‘Păcatul trecerii sub tăcere’ sau ‘Minciuna prin omisiune’ – William Edelen

Există un păcat făcut de un larg segment al clerului creştin pe care eu îl găsesc dezgustător şi demn de dispreţ. Este vorba de păcatul de a ascunde adevărul prin omisiune, sau păcatul trecerii sub tăcere. Este păcatul promovării minciunii doar ca să-ţi păstrezi jobul. Este păcatul de a nu împărtăşi cu membrii parohiei tale ceea ce tu ştii de mult că este adevărul gol-goluţ despre Biblie şi creştinism. Acei care au absolvit studiile teologice în orice mare universitate din America, ca şi orice mare seminar teologic independent de presiunea financiară a bisericii creştine, ştiu că anumite lucruri sunt adevărate.

Ei ştiu că:

1. Toată Biblia este plină până la refuz cu teme mitologice des întâlnite în istoria religiilor/ideilor religioase, de la creaţie şi mitul potopului, până la naşterea din fecioară şi mitologia eroului reînviat.

2. Poveştile patriarhilor din Vechiul Testament sunt cunoscute ca „Legendele templului” şi înfrumuseţează istoria evreilor, fiind în marea lor majoritate inventate, pură ficţiune.

3. Evangheliile au fost scrise de unii care nu l-au cunoscut pe Isus personal.

4. Mitul şi zicerile lui Cristos sunt copii directe ale miturilor zoroastrismului, adoptate de secta lui Isus.

Aceste fapte, ca şi multe altele, sunt cunoscute de mult şi predate de oameni de ştiinţă şi cultură cu recunoaştere internaţională din marile universităţi ale lumii. Clerul cu educaţie religioasă continuă însă, făcându-se vinovaţi de păcatul trecerii sub tăcere şi al minciunii prin omisiune, să promoveze superstiţia.

Am pierdut numărul celor foarte mulţi, care fiindu-mi colegi de preoţie în ambele biserici, presbiteriană şi congregaţionala, mi-au spus: „Pentru Dumnezeu Edelen ! . . . uită ce-ai învăţat la seminar . . . prefă-te doar şi joacă jocul . . . astfel vei avea biserici mari.”

Într-o zi, o femeie din parohia mea din Idaho mă abordă în parcare, şi-mi spuse: „Nu-mi pasă ce-ai învăţat tu la seminar. Donez acestei biserici mai mulţi bani decât oricine altcineva şi vreau să aud poveşti despre scumpul meu Isus, ori am să părăsesc biserica.” I-am răspuns: „Ei bine, atunci la revedere!”, după care mă trezii cu o palmă în plin obraz atât de vârtoasă, că o puteai auzi de la o milă, dată din dragoste creştinească, fără îndoială.

Mult iubitul părinte ierarh al faimoasei City Temple din Londra, Leslie Weatherhead scria: „Nu pentru mult timp va mai suporta lumea minciunile, deformările adevărului şi superstiţiile despre Isus şi Biblie.” Prietenul meu Dr. Gerald Larue, distinsul profesor emerit de Studii Biblice la Universitatea Californiei de Sud a spus asta: „Pentru clerul care nu poate şi nu ştie mai mult decât atât, este vorba de un simplu caz de prostie crasă. Pentru clerul care însă ştie şi poate mai mult decât atât, este o ruşine.”

Pentru acei care ştiu şi au ales prin păcatul trecerii sub tăcere şi al minciunii prin omisiune să promoveze neadevărul şi falsul, eu aleg însă pentru a-i defini, sintagma „demni de dispreţ”. Nu ştiu un cuvânt mai potrivit pentru a-i defini pe acei care au fost hirotonisiţi şi sorociţi să „aducă lumina . . . spiritului uman . . . să aducă lumina celor care vor fi la înălţimea adevărului”.

Textul original în limba engleză la adresa web:
http://secweb.infidels.org/?kiosk=articles&id=723

Dogmatismul, bigotismul şi obscurantismul bisericii creştine

Dupa cum deja ştim din lectura celorlalte sub-teme, creştinii au sau ar trebui sa aiba o conştinta extrem de grea: au distrus biblioteca din Alexandria incendiand-o in 2 randuri, au ucis prima femeie matematician si filozof, pe Hipatia, au inchis scolile de filozofie si aneantizat interzicand Jocurile Olimpice dupa o existenta a acestora de mai bine de o mie de ani.

