzi asteaptand chiar si prin anul 2000 Armaghedonul…. insa aceste asteptari naive tipice sectei iudaice a esenienilor, apar in mod repetat si in celelelalte Evanghelii: Matei 10:7: „Si pe drum, propavaduiti si ziceti: Imparatia cerurilor este aproape!” sau Luca 21:32: „Adevarat va spun, nu va trece neamul (in Bibliile englezesti gasim traducerea mai plina de sens de „generatie”) acesta pana cand se vor implini toate aceste lucruri (adica venirea „fiului omului” pe un…. nor, descrisa in Luca 21:27). Aceeasi prezicere o gasim si in Marcu 13:30 si Matei 24:34.

Marcu este cel care ne zice monumentala Marcu 16:17, 18, aia cu credinciosi care scot draci, beau otrava si iau serpi in maini; de altfel, stupizeniile sunt multe, Marcu 7: 32, 33: „el l-a luat la o parte din norod, i-a pus degetele pe urechi, si i-a atins limba cu scuipatul lui.” – curat „stil divin”….

Sa-l luam si pe Matei: Evanghelie celebra prin a sa cassure dans la naration, apres-coup-ul sau, adica ADAUSUL FRAUDULOS (si VIZIBIL CHIAR SI PENTRU CEL MAI NAIV CREDINCIOS IN MASURA IN CARE CINEVA I-L ARATA) din Matei 28:11 – 15; alta curiozitate… lipseste Inaltarea: adica ala care nu este Apostol (Marcu), asta cum ziceam recunoaste si biserica, ne spune si el acolo 2, 3 cuvinte despre Inaltare, insa Matei „Apostolul” tace malc, nu a vazut, nu a auzit nimic… Curat-murdar, cum ar zice Tanase!

Alt amanunt care scapa „gorobetelui”: Matei 28:15: „[…] si s-a raspandit zvonul acesta PRINTRE IUDEI pana in ziua de azi.” – Asta ne spune cat de evreu era Matei-apostolul, si deci cat de Apostol a fost ala care a scris Evanghelia lui…. Matei.

Matei este de asemenea fanul lui Stalin (sau invers???): Matei 12:30: „Cine nu este cu mine, este impotriva mea, […]” – toleranta de cuvios, deh…

Tot Matei e cel cu Isus zicand ca a venit sa învrajbeasca mama cu fiica si tatal cu fiul, ca ne aduce sabia, (nah ca are dreptate aici, nu pot sa-l contrazic, istoria nu il contrazice nici ea, biata…) – Matei 10:34, 35, 36, 37.

Tot Matei este cel care ni-l arata pe Isus ca venind sa apere si sa implineasca legea si proorocii, adica Vechiul Testament, ala, sa ne aducem aminte, cu „sa nu rabzi o vrajitoare sa traiasca” si cu „cum, ati lasat femeile in viata? ”

Multi ortodocsi cand le vorbesti de Biserica si credinta, scot in fata ceea ce ei numesc „Traditia”; intrebarea mea este, e mai importanta interpretarea decat sursa? E mai important RITUL decat MESAJUL? Ce cuprinde ritul? O gramada de suprastrat ritual din care nu ai sa gasesti prea mult in „Cartea Sfanta” si spusele lui Isus: semnul crucii, rugaciunea pentru morti, inchinarea la sfinti si ingeri, Inchizitia (la catolicii unui veac trecut), maslul, uniforma aparte a clerului, divinizarea Sfintei Fecioare, folosirea apei sfintite, etc. – NU AI SA LE GASESTI IN BIBLIE; e de blamat daca se spune ca asta este o re-idolatrizare a credintei si ca monoteismul exact asta a combatea initial, saracul?

Sa luam acum Evanghelia „Apostolului” Ioan, din care, din nou, lipseste Inaltarea (ca si in Evanghelia „apostolului” Matei… ), in timp ce in Evanghelia lui Marcu, ne-apostolul, ca si in Luca, ea exista. Ca sa iti dai seama de cat de logic era omul care a relatat Evanghelia lui Ioan, nu e nevoie decat sa citesti Ioan 15:15 si Ioan 16:12. Pe cinstite!

Apoi trebuie sa stim ca „Ioan” este Evanghelia care se autociteaza… pe sine însasi…. inca o data…. repetandu-se din nou. :) – Citeste capitolele 5, 6 si 14.

Sa citim apoi Ioan 20: 19 ca sa vedem cat de „apostol” era Ioan, cand spune „a statut in mijlocul LOR” (si in 20:20, 20: 21, 20:22 si 20:17) Sa fim desptepti!

Tot Ioan este cel care ni-l prezinta pe Isus si pe mama sa in Apocalipsa, ca pe niste personaje demne de basmele lui Ispirescu*…. „par si cap alb ca lana si ca zapada, picioare ca arama arsa, glas ca vuiet al apelor, in mana dreapta 7 stele si din gura ii iese o…. sabie ascutita cu 2 taisuri”, dar stai un pic ca „fata lui e ca soarele cand straluceste in puterea lui” (cum i-or fi vazut-o atunci, ca sa ii vada sabia aia cu 2 taisuri ce-i iese din gura….), „e asezat pe un nor alb pe cap cu o cununa de aur si in mana cu secera ascutita, dar si calare pe cal alb”. Tot in Ioan apare reluat amuzantul miracol al lui Dionisos care preface apa in vin (zeul grec Dionisos „face” primul aceasta „minune”, existand chiar un ritual al adeptilor sai relatat de catre Pausanias prin care si ei, preotii zeului, schimba 2 vase de apa in vin).

*referitor la basme, Noul Testament nu se distinge din acest punct de vedere de Vechiul Testament, care si el chiar de la primele pagini (Geneza 6:2-7) ne vorbeste de o vreme cand uriasii umblau pe pamant, iar fii lui Dumnezeu (?????) se impreunau cu fetele oamenilor… ca erau frumoase (se pare ca urmasii amaratului de Adam faceau femei mai reusite decat „marele creator” al Evei si Universului, de aveau odraslele acestuia nevoie sa-si caute frumuseti facute de muritori). Dezamagirea acelui care educat fiind, citeste Biblia, nu poate fi decat pe masura disperarii arheologului biblic Edward Robinson, care la inceput de secol 19 se declara dezamagit ca „inarmat” cu noua cucerire a lui Champollion, descopera in Egipt si scruteaza mai apoi, sute de placute-inregistrari ale istoriei tarii, fara sa gaseasca nici macar o singura mentiune despre „Pamantul fagaduintei”, despre Moise, Exod, sau „cele 10 plagi”. Stiind azi ca aceasta compilatie vechi-testamentara a fost scrisa cam in aceeasi perioada cu „Istoriile” lui Herodot (numit chiar de anumiti contemporani „mincinosul”!!), nu poate fi decat bizar ca marturii ale V.T. nu sunt confirmate de arheologie sau alte surse, pe cand relatarile grecului s-au confirmat chiar atunci cand pareau legende total neverosimile.

Musulmanii cred ca Dumnezeu a mai trimis un profet pe pamant dupa Isus al nostru, ca sa aduca cuvantul sau al’ mai nou catre oameni, asta dupa 600 de ani de la infiintarea crestinismului de catre „mielul” nostru; el, profetul Mohamed, zice ca intr-o zi intr-un moment de liniste a vietii sale tumultoase de jefuitor de caravane si comerciant de sclavi, a fost luat de catre Ingerul Gabriel pe un cal miraculos si dus in zbor intai in Rai unde a vazut ca acolo toti ingerii si Dumnezeu insusi vorbeau araba – pesemne un fel de limba oficiala pe acolo – dupa care a fost dus in Iad, unde a vazut ca marea majoritate a pacatosilor care ard in flacarile necuratului, sunt…. femei; el afirma ca i-a fost dictat Coranul de catre insusi Dumnezeu (insa altii l-au pus pe hartie, el fiind analfabet, chestie recunoscuta de traditia islamica (Al-Hadituri)), si ca Domnul i-a cerut sa duca mesajul Sau intregii omeniri, aceasta, adica omenirea, trebuind sa fie toata convertita la „noua si adevarata religie”, la ultimul Sau mesaj catre oameni, CARE EA SI DOAR EA POATE ADUCE MANTUIREA, Coranul negand explicit faptul ca Isus a fost crucificat sau ca a fost Dumnezeu insusi, recunoscandu-i doar atributul de profet al acestuia, unul dintr-o lunga lista (Coran, surata 4, versetul 157).