Sa mai trecem in revista o data „eforturile” bisericii si crestinilor de a ne face bine cu forţa, dupa prinicpiul anti-libertate „On veut votre bien et on va l’avoir!”: dogmatismul, bigotismul si obscurantismul bisericii crestine a dus la stagnare intelectuala o lunga perioada in Europa, ei inchizand şcolile de filozofie raspandite in tot spatiul lumii clasice, au masacrat si haituit invatati, au distrus cea mai mare biblioteca din lume (Alexandrina), au interzis mişcarea sportiva (Jocurile Olimpice), toate pe considerente ce isi au originea in sensibilitatile lor primitive, mostenite din exclusivista religie iudaica dar si in propriile inovatii dogmatice. Biserica crestina ii are pe constinta pentru ca i-a ucis sau „doar” oprimat, pe invatati ca Giordano Bruno, Copernic si Galileo, D.F. Strauss, B. Bauer si J.Turmel. Pentru crestini filozofia si ştiinta erau ceva satanic şi de aceea atunci cand au avut putere absoluta, au ucis filozofi ca Lucilio Vannini, acesta fiind ars de viu la varsta de doar 33 de ani, e adevarat, nu inainte insa de a-i fi taiata limba cu cleştii, pentru „crima” de a declara ca nu crede ca Isus e Dumnezeu; tot ei, mai tarziu, i-au „aplicat” şi lui Immanuel Kant un arest la domiciliu. Parintele stiintei moderne, Galileo Galilei, este supravegheat ani in şir de gealaţii superstiţiei triumfatoare in locuinta sa de la Arcetri pana la moartea sa, asta dupa o scurta condamnare aplicata in 1633 de chiar fostul sau prieten, Cardinalul Barberini, devenit intre timp Papa Urban al optelea. Citez cuvintele marelui fizician Louis De Broglie referindu-se la Galileo: „A fost constrans printr-o nedreapta condamnare sa-şi renege ideile; a murit batran, bolnav si orb intr-o singuratate aproape completa, incarcerat in mica sa vila din Arcetri. Efortul si sacrificiul sau ne apar azi ca simbolul emotionant al dureroasei naşteri a stiintei moderne.”

Creştinii insa nu au omorat si inchis gura numai la filozofi, ci şi la oameni obişnuiti, la inocenţi judecand asta dupa toate moralele posibile, cea stramba a creştinismului inclusiv!!!, caci au ucis nediscriminat, cum asa de bine aflam de la Inocenţiu al treilea când acesta da in 1209, prin gura reprezentantului sau in Franta eretica (anume Arnaud Amaury, Abate de Cîteaux, reprezentant al Papei şi seful militar al cruciatilor in razboiul religios din sudul mai-sus amintitei ţari) celebrul ordin, „Omoraţi-i pe toti, Dumnezeu ii va recunoaste pe ai Sai!” Razboiul de extreminare dus de Biserica Catolica contra catharilor francezi a produs mai mult de un milion de victime….

Sa facem un pic de cronologie:

Creştinii distrug salbatic templele cultului mitraic si metronic, le lichideaza fizic adepţii, inca din perioada in care sunt un simplu cult exotic in imperiu, doar o biata secta iudaica eretica, aproape; se rafuiesc insa şi cu propria lor aripa gnostica, ca şi cu toate „ereziile” ocazionate de dispute inevitabile şi interminabile, care işi gasesc originea in lipsa de logica si ridicolul propriilor dogme, gen Trinitate, de exemplu.

Mai tarziu insa, norocul le suride total: Imparatul crestin Constantin distruge carţile celorlalte culte in timp ce sprijinea fabricarea de noi exemplare de Biblie. Prin 331 e.n., el expropriaza templele pagane, iar doar peste un pic mai mult de jumate de veac, imparatul Teodosie face din apostatii crestinismului nişte paria sociali, expropriati de toata averea lor si lipsiti de dreptul de a se deplasa, dupa care finalmente, la instigarile si presiunile fanatice ale Episcopului de Milano (Sfantul Ambrosie), prin edictul din 391 interzice orice alt cult in afara crestinismului pe toata suprafata imperiului. Adio sincretism cu libertatea ta religioasa! Teodosie este cel care va interzice si Jocurile Olimpice, declarate ca manifestare a pagânsimului. Din 384 inca, Teofil-episcopul vandalizeaza toate templele si sanctuarele necrestine ale Egiptului. Miscarea insa va continua si se va inaspri pe masura ce Teodosie ia decizii din ce in ce mai intolerante fata de tot ce nu este crestin. Razboiul continua insa, lovind statuia in aur a Victoriei din Senatul roman, locul acestuia fiind luat de… crucifix, noul simbol al zeului-razbunator Isus. Senatorii sunt fortati sa jure credinta lui Cristos, la instigarea Papei.
In 449 e.n., Teodosie al 2-lea si Valentin al 3-lea incita cenzura, punand calugarii crestini sa „epureze” toata cultura clasica, acestia practic distrugand sau cenzurand intreaga colectie de manuscrise, o avere a umanitatii care avea sa fie pierduta in forma sa originala pentru totdeauna.

In 530 e.n. crestinii inchid pana si Academia platonista, aruncand Europa in intunericul obscurantismului. In 533, Iustinian inchide toate scolile de filozofie. Papa Grigorie intaiul interzice invatatul limbilor si filozofiei.

Din 1230 incolo, Inchizitia a torturat si terorizat, ars pe rug si tras pe roata.

In anii 800, in Europa alegerea era pentru un pagan, decapitarea sau convertirea la crestinism. Intre 1000 si 1300, cruciadele, razboaiele religioase ale crestinilor apuseni adica, au ucis zeci de mii de oameni, necrestini, dar culmea si multi crestini ortodocsi.

In jur de 1200, sate si targuri intregi sunt „rase” si populatia lor ucisa de catre armatele bisericii in lupta cu „erezia”.

Cu ocazia ciumei din anii 1350 e.n., Biserica Catolica imprastie zvonuri care sustineau ca evreii au adus ciuma otravind fantanile, acest lucru ducand la sute de mii de morti in pogromuri incitate de clerul acesteia, si tot Biserica Catolica prin 1230, intr-un Conciliu, decide a obliga toti evreii sa poarte culoarea galbena ca semn distinctiv al „necredintei” lor, un preludiu peste secole al hitlerismului psihopat.

In 1390, clerul bisericii catolice spaniole incita la genocid, toate comunitatile evreiesti care rezistasera secolelor de dominatie islamica, fiind practic distruse.

Prin 1490 si ceva, evreii care totusi mai ramasesera in viata, sunt expulzati de catre suveranii cei mai laudati in istorie de catre Biserica Catolica.

Torquemada arde de vii peste 8000 de oameni, tortureaza si inchide pe viata alte zeci de mii de oameni in timpul „mandatului” sau la carma „Sfantului Oficiu al Inchizitiei” castiliene. Instrumentele de tortura ale bisericii catolice intrec orice imaginatie, chiar si una bolnava cred: fierastrae, roti, spanzuratori, ruguri, clesti de scos unghiile si de taiat limba, cuie de scos ochii si cutite de taiat urechile, pere anale si prese, corzi de intins madulare si piroane de dizlocat oase.

In 1507, clerul crestin regizeaza si organizeaza „Pogromul Lisabonei”.

Din 1500 e.n., odata cu Reforma, crestinii se omoara intre ei mai abitir decat au facut-o inainte, cand catolicii se omorau, din cand in cand, cu ortodocsii.

Pana in 1825 chiar, biserica arde oameni de vii pentru ca „sunt eretici”, eretic fiind oricine cu opinie contrara clerului ei.

Prin 1830, Papa Leon al 12-lea declara ca „Cine se supune vaccinarii, inceteaza de a mai fi un fiu al lui Dumnezeu; bolile sunt o pedeapsa divina, iar vaccinarea este o ofensa adusa cerului.”

Papa Pius al saselea vorbea de „monstruoasa notiune de drepturi ale omului”. Chiar pe la mijloc de secol 19, Grigorie al 16-lea spunea: „aceasta notiune falsa si absurda, acest delir care pretinde ca trebuie sa dam si garantam fiecaruia libertatea de constinta […].”

Tot crestinii, de data asta estici (ortodocsi), fac pogromuri succesive incitate cu zvonuri mincinoase de catre ierarhi ortodocsi, in 1881, 1883,…. 1900, 1907. La acestia, nu mai putin decat la vestici, invataturile veninoase ale unor fanatici ca asa-numitul „Sfant” Ioan Gura de Aur (numit si Ioan Hrisostom) rodesc intr-un antisemitism psihopat care va insoti intreaga istorie a crestinismului. Ioan Gura de Aur – cat cinism trebuie sa fi avut cei care l-au numit asa! – scrie in Omiliile sale:

„Evreii isi sacrifica copii diavolului; ei sunt mai rai decat lighioanele salbatice. Sinagoga este un bordel, un cuib de ticalosi, un templu dedicat idolatriei, o adunatura de evrei criminali, un loc de intalnire pentru ucigasii lui Cristos, o casa rau-famata, un spatiu al nelegiuirii, o prapastie si un abis al pierzaniei; [… ] Dar sinagoga nu este numai un bordel si un balci; este de asemenea si o viziuina a banditilor si un adapost pentru bestii.”

Curat „Gura de Aur”, sfantul asta…. Pe aceeasi linie de invrajbire si ura, se afla si alti asa-numiti „Sfinti Parinti”, ca de exemplu Sfantul Grigorie de Nisa (Nyssa) care spune despre evrei: „Ucigasi ai Domnului, criminali ai profetilor, dusmani ai Domnului si ponegritori de Dumnezeu, infractori si dusmani ai milei, avocati ai diavolului, fii de serpi veninosi ale caror minti sunt tinute in intuneric, pline de mania feriseilor, un sinedriu al satanei. Criminali si degenerati [… ] dusmani a tot ce este decent si frumos… ei care sunt vinovati de strigatul „Crucificati-L! Pe El, care era Dumnezeu-in-carne-de-om….” Biserica Catolica va indeparta din Liturghia sa, de abia in 1962 rugaciunea facuta la fiecare mesa care spunea: „Ne rugam Domnului nostru sa ia de pe inima perfizilor evrei voalul ca sa poata si ei sa cunoasca pe Isus Cristos”.