Acum daca as intreba un crestin daca crede chestia asta, probabil mi-ar spune ca nu, ca e cam puerila, si ca de fapt prea trag spuza pe turta lor baietii astia cu turban; sa ne inchipuim insa ca se apuca unul dintre voi sa zica unui budist (vreun miliard de oameni) sau hindus (si astia se apropie de un miliard) sau unui ateu, ca Dumnezeu a fecundat miraculos o fecioara, care a ramas gravida astfel si care a nascut mai apoi Fiul Domnului, si ca acesta S-a nascut de fapt ca sa… sufere, murind pentru a lua El toate pacatele (???) omenirii asupra Lui. Credeti ca ne-ar crede multi, eh?

Sa vedem un pic si istoria legata de Isus. Curiozitate maxima, imparatul Adrian intr-o scrisoare pe care i-a trimis-o consulului Severianus in 134 d.C., afirma ca adoratorii zeului-Soare Serapis in Egipt, erau crestini si ca acesti credinciosi ai zeului Soare se proclamau ei insisi ” Preotii lui Cristo”. Adorarea lui Serapis a fost importata in Egipt din Pont, o provincie limitrofa Betaniei. Crestinii mentionati de Plinius Cel Tanar erau toti, probabil, credinciosii lui Serapis, care erau toti evrei.

Suetonius (somitate juridica in timpul imparatului Adrian), in opera sa „Viata lui Claudiu” povesteste ca acesta i-a condus pe evrei, care instigati de Cristos (Crestus) incercau tot timpul sa se ridice contra Romei. Insa cum se spune ca asta s-ar fi putut intampla cam 15 ani dupa crucificarea lui Isus Cristos, nu putea fi cel pe care il cunoastem ca Isus Cristos. Filo, marele istoric evreu, desi era contemporan cu Cristos, nu face absolut nici o referinta la Isus. Filo a dezvoltat doctrina Logosului, si chiar daca dupa teologia crestina Isus Cristos era „Logos”, faptul nu este, in mod surprinzator, remarcat. („Logos” este Cuvantul lui Dumnezeu, „Verbul”). Justus de Tiberius, natural din Galilea, a scris o istorie care acoperea toata perioada in care se zice ca ar fi trait Isus, (de observat ca aici nu zic „Cristos”, pentru ca in toate religiile practic a existat un „Cristos”, un profet-mesager sau un salvator) dar nici un moment nu mentioneaza numele lui. Scrierea lui a fost studiata de Fotie, patriarh crestin si erudit din Constantinopolul sec. 9, el zicand: „Justo nu face nici cea mai mica mentiune asupra aspectului lui Cristos, asupra faptelor care s-au petrecut sau cum au fost realizate celebrele miracole”.

Putina informatie referitoare la Salvatorul Crestin, este citata de Robert Keable in opera sa „Marele Galileu”, acesta spunand: „Nici un om nu stie suficient pentru a scrie o biografie asupra primilor ani din viata lui Isus. De fapt, nimeni stie suficient ca sa poata, macar, sa puna un anunt funebru acestui mare om in ziarul Times. Si daca ar fi sa consideram date istorice, nu ar ajunge nici sa scriem trei rugaciuni. Mai mult, daca ziarele ar fi existat si s-ar fi publicat un anunt funebru in anul mortii sale, editorii nu ar fi gasit numele sau. Putine perioade ale erei antice sunt atat de bine informate ca perioada lui Augustus si Tiberius. Dar nici un contemporan nu cunostea existenta sa si inclusiv o generatie dupa, gasim numai o presupusa citare a lui Iozefus Flavius (discreditat ca sursa istorica de incredere odata cu descoperirile arheologice recente de la Massada), o referinta chestionabila in Suetonius si mentionarea unui nume care putea sa fie al lui, in Tacitus. Asta e tot.”

Toate istoriile evanghelice poseda anumite inexactitati si contradictii care ies în evidenta mai ales daca se citesc cu discernamant. In Matei 2:1, ni se spune ca Isus Cristos s-a nascut „in zilele lui Irod”. Dar in Luca 2:2, se zice ca Isus Cristos a vazut lumina zilei cand Quirano era guvernator in Siria. Exista aici o discrepanta de cel putin 10 ani, caci Irod a murit în anul 4 inainte de presupusa nastere a lui Cristos, in timp ce Quirano nu a fost guvernator in Siria pana in anul 7 d.C. Dr. Giles spune in „Dosare Evreiesti si Crestine”: ” Nu avem nici o pista care sa faca referinta la acea zi sau epoca a anului, si mai mult inca, anul in care s-ar fi nascut Cristos.” Matei 1:6 – 16 enumera 28 generatii de la David pana la Isus, in timp ce Luca 3:23 – 28 „insira” 43. Dupa Ioan, Isus a vizitat Ierusalimul cel putin de 4 ori, dar Evangheliile sinoptice (Marcu, Luca si Matei) ne asigura ca el a calatorit la Ierusalim numai o data. Cat despre magnitudinea misiunii lui Isus, opinia evanghelistilor sinoptici este un an, dar Ioan afirma ca au fost trei ani. Dupa evanghelistii sinoptici ajungem la concluzia ca „Salvatorul” a realizat operele lui principale in Galilea, dar Ioan zice ca a fost Iudeea locul principal unde Isus a implinit misiunea sa.

Crucificarea deasemeni este nesigura. O istorie o pune la 9 dimineata („a treia oara”), in timp ce alta zice ca s-a produs la a sasea ora in mijlocul zilei. Se spune ca Isus a prezis ca va petrece 3 zile si 3 nopti in mormant, dar istoriile sinoptice ale faptului spun ca a fost o zi si doua nopti, adica o zi si jumatate.

Si daca investigam cine a vazut primul mormantul, gasim 4 raspunsuri diferite. Ion zice o femeie; Matei, doua femei; Marcu, trei femei si Luca o cantitate neprecizata de femei… Matei afirma ca ele au vazut un inger, in timp ce Marcu ne asigura ca a fost un barbat tanar. Luca zice ca femeile au vazut doi barbati. Ioan zice ca au vazut doi ingeri. Aceste femei, deasemeni, l-au vazut pe Isus daca credem ce citeaza Matei (cap. 28), dar daca dam credit Cap.24, femeile nu l-au vazut pe Isus. Deasemeni nu exista unanimitate cu privire la numarul exact de zile cat a durat Invierea si Inaltarea. Dupa Luca a durat numai o zi, dar cel putin 10 zile dupa Ioan. „Cartea Faptelor” prelungeste perioada la 40 de zile si dupa cum se spune ca Evanghelia lui Luca si Cartea Faptelor au fost scrise de acelasi autor, aceste discrepante sunt deconcertante. Dupa cum spune Sfanta Scriptura, Isus a terminat peregrinajul pamantesc si s-a inaltat la cer. Locul exact al inaltarii este aparent necunoscut: Urcarea s-a produs in Ierusalim daca Marcu a scris corect. Dar nu este asa, daca Luca zice adevarul, pentru ca el spune ca Isus era in Betania cand s-a produs faptul. Actele (1:12) dau Muntele Maslinilor ca scena a intamplarii transcedentale. A se observa ca Matei si Ioan nu fac nici o referire la inaltarea lui Isus, care are loc in „Sporium Addendum” a lui Marcu (ultimele 12 versuri, care nu exista în documentul original) si nici în versiunea lui Luca din „Codex Sinaiticus”, un manuscris din sec. IV care se afla azi în Muzeul Britanic. Scriitorii Evangheliilor ne dau trei opinii diferite asupra naturii lui Isus. Marcu il vede ca „Fiul Omului”. Matei si Luca il adora ca pe „Fiul lui Dumnezeu”, iar Ioan il considera Dumnezeu insusi.