Cazul clerului ortodox român este unic insa in intreg estul european in materie de practica rasista, acestia fiind singurii care au detinut sclavi („robi tzigani”, „robi mânastiresti”) timp de peste 500 de ani, pâna in anii 1844 (Moldova) si 1847 (Tara Româneasca), când numeroasa populatie inrobita bisericii si mânastirilor (existau pe intinsele pamânturi ale manastirilor dinaintea secularizarii efectuate de Domnul Alexandru Ioan Cuza in 1863 – act prin care statul român isi recupereaza un sfert din suprafata tarii!!!! – sate intregi de robi tzigani, numite „tziganii”!!!).

Sa revenim insa la marea mafie, lasând deoparte „micii” profitori ai unui mod de productie practicat si de catre statul român si particulari (boieri): Papa l-a numit candva pe Musolini „omul providential”. Partidul „centrist”, in fapt un partid catolic al carui sef era un ierarh catolic, va fi cel care va deschide calea dictaturii naziste, votand alaturi de N.S.D.A.P. pentru suspendarea drepturilor constitutionale, dandu-i lui Hitler prin acest gest necesarele doua treimi in Reichstag.

Apoi pe rabojul bisericii primei jumatati de secol 20, e si „Konkordat-ul”, grabit semnat de catre Biserica Catolica cu Hitler.

Zeci de mii de carti ale invatatilor lumii au fost tinute la „Indexul Cartilor Interzise” instituit in 1560 de catre Biserica Catolica si mentinut pana in 1966 chiar, insa niciodata „Mein Kampf”-ul lui Hitler nu a figurat in aceasta lista. Pe de alta parte, modelul arderii cartilor apare chiar in Biblie in povestirea din Faptele Apostolilor 19:19. „Buna-Traditie” continua si o regasim la imparatul crestin Constantin cel Mare, care dupa Sinodul de la Niceea ordona arderea tuturor cartilor sectei crestine a lui Arie (Arius), ca si mai tarziu la imparatul crestin Teodosie al 2-lea care ordona dupa Sinodul de la Efes arderea tuturor cartilor sectei crestine a lui Nestorie (Nestor). Urmeaza la „gratar” cartile evreilor in timpul lui Torquemada, a musulmanilor dupa recucerirea Spaniei, dar si carti de filozofie in limba araba scrise de Maimonide, dupa care vine marele rug al lui Savonarola, in care pe langa picturi, haine, oglinzi, cosmetice, incapura si multe carti de poezie, printre care toate operele lui Ovidiu ca si Decameronul lui Boccaccio. Urmeaza, natural, nazistii si rugurile lor de carti si oameni…. Arhiepiscopul Groeber, declara dupa „Noaptea de Cristal”: „Nu putem refuza nimanui incercarea de a salva puritatea rasiala si a lua masurile ce se impun.”

Ierarhia Bisericii Catolice va incita la razboi civil cand in 1931 Spania devine republica, iar in 1935 biserica declara ca este de acord cu executiile prizonierilor. Biserica catolica a sustinut regimul marioneta pro-german in Franta ocupata. Biserica Catolica a fost implicata pana peste cap in exterminarile si dislocarile de populatie care au avut loc in Iugoslavia pe timpul dictaturii fasciste a croatului Ante Pavelici.

Nu trebuie uitat nici faptul ca Papa a creat si mentinut timp de secole „Ghetto-ul roman” (in 1555, Papa Paul II creaza „Ghetto-ul” din Roma), un model precursor inainte cu secole al planului de segregare si discriminare nazista, acesta fiind desfiintat doar odata cu ocuparea Romei de catre Armata populara in 1870.

Pagina web a lui Rică – pagina lipsă din istoria crestinismului

Mitul Hristic faţă cu ‘menajul’ Eliade-Culianu

Fără a-mi propune sa tratez exhaustiv istoria mitului crestin si a dumnezeului evreu, în acest text se vor putea gasi totusi multe informatii despre istoria mitului omului-dumnezeu Isus, ca si despre diversele mituri din cartea sacra a evreilor (care aprox. coincide cu Vechiul Testament al Bibliei crestine), carte sacra a evreilor care este un veritabil „jurnal de razboi” al unui trib cam nomad, crud si salbatic (asta doar cand Vechiul Testament nu este de fapt o „carte de bucate” – Leviticul sau culegere de patzanii sexuale aberante – Facerea).

Multi credinciosi sinceri simpatizeaza cu omul Eliade si astfel in mod implicit cu opera lui; acesta este clar si pe buna dreptate receptat ca o persoana care la randul ei are ceva mai mult decat simpatie pentru „omul religios”; ţine de ceea ce se numeste in critica, „paradigma eliadiana”, un nou tip de istorie a religiilor in care cu orice pret, chiar si cu cel al incompletitudinii si superficialitatii, ca sa nu zic a autocenzurii, credinciosul sau credinta sa este menajata de orice element care i-ar putea deranja sensibilitatile naive.

Dar totusi, e complet justificata oare simpatia religiosilor?

Asta depinde de ce faci cu cartile sale si de ce ai mai citit inaintea abordarii lor… Caci daca le citesti rational si le judeci asa cum trebuie sa fie cazul cu o carte de istoria religiilor, ferindu-te deci sa o citesti… aduland-o, cum faci cu Biblia si mai ales daca o citesti dupa ce in prealabil ai citit istorie dar si alte lucrari de istoria credintelor si ideilor religioase, opera sa nu aduce vreun element de noutate in sustinerea pozitiei credinciosului, in controversa existentei dumnezeului crestin sau iudaic, al justificarii acestei credintei sau validitatii adevarului crestin, desi nimeni nu neaga valoarea si eruditia autorului.

Astfel, desi cartile lui Eliade ca si ale mai tanarului si remarcabilului sau discipol Ioan P. Culianu transpira prea clar preferintele domniilor lor si e prea-evident spre care parte inclina acestia cand e vorba a se cobora de pe piedestalul minimei obiectivitati la care omul de stiinta e fortat, ele pot fi chiar prin eruditia autorilor, o inestimabila „mina de aur” in mainile unui umanist. In masura in care se vor gasi critici ai pozitiei mele exprimate mai sus, ca o persoana care a citit opera lui Eliade, dar cum ziceam si mai mult de 2 carti de istoria religiei, sunt dispus (in fapt intregul set de informatii de pe acest site probeaza acest lucru) sa arat cateva „omisiuni” inacceptatbile din opera dumisale; astfel, des intalnesti omisiuni inexplicabile, justificari bizare si stangace pentru, culmea!, acuze nespecificate sau vag redate, desfasurarea unei intregi panoplii de argumente ce adesea transced limitele obiectivitatii.

Parti pris-ul lor are o dubla natura. Una – cea majora zic eu – e cea care oculteaza natura mitologica a crestinismului, dar si care ii justifica sau omite imensele abuzuri si excese istorice.

Al doilea tip de parti pris se manifesta intr-o rigoare oarecum acutizata in ceea ce priveste istoria celorlalte religii, insa „cocolosirea”, pe doua paliere, a crestinismului si ortodoxiei.

Din fericire, si fara ca acesti doi mari eruditi sa aiba vreun merit in aceasta chestiune, cel care a catadicsit sa citeasca si alte lucrari de istoria religiilor, dar si cel care a citit si a fost pasionat de istorie in general, VA REUSI SA GASEASCA CHIAR SI IN EXPUNEREA LOR SERPUITOARE CE ADESEA NE ADUCE AMINTE DE UN SLALOMIST STANGACI, SUFICIENTE PASAJE IN CARE ACESTIA SE VAD OBLIGATI SA ADMITA CARACTERUL DE MIT AL CRESTINISMULUI.

Sa vedem deci cateva pasaje luate pentru inceput din lucraea numita „Dictionar al religiilor”, scris de Mircea Eliade si Ioan P. Culianu si aparut la editura Humanitas in 1993.

CAPITOLUL „CRESTINISMUL”

Pag 98: „Canonului crestin i-au trebuit aproape patru secole ca sa se constituie.”

Pag. 99, vorbind despre Evanghelia lui Ioan: „Evanghelia lui Ioan este mai ezoterica si incorporeaza elemente platoniciene foarte marcate, mai ales in ceea ce priveste asimilarea lui Hristos cu Logosul lui Dumnezeu. Pe de alta parte, Evanghelia lui Ioan contine o opinie puternic negativa fata de lumea sociala, dominata de diavol, care apare mai degraba drept adversarul decat sluga lui Dumnezeu. Conceptia aceasta a fost adeseori comparata cu gnosticismul si cu literatura eseniana de la Qumran, ceea ce dovedeste ca anumite scrieri ale Noului Testament sunt destul de vagi, tolerand teoriile cele mai diverse.”