Sa ne imaginam ca ne-am intoarce in urma cu 2000 de ani in Roma antica, cu vreo cativa ani inainte de presupusa nastere a lui Isus. Esti cu o saptamana inainte de 25 decembrie, toata lumea se pregateste de sarbatoare, exact cum fac si azi milioane de crestini. Pentru romani, 25 Decembrie era sarabatoarea Soarelui, Sol Invictus (ziua echinoctiului). Ei scriau aceasta data cu litere de aur in calendarul lor. In fiecare an la aceasta „epoca”, soarele se naste inca odata si pune capat intunericului hibernal. Se facea o mare sarbatoare cu papusi, cadouri, veselie si era cea mai buna zi a anului, acel 25 Decembrie. Aceste sarbatori sunt milenare, cu mult inainte sa se fi auzit despre un oarecare Isus. In afara Romei exista un Templu subteran dedicat zeului persan Mithra si la miezul noptii, in primul minut, la fiecare 25 decembrie, se putea vedea Templul plin de lumanari aprinse, preoti imbracati in alb in Altar, copii aprinzand mirodenii, totul aproape exact cum poti sa vezi si azi intr-o biserica crestina. Si toti adoratorii zeului Mithra ne-ar spune ca mantuitorul lor a fost un zeu bun, ca a venit din ceruri, s-a reîncarnat ca om, a spalat si salvat de pacat intreaga omenire, si ca el s-a nascut dintr-o mama fecioara intr-un staul intunecos chiar la 25 Decembrie.

Egiptenii aveau si ei Templele lor, si ei sarbatorind nasterea Zeului salvator Horus, care s-a nascut din mama fecioara intr-un staul in 25 de Decembrie. Si in Templu am vedea o statuie a zeului Horus copil in staul cu mama-feciaoara Isis, la fel cum in bisericile catolice azi, se instaleaza un staul si o mica pestera pentru copilul Isus si Fecioara Maria. Si daca continuam calatoria, si mergem la locuintele gladiatorilor si prizonierilor de razboi din Germania, îi gasim si pe ei in sarbatoare la aceeasi data. Ei v-ar fi explicat, ca pe 25 Decembrie in toata Europa nordica se sarbatorea „Yule” sau Roata, care înseamna ca soarele si-a împlinit ciclul ca o roata si se întoarce înca odata pentru a „rascumpara” oamenii din infernul iernii si a-i reda paradisului verii.

Este, deja, o evidenta ca Isus Cristos este personajul istoric despre care s-a scris cel mai mult, in special in ultimii ani ai secolului XX, anii Apocalipsei dupa multi credinciosi si sectanti care asteptau si asteapta venirea salvatorului Mesia. Biserica a reusit, in baza a putine piste existente asupra identitatii si vietii lui Isus, sa produca o poveste biografica pe care o sustine credinta si arata fata cea mai umana a acestui „dumnezeu-om” cu care toti putem sa ne relationam. Cu toata literatura care se produce continuu si semnificatia subiectului, in randul publicului exista o carenta serioasa a educatiei corecte si cuprinzatoare cu privire la religie si mitologie si majoritatea personelor sint foarte prost informate. Dar exista un enorm volum de literatura care demonstreaza de o maniera logica si inteligenta, repetata, faptul ca Isus Cristos este o reprezentare de caracter mitologic, similara zeilor din Grecia , Roma, Egipt, Sumeria, Fenicia sau India, zei care sunt toti azi admisi ca mituri, nu ca figuri istorice. Cautand in profunzime, in acest volum de studiu, se descopera ca toata istoria lui Isus este bazata in miturile eroilor mult mai vechi care au existat mii de ani inaintea lui, la mai toate culturile. Asa se descopera ca aceasta poveste nu este o reprezentare istorica a unui tamplar evreu rebel, care a trait fizic in Orientul Mediu acum 2000 de ani. De-a lungul secolelor s-a demonstrat continuu ca personajul Isus Cristos a fost inventat, nu a reprezentat o persoana reala, dar a fost convertit in super-om de catre discipolii sai entuziasti si biserica. Dar si crestinismul a avut dizidentii sai, controversa a existat inca de la inceputurile lui. Unii dintre „parintii bisericii” au recunoscut ca au fost obligati constant sa apere ceea ce trebuia sa creada poporul, aceasta fabula absurda fara nici o baza solida care sa o sustina, si incercind sa impuna o legenda ca un fapt real care a avut loc in Iudeea. Acesti dizidenti numeau Noul Testament „fictiunile evangheliei”. Prima mentiune a evangheliilor este cea a lui Iustin in 150 dupa Cristos (le numeste „Memoriile apostolilor”), dupa 180 mentionandu-le Irineu, Tertulian si Origen. Singurul argument „intineritor” al evangheliilor de care biserica dispune, este marturia lui Papias, dar care in fapt este un contra-argument, intrucat Eusebiu, istoricul-episcop, in istoria sa il citeaza pe Papias spunand: „Nu ma voi codi sa-ti randuiesc la un loc explicatiile pe care le-am invatat bine de la cei batrani si de la cei care, imi aduc bine aminte […] Daca am intalnit vreundeva cate unul care a petrecut cu cei batrani, l-am intrebat de cuvintele batranilor: Ce a zis Andrei, sau ce a zis Petru, sau Filip, sau Toma, sau Iacov, sau Ioan, sau Matei, sau altul din ucenicii Domnului.” El insusi este asadar numai un martor indirect al scrierii evangheliilor.

Sunt mai bine de o mie trei sute de ani de cand un învatat (arhiepiscopul catolic de Sevilia), a despartit astrologia (o credinta, o suma de traditii variate, „ghicitul in stele”), de astronomie (stiinta care studiaza corpurile ceresti). Aceasta extrem de veche si exotica, si prin asta fermecatoare traditie, a întampinat o puternica opozitie de la Parintii Bisericii Crestine Timpurii si de la Marii Sfinti ai Crestinismului, acestia respingand cu vigoare si chiar patima aproape, aceasta „superstitie”. Trebuie sa recunoastem, Biblia insasi este necrutatoare si inechivoca (Deuteronomul, printre alte carti biblice) fata de credintele in zeitatile pagane adorate de astrologii vechimii (Soarele, Luna, Venus, Marte, Jupiter si Saturn). Toate cele trei mari denominatiuni crestine resping astrologia, deci si ortodoxia. Mari teologi romani si mari sfinti ortodocsi, au scris combatand-o ca pe una dintre cele mai rele superstitii. Din punct de vedere crestin, astrologia este o forma de paganism, acest atat de urat si combatut paganism, de catre biserica. „Ghicirea in stele”, sintagma devenita sinonima aproape in limba romana cu superstitia si credulitatea, sunt considerate ca fiind forme de apostazie (renegare a credintei). Azi timpurile sunt altele, evident, si expulzarile din comunitatile crestine nu mai sunt practicate ca în alte vremuri (aceste expulzari încep chiar odata cu debutul celui de-al 2-lea secol crestin!), iar preotii si teologii prezentului aproape ca s-au resemnat de multisor cu faptul ca „clientela” proprie, mai mult chiar decat nereligiosii însisi, le sunt „fideli” doar pe jumatate, crezand în acelasi timp si povestile astrologiei, ca si mitul crestin însusi. Caci altadata, corpul preotesc, teologii, combateau cu toata puterea de care erau capabili acest „rau” perceput, care impingea masele ignorante spre fatalism si paganism greco-roman. Marele Sfant crestin Augustin, este unul dintre ei. Sfantul Isidor din Sevilia altul. Conversia Sfantului Imparat Constantin cel Mare la crestinism, a fost un moment de istorica întorsatura al cursului ulterior al evenimentelor, din acest moment, credinta si practicarea astrologiei devenind o crima pasibila de pedeapsa capitala, practic astfel astrologia încheiandu-si drumul sau european. Ea va continua sa fie cultivata de arabi, care astfel vor dobandi si adanci prin ea cunostintele de astronomie, depasind din acest punct de vedere lumea crestina pentru multe secole. Poate nu intamplator, evreii din Europa, ca si arabii, vor ramane fideli pasiunilor lor astrologice, fiind printre putinii locuitori ai Europei crestine care mai detineau cunostinte avansate despre contributiile marilor astrologi ai Antichitatii, ei insisi devenind scriitori si învatati în acest domeniu numit azi pre-stiinta [Lucrarea mistica „Cartea Splendoarei”, fie scrisa in secolul II (improbabil) cum sustin evreii, fie in secolul 13 (cand a aparut realmente prima oara si cand istoricii zic ca este data ei de conceptie), sta marturie in acest sens], evreii fiind cooptati repede de catre califii Imperiului arab la apogeu si din acest motiv.

Probabil deasemenea tot nu întamplator, acum 6000 de ani, caldeenii, popor semit si ei ca si evreii si arabii, au fost creatorii acestei traditii, ei fiind primii „ochi” umani care au scrutat cerul cu gandul de a-l întelege, ei reusind sa întocmeasca harti ceresti si tabele orare (care vor deveni mult mai tarziu calendarele noastre) în care erau descrise cu uimitoare exactitate straniile miscari ale stelelor si „stelelor vagaboande” (planetele). Preotii lor, au calculat durata anului cu o abatere mai mica de 0,001 % fatza de valoarea corecta, iar cifrele descriind miscarile Soarelui si Lunii, au o eroare de „3x marja de eroare” a astronomilor secolului al XIX-lea… Toata aceasta cunoastere cu functie predictiva verificata si utila, facea ca astrologia sa fie pe atunci o veritabila stiinta exacta, desi bazata pe prezumtii mitologice. Cum s-a nascut aceasta traditie asiatica care a cucerit lumea si Europa? Simplu: Lasand la o parte perplexitatea si admiratia cu care probabil priveau ei astrul zilei ca si Luna, studiind cerul noptii, rasaritului si apusului, preotii caldeenilor de acum mai bine de 6000 de ani, au facut observatia evidenta ca exista corpuri ceresti fixe (majoritatea, fiind însa cam „palide”), cat si corpuri ceresti a caror pozitie variaza odata cu trecerea timpului (cateva „stele vagaboande”, adesea mai luminoase decat cealalta categorie). Cu timpul, constatare aproape neverosimila din perspectiva omului „modern”, acestia au învatat sa cunoasca si recunoasca toate stelele care se prezentau vederii lor pe cerul noptii senine, fiind capabili prin efecte mnemotehnice simple (legarea unui grup de stele de o forma terestra familiara – constelatia, „zodia”) sa întocmeasca harti si tabele care sa le urmareasca evolutia: Nebo, Istar (Astarte), Nergal, Marduk si Niniv, planetele sistemului nostru solar vizibile cu ochiul liber, au captat repede atentia lor prin iregularitatea miscarilor pe bolta, luminozitate particulara sau dimensiune, dar mai ales prin impredictibilitatea si incomprehensibilitatea miscarii acestora datorata, stim azi, proximitatii de Terra si propriei lor miscari de revolutie, ca si a miscarii de precesie a Pamantului). Aceasta a ramas mult timp, dezolant de mult timp, o nedezlegata problema a omenirii, modele succesive de explicare a Universului ramanand incapabile de a satisface realitatea nemijlocita a observatorului. Aceste „stele vagaboande” se misca odata cu restul cerului, avand totodata si miscarea lor relativa proprie, ca niste muste ratacind pe suprafata unui glob aflat in miscare de rotatie, ele deplasandu-se de-a curmezisul boltei ceresti înlauntrul unei zone limitate la o fasie îngusta, ca o centura încingand oblic firmamentul la un unghi de aprox. 23 de grade cu ecuatorul (ceresc), aceasta fiind zodiacul, sau „linia zodiacala”, cum mai este ea numita. Zodiacul a fost împartit în 12 sectoare, denumite dupa tot atatea constelatii de stele fixe aflate in vecinatate. In acele timpuri ale începuturilor si ignorantei, de la valabila observatie si geniala inventie, evident, apendicele mitologic ca si corolarul sau direct, anume ghicirea viitorului, au urmat si s-au „îngrosat” repede, prin tot atatea traditii prin care a trecut de-a lungul secolelor si de-a latul spatiului geografic aceasta îndeletnicire rezervata castei preotilor/învatatilor. Caldeeni (babilonieni (sumerieni si akadieni) si asirieni), egipteni, canaaneitzi, fenicieni, arameeni si evrei, greci si romani, au adorat cu totii mai constient sau nu, intr-o forma mai direct recognoscibila sau nu, astrele „plimbarete” peste braul ceresc zodiacal. Desi constant ostili astrologiei, crestinii însisi, prin extrem de numeroasele împrumuturi mitologice de care a beneficiat nascanda lor religie, sunt si ei la randul lor niste tributari si adoratori ai astrelor, astre „deghizate” sub figurile antropomorfice, divine sau mixte, ale Vechiului si Noului Testament.