Pag. 99: „Sursele istorice ale timpului nu contin aproape nici o informatie cu privire la Isus, in asa masura incat un curent mitologic radical s-a indoit puternic de existenta sa. (comentariu personal: probabil Eliade/Culianu se refera aici cand vorbesc de „curent mitologic care se indoieste de existenta lui Isus intrucat nu existau surse istorice si informatei despre el”, la majoritatea iudaica si la clerul legitim al iudaismului, care in mare parte au ignorat, in cunostinta de cauza am putea zice, agitatia mesianica a adeptilor lui Isus; totusi ciudat mod de a vedea lucrurile…. sunt radicali doar ca neavand surse istorice si informatie suficienta – asa cum recunosc domnii Eliade si Culianu – se indoiesc de afirmatiile adeptilor sectei emergente, in conditiile in care in viziunea lor, Salvatorul iudeu nu putea avea nimic in comun cu un anonim ucis pe-o schela intre 2 borfasi).

Pag 99: „Desi crestinismul este considerat o religie a pacii, Isus intretinea probabil relatii oculte cu zelotii, combatantii evrei fundamentalisti, al caror obiectiv era sa puna capat ocupatiei romane in Palestina.”

Pag. 99: „Dupa o judecata sumara in care Pilat (potrivit prudentilor autori ai Evangheliilor, care nu vor sa socheze autoritatile romane), hotaraste sa incredinteze sentinta evreilor […]”.

Pag 100: „Este de netagaduit ca Isus il numea pe Dumnezeu cu termenul familiar Abba (tata), dar ne putem indoi ca sentimentul sau filial era acela pe care i l-au atribuit generatiile urmatoare, sub influenta unui platonicism caruia nu-i era straina ideea ca lumea arhetipurilor sa se fi intrupat intr-o fiinta umana.”

Pag. 100: „Evangheliile sinoptice atribuie adeseori lui Isus titlul de Fiu al omului, caruia din nefericire nu i se poate peciza semnificatia contextuala (in idiomul aramaic el inseamna simplu „omul”).”

Pag. 100, vorbind desre Isus: „Nu pare totusi sa-si fi proclamat vreodata deschis indentitatea sa de mesia. Personaj enigmatic, el moare pe cruce si discipolii sai afirma ca a inviat dupa trei zile si ca a ramas printre ei o vreme de 40 de zile (Faptele 1, 3). Dar in perioada cand crestinismul nu aparea decat ca o secta evreiasca, secte precum cea a ebionitilor il socoteau pe Isus profet si nu credeau in invierea sa. Apostolul Pavel este acela care pune invierea in centrul mesajului crestin.”

Pag. 103: „[…] cand crestinismul la inceput tolerat (313), apoi incurajat si adoptat pe patul de moarte de imparatul Constantin, va deveni religie de stat (391) cu excluderea cultelor pagne.”

Pag. 104: „Fortificat intr-o necrutatoare doctrina autoritara, Augustin nu va ezita in fata nici unui mijloc de a-si infrange adversarii, folosind fara scrupule forta statului contra lor.”

Pag. 106, povestind meciul Papa-Henric IV, excomunicarea suveranului si debarcarea papei excomunicator: „Este de ajuns sa deschizi orice manual de istorie ca sa urmaresti vicisitudinile acestei insolubile dispute intre puterea spirituala si puterea temporala.”

Pag. 110: „In 1209 este lansata o cruciada impotriva albigenzilor, condusa la inceput de Simon de Montfort, care va rade orase si sate intregi, fara sa faca distinctia intre eretici si buni catolici.”

Pag. 113: „Conflictele dintre Roma si Constantinopol, desi deghizate in absurda controversa doctrinara filioque, cuvant introdus in mod abuziv de crestinii iberici in Credo-ul niceo-constantinopolitan, erau in realitate conflicte pentru putere.”

Pag. 114: „Ca si reforma prostestanta, reforma catolica (rick havoc: asa le place dansilor sa numeasca ceea ce in istorie e numit in mod constant „contra-reforma catolica”) este o miscare fundamentalista, a carei morala austera si ale carei numeroase interdicitii (de pilda, aceea de a citi cartile inscrise in Index librorum prohibitorum) marcheaza instalarea epocii moderne.”

Pag. 117: „Ultimul conciliu catolic (Vatican II, 11 oct. 1962 – 8 dec. 1965) […] si a recunoscut valoarea metodelor de studiu istoric al chestiunilor religioase.”

Pag. 118: „Una dintre particularitatile crestinismului este aceea de a accentua in mod felurit raporturile complexe intre cele trei persoane aflate intr-o stranie relatie trinitara.”

Pag. 118: „Reprezentantii sai cei mai vechi sunt ebionitii (saracii), o secta iudeo-crestina a crei origine urca spre perioada cand crestinismul insusi nu era decat o secta iudaica. Ei il resping pe Pavel. […] Pentru ei Isus este doar un profet, un om lipsit de divinate. Ideea conceptiei imaculate si cea a nasterii din fecioara a lui Isus sunt fara sens.”

Pag. 120: „Crezul de la Niceea (325) afirma ca Isus este de o fiinta cu Tatal. Daca aceasta este adevarat, constata monofizitii, atunci nu mai este cu putinta ca sa fie de o fiinta cu omul.”

Pag 120, vorbind despre graduala „indumnezeire” a Fecioarei Maria: „In ansamblul personajelor scenariului primordial crestin, ea sfarseste prin a-si asuma un rol din ce in ce mai supranatural. […] Astfel, crestinismul sfarseste prin a instaura in cer un model familial mai putin riguros si inexorabil decat patriarhul solitar al Dumnezeului bibllic.” (comentariu personal: o referire la dumnezeul Vechiului Testament; amuzanta observatia lor, am putea zice asa: crestinii au facut exact ca romanu’ pe timpul lui Ceausescu: se „ajungea”, bagandu-si rudele in partid cat mai aproape de „jupanul” absolut…).

CAPITOLUL „RELIGII DUALISTE”:

Pag. 136: „In majoritatea cazurilor, „tricksterul” este masculin, dar exista si mituri tipice care au drept protagonist un trickster femeie. Intr-o intreaga serie de mituri, tricksterul actioneaza ca un al doilea creator al lumii sau al unei parti din lume si rolul sau e mai degraba acela de a altera creatia divinitatii supreme, aducand in lume toate nefericirile ei de azi: conditia muritoare a omului, durerile nasterii, etc. In general este vorba de episoade mitice apartinand dualismului radical. In mitul biblic al genezei recunoastem prezenta discreta a unui trickster (sarpele) ex machina, care descopera perechii oamenilor primordiali sexualitatea, provacand izgonirea lor din rai, marcata de nasterea in durere, dominatia barbatului asupra femeii, blestemul de a munci, moartea. […] Pe langa miturile cu continut dualist, exista religii si curente dualiste a caror atitudine fata de lume si om poate sa mearga de la anticosmism (lumea e rea) si a antisomatism (corpul omenesc este rau), pana la opusul acestora.”

Comentariu personal: In D.E.X. (Dictionarul Explicativ al Lb. romane) gasim: ” Mit = povestire fabuloasa care cuprinde credintele popoareleor (antice) despre originea universului si a fenomenelor naturii, despre zei si eroi legendari; poveste, legenda, basm.”

Tot DEX: „Legenda = povestire in proza sau in versuri care contine elemente fantastice sau miraculoase, prin care se explica geneza unui lucru, a unei fiinte, caracterul aparte al unui eveniment, al unui erou mitic su al unui fenomen.”

Deci chiar si in scrierile partinitoare ale batranului fan al legiunii si ale mai tanarului sau discipol, putem asadar gasi afirmat caracterul de mit al iudeo-crestinismului, caracterul mitologic al lui Isus, dar si mentiuni despre abominabila istorie a acestui cult, dar doar un „parfum”, e adevarat. Ceea ce e valoros in scrierile romanilor sus-citati, nu este, din pacate, ce „scapa”, se filtreaza, prin sita fina de teolog angajat a acestora, ci exact ce nu „trece”; cu parere de rau deci, trebuie spus ca preferinta evidenta a acestora, amputeaza insasi adancimea lucrarilor lor.

Ce au castigat cu asta? Eu inca ma intreb…. Exista in lumea civilizata lucrarile publicate ale titanilor istoriei secolelor trecute pe care ei ii neaga si minimalizeaza prin omisiuni sau ii cenzureaza prin ignorare, profitand de statutul lor de vii, in contrast cu al acestora de morti, statut, iata, de care nici ei nu pot azi sa se mai bucure.

Finind pentru moment cu citatele din lucrarile lor, voi incerca sa aduc ceva informatii pe tema mitului „mesiei”. Caci tema invierii trupului unui „Mesia” (mantuitor) apare in multe mituri care preced mitul lui Isus, de ex. in mitul babilonian al zeului Bel-marduk, care si el este strajuit de soldati dupa moartea survenita ca urmare a unor intrigi, si el jelit de muieri (Baltis), si el inviat din morti. Nu intamplator specialistii remarca ca intreaga mitologie ebraica si mai apoi crestina, poate fi „trasata” cu ajutorul credintelor imperiilor care au dominat acest mic popor de pastori de capre: babilonienii (semiti sau indoeuropeni), romanii sau egiptenii, [ egiptenii sunt creditati de altfel de catre istorici ca fiind primii monotoeisti ai lumii, inaintea copiatorilor de geniu care au fost evreii antichitatii, prin faraonul Ahhenaton, sotul lui Nefertiti si interesat adorator al unicului zeu Aten ( Henoteism –> Monoteism ) ], au influentat enrom mitologia iudaica.