Acum un secol, scriitorul Albert Churchward a spus: „[…] se poate demonstra ca Evangheliile canonice sunt numai o colectie de proverbe ale Mitului si Religiei egiptene”. In „Falsificarea in crestinism” Joseph Wheless spune: „Evangheliile sunt toate falsificari sacerdotale terminate multe decenii dupa evenimentele descrise”. Falsificarea dezlantuita in primele secole ale existentei bisericii era atat de obisnuita ca o noua fraza a batut moneda: „Frauda pioasa”. Multi istorici au observat ca documentele crestine timpurii, scrisorile atribuite lui „Pavel”, niciodata nu discuta fondul istoric al lui Isus, dar se ocupa in mod special de o fiinta spirituala, care era bine cunoscuta de toate sectele gnostice de mii de ani. Putinele referinte „istorice” ale vietii reale a lui Isus citata in scrisori, demonstreaza falsificari si interpolari. Cum semnala candva scriitorul Edouard Dujardin, literatura lui Pavel „nu se refera la Pilat, nici la romani sau la Caiafa, sau la Sinedriu, la Irod sau Iuda sau la femeile sfinte, el nu face nici o aluzie la trecut, desi majoritatea Epistolelor sunt scrise inaintea Evangheliilor canonice insele.” Afirmatia ca Isus Cristos este un mit se poate proba nu numai prin lucrarile „dizidentilor” bisericii si a „paganilor” care cunosteau adevarul si care au fost combatuti sau asasinati pentru lupta lor impotriva sacerdotilor crestini si parintilor bisericii, ci si cu propriile decalaratii ale unor importanti crestini care revelau continuu ca stiau ca Isus Cristos era un mit fundat pe zeii mai vechi cunoscuti cu mii de ani in urma. In timpul cind se spune ca a trait Isus, exista inca marea biblioteca din Alexandria si o retea de informatie din Europa pina in China si aceasta retea avea acces la numeroase manuscrise care redau aceeasi poveste, dar apartinind unor etnii diferite. In realitate legenda lui Isus este similara aceleia a lui Crisna, asa cum ne-a fost prezentata si explicata de notabilul mitolog si erudit Gerald Massey acum mai bine 100 de ani, ca si de reverendul Robert Taylor acum 160 de ani, iar legenda lui Crisna a fost scrisa in Vedele hinduse pe la anul 1400. i.Cr…. Exista tot asa, convingatoare similitudini intre Isus si Buda. Deasemeni este izbitoare asemanarea Mitului lui Isus cu cel al lui Horus, zeul egiptean. Horus, fiul lui Osiris, s-a nascut din fecioara Isis la 25 decembrie. Ca si Isus, Horus avea 12 discipoli, l-au ingropat si a inviat, era „drumul, adevarul, lumina, salvatorul, fiul uns al lui dumnezeu”. Facea minuni si l-a inviat din morti pe un om, numit Elazar. Pe Horus il numeau „Iusa”, „fiul” si ” propria umbra” care se transforma in „Ptah”, ‘Tatal creator”, cu mult timp inainte sa apara crestinii lui Isus. La fel, si miturile lui Budha si Mithra au multe similitudini cu cel al lui Isus. Ierarhia crestina este aproape identica cu cea mitrica pe care a substituit-o si care precede povestea crestina cu mai bine de 600 de ani. Toti cei care au incercat sa arate aceste asemanari, dizidentii, au fost anihilati. Poporul nu trebuia sa cunoasca adevarul, trebuia doar sa creada. De exemplu, parintele bisericii timpurii Tertulian (160 – 220), admite ironic originile veritabile ale povestii lui Isus in combaterea criticilor sai: „Dumneavoastra spuneti ca adoram Soarele; dumneavoastra de asemeni.” Este bizar apoi cum un credincios si aparator al credintei, la inceput chiar fervent, Tertulian, a renuntat apoi la crestinism. Ratiunea pentru care toate miturile sunt similare, cu un zeu-om pe care il „sacrifica” si care învie, face minuni si are 12 discipoli, este ca aceste legende au fost bazate pe miscarile soarelui si astrelor pe cer, desfasurarea astro-teologica a Soarelui trecand prin cele 12 constelatii, sau semne zodiacale. Isus si toti ceilalti zei despre care vorbesc miturile religiilor, sunt personificarile soarelui, iar povestea evanghelica este pur si simplu o repetare a unei formule mitologice. De exemplu, multi dintre salvatorii lumii sacrificati sau inviati, isi au aniversarea pe 25 decembrie. Si asta, datorita faptului ca vechile civilizatii au recunoscut ca (dintr-o perspectiva geocentrica in emisefera nordica) soarele realiza coborarea anuala catre sud pana la 22 – 23 decembrie (Solstitziul de Iarna) si dupa trei zile începea din nou sa urce catre nord. Acesti oameni din vechime credeau ca „Zeul Soare” a murit pentru trei zile si „s-a nascut din nou” in 25 decembrie, multe culturi sarbatorind nasterea soarelui in 25 decembrie. In unele parti ale lumii, calendarul începea in constelatia Fecioarei si deci soarele „se nastea din fecioara”. Soarele este „lumina lumii”, „vine din nori si fiecare ochi o sa-l vada”, soarele care se ridica dimineata este „salvatorul umanitatii”, „soarele are o coroana de spini”, „discipolii” soarelui sint cele 12 luni si cele 12 semne zodiacale pe care soarele le traverseaza in cele 12 luni. Si eruditii timpului stiau ca zeii lor erau de natura astronomica si atmosferica si nu personaje literare sau istorice. Nu este întamplator asadar ca exista 12 Apostoli ai lui Isus si 12 sunt casele astrologice si lunile anului, cum 12 sunt si „ajutoarele” lui Horus. Cei 12 discipoli ai lui Isus sunt simboluri pentru casele zodiacale si nu reprezinta figuri istorice care au jucat o drama pe pamant, in jur de anul 30. Petru cu usurinta reveleaza caracterul sau mitologic, in timp ce de Iuda s-a spus ca reprezenta Scorpionul, „tradatorul”, in epoca anului cand puterea soarelui slabeste.

Mitul transgresiunii unui tabu alimentar, este prezent adesea in religiile populatiilor care au creat mari civilizatii si i-au dominat pe evrei: la sumerieni, Ninursag, zeita pamantului da nastere la trei generatii de zeitati feminine impreuna cu Enchi (zeul apei si intelepciunii), alaturi de 7 specii de plante sacre. Intrigat si curios, Enchi vrea sa manance din aceste plante, gestul sau ducand la blestemarea sa de catre zeita: cade bolnav (slabirea vegetatiei). Cand este pe punctul de a muri, implorata de ceilalti zei, Ninursag il iarta. Pentru a-l vindeca, zeita creaza 8 divinitati cu care ii inclocuieste organele suferinde.

Paralelismele merg insa mai departe intre mitul biblic si cel al Dilmunului, raiul sumerian: Ninty, zeita numita „stapana coastei”, este cea care ca si in Biblie este creata plecand de la un organ, coasta; odata facut „pacatul” originar, si aici se regaseste aluzia la nasterea cu dureri.

Pe aceeasi linie a imprumuturilor iudaismului de la vecinii sai mai puternici si mai civilizati, este si mitul creatiei omului (din Facere), care preia ideea omului care este creat si vietuieste intr-o gradina paradisiaca, prezenta in poemul babilonian al creatiei, unde acesta (omul – „lulu”) este creat cu scopul de a fi „gradinarul”, care ajuta zeii in treburile neimportante, servindu-i pentru ca acestia sa aiba timp sa se odihneasca. O alta chestie pe care crestinul obisnuit ar trebui sa o cunoasca, este faptul ca insasi ideea de „lege data de dumnezeu” nu este originala, aceasta fiind „furata” de micul trib de pastori nomazi ai lui Moise, de la babilonieni: codul lui Hamurabi, cea mai veche atestare istorica a unui cod de legi (1780 i.e.n.), este si el „dat de catre zei” regelui Babilonului: acesta este chemat de Anu (An, stapanul cerului, zeul regilor, cel mai puternic zeu) si Bel (Enlil, zeita-vant, sora zeitei apelor Ea (Enki, care de fapt literal inseamna zeita pamantului), zeu al aerului a carei descriere acadiana a inspirat pasajul biblic din Facere 1:2, „[…] si duhul lui Dumneeu se misca pe deasupra apelor”), pentru a-i fi conferit de catre Samas, zeul-soare, „legile virtuosului”. Iata un citat pe aceasta tema din cartea „Vechiul Testament” a teologului protestant francez Edmond Jacob, profesor de teologie la Facultatea de teologie protestanta din Montepellier si la cea din Strasbourg, autor a numeroase alte carti: „Legile sunt indispensabile oricarei societati cat de cat organizate; pentru a le spori autoritatea, ele erau puse adesea pe seama unei divinitati, asa cum s-a intamplat cu celebrul cod al lui Hamurabi, pe care i-l inmanase zeul Samas. In Israel se socotea ca toate legile ii fuseseera date lui Moise de catre Iahve si din aceasta pricina ele sunt consemnate in Pentateuc.”

Paralele temei omului-dumnezeu Isus si a temei Arcei lui Noe, se regasesc in mitul lui Zeusudra (mitul sumerian al Potopului), personaj uman fabulos care datorita meritelor sale va deveni zeu nemuritor. Adunarea zeilor (pe care o gasim evocata si in Biblie) hotaraste distrugerea semintiei omenesti. O singura voce cereasca va preveni insa eroul Zeusudra, care la indicatiile zeitatii va construi o barca gigantica in care i se ordona sa salveze exemplare din fiecare specie. In semn de recunoastere, An si Enlil (Bel) il vor face zeu nemuritor, sufland asupra lui. Aceeasi poveste este reluata apoi in legenda babiloniana a lui Utnapistim: Zeii cei mari decid sa piarda rasa umana prin apa (potop), numai Ea, zeita a apelor si a intelepciunii, isi propune sa o salveze, aceasta aratandu-se lui Utnapistim, un locuitor al Surupacului, si invatandu-l sa construiasca o barca mare in care sa adune toata samantza viului. Asa cum Noe debarca pe Ararat si i se promite pentru fapta mareata fertilitate si inmultire, tot asa si lui Utnapistim i se promite si da, viata vesnica.

In Deuteronom gasim interzicerea idolatriei, Dumnezeu fiind gelos, chiar el zice asta (Deuteronom 5:9, Deut. 4:24).
Gelos? Da’ pe cine? Pe cine, daca el e unicul??

Raspunsul pe care ni-l dau istoricii, e simplu: Primii compilatori ai Bibliei nu au fost monoteisti. Multa vreme, cu mult timp dupa momentul pretins de Biblie ca act de nastere a monoteismului iudaic, poporul regatului Iuda si al regatului Israel, l-au venerat pe Yahve, un zeu tribal propriu, in schimbul „protectiei” acestuia, insa fara a nega vreodata existenta divinitatilor din tarile vecine. Aceasta practica denumita de antropologi „monolatrie”, nu i-a impiedicat pe evrei sa se roage ocazional la zeitatile acestor vecini. Asta explica de ce regele David, a avut de exemplu un fiu, care se numea „Baaliada”, adica „Baal stie”, Baal fiind una din principalele zeitati cananeene, alaturi de „El”.

Astfel, prin „gura” Bibliei, Moise zice: „Cine e ca Tine intre dumnezei Doamne?” (Exod 15:11) [Psalmul 86:8 reia ideea: ” Nimeni nu e ca tine intre dumnezei, Doamne”].

Astfel, in anumiti Psalmi (Psalm 82:1, de ex.) (dumne-)zeul evreilor sta de vorba intr-o adunare de dumnezei („[…] El judeca in mijlocul dumnezeilor.”) sau alti dumnezei „se inchina Lui” (Psalm 97:7 – 9).

Folosirea pentru Yahve a substantivului comun plural „dumnezei” („Elohim”, pluralul de la „El”/”Eloha”), este un vestigiu al multitudinii de zei/divinitati pe care acesta le-a inlocuit in cursul redactarii V.T.

In perioada monarhica, sub Solomon, ne spune istoria/arheologia, erau divinizati de catre evrei mai multi dumnezei, ca Baal, Asera, Milkon, Kemos, etc.).

Incepand cu secolele VIII i.e.n. tendinta de trecere de la monolatrie spre monoteism intransigent, are loc la inceput in regatul din nord (incepand cu Amos). Regasim descrisa aceasta perioada in Cartile Regilor. Insa zeita Asera, sotia lui Yahve continua sa domneasca in templul de la Ierusalim (avea o statuie) si in casele oamenilor.

Sub Iosia de abia, in sec. VII i.e.n. aceasta este „alungata” din templu, insa va ramane inca o lunga perioada in caminele private ale evreilor, asa cum o atesta descoperirile arheoogice. Prin secolul IX i.e.n., sub Achab, aceasta avea inca dreptul, ca si Yahve, la 400 de „profeti” care sa ii serveasca in templul special dedicat din Samaria. Aceasta zeitate era imprumutata de evrei de la popoarele care i-au dominat direct sau cultural, fiind echivalenta lui Istar din Babilon, Astart din Fenicia.

Au fost descoperite de-a lungul timpului mai multe inscriptii de genul „Yahve si a sa Asera” sau „Baal si a sa Asera”, dezvaluind, cum era si natural (evreii erau triburi nomade de pastori), caracterul lor la un anumit moment de zei ai vegetatiei, atat a lui Yahve cat si a lui Baal. De abia dupa contactul evreilor in robie cu babilonienii, Yahve (re-)devine, incet-incet, un zeu creator, dupa modelul babilonian.

In ciuda eforturilor pioase si anti-idolatre ale lui Iosia, Egiptul cucereste regatul, ravagiile campaniilor babiloniene nefacand decat sa zdrobeasca si mai tare speranta evreilor in iertare si sprijin din partea zeitatii lor tribale. In aceasta lunga si grea incercare prin care va trece poporul evreu, se forjeaza monoteismul asa cum il cunoastem azi: prada incomprehensiunii si fricii ca exista totusi alti zei mai puternici decat al lor biet Yahve, acest etern „loz” necastigator pe care au mizat cu obstinenta, poporul paraseste credinta in zeul tribal propriru Iahve si basculeaza inspre adularea zeilor invingatorilor, adoptand astfel forme de politeism radical, dar acestia sunt supusi de elitele lor in timpul exilului babilonian la mari presiuni intru acceptarea definitiva a ideii ca nu exista decat un singur zeu, idee inserata in retusata carte a lui Isaia (vezi Biblia devoalata de Israel Finkelstein).

Dr. Mark Smith, profesorul de teologie la Universitatea Saint Joseph, profesor de studii biblice si ale Orientului Apropiat, profesor asociat al Asociatiei biblice catolice de pe langa Institutul biblic pontifical de la Roma, explica in „Istoria timpurie a lui Dumnezeu” cum dezastrul militar, politic si social al statului evreu, dezorientarea si disperarea evreilor odata cu infrangerea, cucerirea si deportarea lor, va duce la parasirea paternului canaanit de consiliu/adunare de zei reciproc-egali, pentru a imbratisa o dictatura cereasca, imagine in oglinda a noilor dezechilibre pamantesti, idee care cu timpul va evolua in monoteismul pur si dur asa cum il cunoastem:

„Atat timp cat Israelul era, din perspectiva proprie, pe picior de egalitate cu natiunile inconjuratoare, avea sens o viziune religioasa in care zeul Israelitilor era si el pe picior de egalitate cu ceilalti zei-patroni ai celorlalte natiuni, insa odata cu cucerirea neo-asiriana a regatului nordic in 722 i.e.n., perceptia incepe sa se schimbe, premiza din spatele acestei viziuni despre lume care sustine ca fiecare natiune este tot atat de puternica pe cat de puternic este zeul sau patron, palind incet-incet. Logica spunea ca daca asirienii erau atat de puternici, tot asa era si zeul lor patron si invers, daca Israelul (si mai tarziu Iuda in 586 i.e.n.) poate fi cucerit, asta inseamna ca zeul sau poate cu greu sa fie tot atat de putenric pe cat se credea inainte. Astfel apare din necesitate de-corelarea puterii ceresti de cea pamanteasca, de acum chiar daca Asiria si mai apoi Babilonul vor fi atat de puternici, gandirea monoteista explicand ca in ciuda slabicunii sale, zeul Iahve nu era totusi slab. Pe masura ce sortii Israelului deveneau mai vitregi iar cei babilonieni surideau, noul monoteism explica ca Iahve era seful divinitatilor, zeii Mesopotamiei fiind niste nimicuri. Asiria nu a invins deci din cauza puterii zeilor lor, ci datorita vointei lui Iahve, care vroia sa-si pedepseasca si purifice „poporul ales”. Consecintele imperiilor pamantesti, au impus astfel un model al monarhiei divine.

Pe de alta parte, antropologi dar si renumiti istoricii religiilor, se alatura si ei istoricilor/arheologilor pentru a ne contura mai bine fenomenul, vazand in „recuperarea” de catre evrei a zeului lor creator Iahve, semnul clasic al ultimului recurs pe care o populatie sedentarizata, agricola, il face in perioade de rastriste intru mantuirea sa: dupa „epuizarea” fara succes a tuturor zeitatilor specifice populatiei sedentare (zei ai fecunditatii), se invoca uitatul zeu creator, retras intre timp in ceruri, „obosit” fiind de efortul Creatiei:

Mircea Eliade („Sacrul si profanul”, Ed. Humanitas, 1992, zeul indepartat, pag. 112, experienta religioasa a Vietii, pag. 116):

Zeul indepartat

Istoria Fiintelor supreme de structura cereasca are o importantza capitala pentru cel care vrea sa inteleaga istoria religioasa a umanitatii in ansamblul ei. Nu intentionam sa o scriem aici, in cateva pagini. Trebuie sa evocam insa un fapt care ni se pare esential, si anume ca Fiintele supreme de structura cereasca tind sa dispara din cult, „indepartandu-se” de oameni si retragandu-se in Cer, unde devin dei otiosi. Acesti zeii, dupa ce au creat Cosmosul, viata si omul, resimt, se spune, un fel de oboseala, ca si cum uriasa lucrare a Creatiei le-ar fi epuizat resursele. Se retrag deci in Cer, lasandu-l pe Pamant pe fiul lor, ori un demiurg, pentru a termina sau a desavarsi Creatia. Treptat, alte figuri divine le iau locul: Stramosii mitici, Zeitele-Mame, Zeii fecundatori, etc.

Zeul Furtunii isi mai pastreaza inca structura cereasca, dar nu mai este o Fiinta suprema creatoare, ci doar un Fecundator al Pamantului si uneori un simplu ajutor al Pamantului-Mama. Fiinta suprema de structura cereasca nu-si mai pastreaza locul preponderent decat la popoarele de pastori, capatand o situatie unica in religiile cu tendinta monoteista (Ahura-Mazda) sau monoteiste (Iahve, Allah).

Experienta religioasa a Vietii

„Indepartarea divina” oglindeste de fapt interesul crescand al omului fata de propriile sale descoperiri religioase, culturale sau economice. Prin interesul aratat hierofaniilor vietii, descopririi caracterului sacru al fecunditatii si prin faptul ca se simte atras de exeperiente religioase mai „concrete” (mai carnale, chiar orgiastice), omul „primitiv” se indeparteaza de Zeul ceresc si transcendent.

Descoperirea agriculturii duce la o schimbare radicala nu numai a economiei omului primitiv, ci inainte de toate a economiei sacrului. Intra in joc alte forte religioase: sexualitatea, fecunditatea, mitologia femeii si a Pamantului, etc. Experienta religioasa devine mai concreta, mai intim legata de Viata. Marile Zeite-Mame si Zeii cei puternici sau duhurile fecunditatii sunt mult mai „dinamici” si mai accesibili pentru oameni decat Zeul creator.

Dar, cum am vazut, in caz de nenorocire extrema, dupa ce s-a incercat zadarnic totul si cu deosebire atunci cand nenorocirea vine din Cer – seceta, furtuna, epidemii – oamenii se intorc spre Fiinta suprema si ii adreseaza umil rugaciuni. Aceasta atitudine nu se intalneste doar la pop.ulatiile primitive: De fiecare data cand vechii evrei traversau o perioada de pace si de prosperitate economica relativa, ei se indepartau de Iahve si se apropiau de zeii Baal si Astarte ai vecinilor lor. Numai catastrofele istorice ii obligau sa se intoarca spre Iahve. „Iar atunci au strigat iarasi catre Domnul si s-au tanguit: Am pacatuit, caci am parasit pe Domnul si am slujit Baalilor si Astartelor; izbaveste-ne acum din mana vrajmasilor nostri, si-ti vom sluji tie!” (I Samuel, 12, 10).

Evreii se intorceau catre Iahve atunci cand asupra lor se abateau catastrofele istorice si atunci cand pericolul aneantizarii sub semnul Istoriei era iminent. Primitivii isi aminteau de Fiintele lor supreme in cazul unor catastrofe cosmice. Dar sensul acestei intoarceri catre Zeul ceresc este insa acelasi si la unii si la altii: intr-o situatie deosebit de critica, atunci cand insasi existenta colectivitatii este in joc, sunt abandonate divinitatile care asigura si exalta Viata in vremuri normale, pentru a-l regasi pe Zeul suprem. Exista aici, dar numai in aparenta, un mare paradox: divinitatile care au inlocuit la popoarele primitive zeii de structura cereasca, erau, precum Baal si Astarte la evrei, divinitati ale fecunditatii, ale opulentei, ale plenitudinii vitale, adica divinitati care exaltau si amplificau Viata, atat cea cosmica – vegetatia, agricultura, turme (animalele) – cat si cea omeneasca. Aceste divinitati erau in aparenta viguroase, puternice. Actualitatea lor religioasa se explica tocmai prin forta lor, prin rezervele lor vitale nelimitate, prin fecunditatea lor.

Cu toate acestea, adoratorii lor, atat primitivii cat si evreii, aveau sentimentul ca nici Marile Zeite si nici zeii agrari nu-i puteau salva, nu le puteau asigura existenta in momente cu adevarat grele. Acesti zeii si zeite nu puteau decat sa reproduca Viata si s-o sporeasca; mai mult inca, nu puteau indeplini aceasta functie decat in vremuri „normale”; desi stapaneau in chip desavarsit ritmurile cosmice, aceste divinitati se dovedeau neputincioase in a salva Cosmosul ori societatea omeneasca intr-un moment de criza (criza „istorica” la evrei).

Numeroasele divinitati care au inlocuit Fiintele supreme au acumulat puterile cele mai concrete si mai stralucitoare, puterile Vietii. Dar tocmai din aceasta pricina s-au „specializat” in procreare, dar au pierdut puterile mai „subtile”, mai „nobile”, mai „spirituale” ale Zeilor creatori. Descoperind sacralitatea Vietii, omul s-a lasat purtat de propria sa descoperire: s-a abandonat hierofaniilor vitale si s-a indepartat de sacralitatea ce transcende nevoile sale imediate si zilnice.”

In legatura cu logica repetarii mitului cosmogonic, atat de bine explicata de istoricul roman al religiilor Mircea Eliade, se mai poate inca observa analizand Biblia, relicvele formei originale a mitului evreiesc al „zeului ceator”, mit similar mai vechilor traditii mediu-orientale din care iudaismul si prin el si crestinismul, s-a inspirat.

Astfel, figura monstrului primordial care este invins de zeul suprem la inceputul timpurilor, asa cum o regasim si in mitul babilonian al zeului creator Marduk in confruntare cu monstrul marin Tiamat (mitul creatiei la asirieni), transpare azi „diluata” in Biblie, in numeroasele pasaje din diferite sale carti:

Isaia 51:9 Trezeste-te, trezeste-te si imbraca-te cu putere, brat al Domnului! Trezeste-te, ca in zilele de odinioara, si in veacurile din vechime! Oare n-ai doborit Tu Egiptul, si ai strapuns balaurul?

(In „Noua Biblie americana standard” (N.A.S.B.), putem inca regasi „neretusata” forma originala a acestui verset, care candva i-a ajutat pe istoricii religiilor sa desluseasca detaliile fenomenului mitologic mentionat:

„Awake, awake, put on strength, O arm of the LORD; Awake as in the days of old, the generations of long ago. Was it not You who cut Rahab in pieces, Who pierced the dragon?” (Isa. 59:1 N.A.S.B.)).

Isaia 51:10 Nu esti Tu acela, care ai uscat marea, apele adancului celui mare, si ai croit in adancimile marii, un drum pentru trecerea celor rascumparati?

Psalmi 74:13 Tu ai despartit marea cu puterea Ta, ai sfaramat capetele balaurilor din ape;

Apocalipsa 16:13 Apoi am vazut iesind din gura balaurului, si din gura fiarei, si din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semanau cu niste broaste.

Ezechiel 29:3 Vorbeste, si spune: „Asa vorbeste Domnul, Dumnezeu: „Iata ca am necaz pe tine, Faraoane, imparatul Egiptului, crocodil mare, care te culci in mijlocul raurilor tale, si zici: „Raul meu Nilul este al meu, eu l-am facut!”

Ezechiel 32:2 „Fiul omului, fa un cantec de jale asupra lui Faraon, imparatul Egiptului, si spune-i: „Semanai cu un pui de leu intre neamuri, erai ca un crocodil in mari, te aruncai in raurile tale, tulburai apele cu picioarele tale, si le intaratai valurile.”

Apocalipsa 12:3 In cer s-a mai aratat un alt semn: iata, s-a vazut un mare balaur rosu, cu sapte capete, zece coarne, si sapte cununi imparatesti pe capete.

Isaia 27:1 In ziua aceea, Domnul va lovi cu sabia Lui cea aspra, mare si tare, Leviatanul, Babilonul, sarpele fugar (Asur), si Leviatanul, sarpele inelat (Babel), si va ucide balaurul de langa mare (Egiptul).

Iov 41:1 Poti tu sa prinzi Leviatanul cu undita? Sau sa-i legi limba cu o funie?

Iov 41:2 Ii vei putea petrece papura prin nari? Sau sa-i strapungi cu un cirlig falca?

Iov 41:14 Cine va putea deschide portile gurii lui? Sirurile dintilor lui cat Sunt de inspaimantatoare!

Iov 41:30 Sub pantecele lui Sunt tepi ascutiti: ai zice ca este o grapa intinsa peste noroi.

Iov 41:31 Face sa clocoteasca fundul marii ca un cazan, si-l clatina ca pe un vas plin cu mir.

Literatura canaanitilor, contine si ea aceasta traditie a monstrului marin (???) in confruntare cu Zeul creator, la acestia insa, „meciul” fiind o permanenta pana chiar la „sfarsitul lumii”, cand acesta va fi definitiv infrant.

Mircea Eliade, „Sacrul si profanul”, Ed. Humanitas, 1992, cetate-cosmos, pag. 46):

„Daca este adevarat ca lumea noastra este un Cosmos, orice atac din exterior ameninta sa o tranforme intr-un „Haos”. Si de vreme ce „lumea noastra” a fost intemeiata imitand opera exemplara a zeilor, cosmogonia, adversarii zeilor sunt demonii si mai ales arhidemonul, Dragonul primordial, invins de zei la inceputurile timpului. Atacul asupra „lumii noastre” reprezinta razbunarea dragonului mitic care se razvrateste impotriva operei zeilor, Cosmosul, si se straduieste sa o readuca la neant. Dusmanii se numara printre puterile Haosului. Orice distrugere a unei cetati echivaleaza cu o intoarecere la Haos. Orice victorie impotriva atacatorului reitereaza victoria exemplara a zeului impotriva Dragonului (Haosului). Din acest motiv Faraonul era asimilat cu zeul Ra, invingator al dragonului Apophis, in timp ce dusmanii lui erau identificati cu acest dragon mitic. Darius se considera un nou Thraetaona , eroul mitic iranian care ucisese un Dragon cu trei capete. In traditia iudaica, regii pagani erau infatisati cu trasaturile Dragonului, asa fiind descris Nabucodonosor de catre Ieremia (51:34) sau Pompei in Psalmii lui Solomon (9:29). Dupa cum se va vedea in cele ce urmeaza, Dragonul este figura exemplara a Monstrului marin, a Sarpelui primordial, simbol al Apelor cosmice si al Tenebrelor, al Noptii si al Mortii, intr-un cuvant al amorfului si virtualului, a tot ceea ce nu are inca „forma”. Dragonul a trebuit sa fie infrant si taiat in bucati de zeu, iar Cosmosul a putut iesi la lumina. Marduk a modelat lumea din corpul monstrului marin Tiamat. Iahve a creat Universul dupa victoria sa impotriva monstrului primordial Rahab. Asa cum vom vedea insa, aceasta victorie a zeului asupra Dragonului trebuie sa fie repetata simbolic in fiecare an, pentru ca in fiecare an lumea trebuie sa fie creata din nou. Victoria zeilor asupra fortelor Tenebrelor, ale Mortii si ale Haosului, se repeta de asemenea cu fiecare victorie a cetatii impotriva invadatorilor.

Descoperirea in 1928 in Siria a orasului Ugarit (Claude Schafffer) si mai apoi miilor de tablite pe lut, traducerea lor la doar cativa ani dupa aceea de catre cript-analistul si profesorul de limbi orientale Hans Bauer, a permis deslusirea unor amanunte despre formarea monoteismului iudaic in contextul canaanit. Astfel politeismul evreilor isi gaseste radacini adanci pana in epoca fierului, monoteismul aparand tarziu in secolul VI i.e.n. Alaturi de Ball si Astarte, tronau si Resef si Deber („Habacuc” in variante „ne-curatate” ale Bibliei ii aminteste: Habacuc 3:5). Conceptul monistic de consiliu al zeilor regasit in scrierile ugaritice, ne arata de ce in Biblie (V.T.), asa cum am aratat ceva mai sus, intalnim un dumnezeu evreiesc in adunare cu alti zei, in discutie sau polemica cu acestia, cantat de evrei ca „al’ mai tare din parcarea zeilor”. Viziunea intalnita in textul ugaritic de consiliu/adunare divina in care fiecare popor/trib are zeul sau, zeu egal in putere cu ceilalti zei, apare si la evrei, asa cum il gasim Deuternonom 32:8 din Septuagint sau manuscrisele de la Marea Moarta, dar cum din pacate nu il mai putem gasi azi in textul mazoretic sau in Biblia actuala, clerul iudaic „adaptandu-l” (adica mai pe romaneste falsificandu-l!) pe masura ce constinta maselor si deci pericolul caderii in ridicul a ideii de monoteism iudaic a crescut. Originalul acestui verset asa cum il putem gasi in sulurile de la Marea Moarta sau in Septuagint este: ” […] A pus hotare popoarelor, Dupa numarul copiilor lui Dumnezeu.” Astfel, versetul isi regaseste logica naturala si un inteles extrem de clar in context, si anume acela explicat de Dr. Smith cand comenteaza viziunea ce se desprinde din textul ugaritic: cate popoare, atatatea zeitati responsabile de soarta lor.

Bibliografia
Flavius Josephus, Jewish historian, The Works of Flavius Josephus; Comprising the antiquities of he Jews; A History of the Jewish Wars and Life Of Flavius Josephus, written by himself, 2 vols.Trans: Willam Whiston ( Philadelphia; Jas B. Smith & Co., 1859)
Cornelius Tacitus ( 56-120) Roman historian Annals, trans. arthur Murphy ( London ; Jones & Co. 1830 )
Eusebius ( 260-339) theologian and Church historian, bishop of Caesarea, Ecclesiastical Histhory, trans. C.F. Cruse ( London; George Bell & sons 1874 )
Gaius Plinius Caescilius Secundus ( Pliny the Younger, 61-113) – Letters of The Younger Pliny, 2 vol. ( 1978 reprint, Philadelphia; R. West )
G. Suetonius Tranquillus, Lives of the First Caesars ( reprint 1976; new York; AMS Press, 1970)
Photius (820 – 891) patriarch of Constantinople ( 858-876 and 878-886) Codices
Istoria veche a zeului Isus de Edouard Dujardin
Inselatorii si mituri ale Bibliei de Lloyd Graham
A existat Isus? de G. A. Wells
Falsuri in crestinism de Joseph Wheless
Crestinism gnostic si istoric de Gerald Massey
Sacrul si Profanul de Mircea.Eliade
Crezuri pagane si crestine de Edward Carpenter
Cristosi pagani de J.M.Roberts
Pergamentele din Marea Moarta si mitul crestin de John Allegro
Diegesis de Rev. Robert Taylor
Cartea egipteana a mortilor de Gerald Massey
Isus istoricul si Cristos misticul de Gerald Massey
Mitul Crestin de Paul Bala si Octavian Chetan
Evidenta istorica pentru Isus de G.A.Wells
Originea si evolutia religiei de Albert Churchward
Cei 12 salvatori ai lumii crucificati de Kersey Graves
Dictionar al religiilor de Mircea Eliade/Ioan Culianu
Istoria timpurie a lui Dumnezeu de Mark Smith, prof. de studii biblice la U. NewYork
Vechiul Testament de Edmond Jacob