Sa vedem un pasaj care reda cum se desfasura sarbatoarea acadiana a lui Marduk, care simula anual peripetiile Mesiei lor:

„Comemorarea patimilor lui Marduk avea loc intre 1 si 11 Nisan (martie), in mijlocul unei mari animatii. Intregul oras era in fierbere. Scena centrala era „ziguratul”, marele turn Etamenanki (Turnul Babel al Bibliei), construit in etaje cu imense scari de la un etaj la altul, culminand cu loja albastra, unde locuia preoteasa-sotie a zeului (loja numita „Ekna”). Dupa zilele purificarilor rituale, ale recitarilor din Enuma-Eli, ale rugaciunilor rostite de marele preot si ale jertfei berbecului alb, la 8 Nisan avea loc drama propriu-zisa. Zeul (reprezentat de preotul sau), era adus in triumf in oras, dar apoi era ARUNCAT IN INCHISOARE. Adeptii sai provocau o rascoala, Marduk disparea, ERA PRINS INSA PE MUNTE, ERA UCIS, DESPUIAT DE HAINE, APOI INMORMINTAT INTR-O PESTERA SI I SE PUNEAU OSTASI DE STRAJA LA MORMANT. IMPREUNA CU EL, ERAU JUDECATI SI DOI CRIMINALI; UNUL ERA SPANZURAT LA POARTA BABILONULUI (CU VREMEA I SE VA SUBSTITUI UN PORC), CELALT ERA GRATIAT SI PUS IN LIBERTATE. Drama noului an din Babilon se va perpetua in saceele babilonene care se vor raspandi in intreaga Asie Mica. Erau un fel de Saturnalii, la care un condamnat era imbracat cu haine regale, bucurandu-se de toate avantajele inaltei functii. Ii era ingaduit orice exces. Se numea Zoganes. La sfarsitul saceelor, era dezbracat de hainele regale, imbracat in zdrente, biciuit, batjocorit si spanzurat sau chiar rastignit. Drama lui Isus Hristos a fost de fapt o reluare a saceelor, in care el joaca rolul lui Zoganes. Sotia lui Marduk, Baltis-Sarpanitu, al carei rol era jucat de preoteasa zeului, mergea la mormantul sotului pazit de soldati, se tanguia, inalta rugi catre zeul soarelui si al lunii pentru Marduk. Resturile vesmantului insangerat al acestuia erau purtate prin oras intr-un car in forma de nava. Zeii favorabili lui Marduk, in frunte cu parintii sai, se intristau; altii, dusmanii lui Marduk, se bucurau. Zeii favorabili se uneau si incepeau lupta contra potrivnicilor, infrangandu-i. ZEITATEA INVIA SI IESEA DIN MORMANT in strigatele de bucurie si in ovatiile credinciosilor.

Conflictul dintre bine si rau, dintre reprezentantii binelui si cei ai raului, era una din dominantele mitologiei persane. Istoria omenirii era privita de vechii persi ca o succesiune de etape in evolutia acestei lupte multimilenare, care urma sa culmineze cu vremurile sfarsitului, determinate de aparitia in lume a Saoshiantului. DAR INSASI ACTIUNEA MANTUITOARE A ACESTUIA TREBUIA PREGATITA IN DOUA ETAPE PREALABILE, FIECARE DINTRE ELE, DOMINATA FIIND DE PERSONALITATEA SI DE ACTIUNILE A CATE UNUI PROFET, INAINTE-MERGATOR. Ziua in care lupta dintre bine si rau va intra in faza ei culminanta va fi vestita, spuneau vechile legende persane, prin tulburari ale cursului firesc al lucrurilor. Atunci, fecioara SrutatFedhri, scaldandu-se in lacul Frazdan, in care mai inainte se va fi scaldat Zarathustra, va concepe si va naste pe PRIMUL INAINTE-MERGATOR AL „MANTUITORULUI”, PE OSCHEDAR-BAMI (CEL CARE MARESTE DREPTATEA). Acesta va aduna razboinicii iranieni si timp de 1000 de ani va duce o lupta apriga cu ceata lui Angra-Manyu. Va fi ajutat si de ingerii lui Ahura-Mazda si va izbandi in lupta. Dupa scurgerea mileniului sau, va urma mileniul lui Oschedarmah, tot un fiu al lui Zarathustra, nascut de fecioara Vanhufedhri. In aceasta perioada, omenirea va cunoaste o fericire nelimitata si va avea atit de putine nevoi, incat din cauza aceasta va parasi credinta. Drept urmare Angra-Manyu, reprezentantul principiului raului, isi va restabili vremelnic puterea si va slobozi sarpele Azhi-Dahaka pe pamant. Acesta va devora o treime din omenire. Dar Ahura-Mazda va trimite in lume pe eroul Cheresaspa, pentru a restabili ordinea. Misiunea acestuia odata indeplinita, fecioara Eredhat-Fedhri, scaldandu-se in lacul Kasava, va concepe ca si Srutat-Fedhri si-l va naste pe Saoshiant, „Mantuitorul”. Cand va implini 30 de ani, Saoshiant va lichida definitiv conflcitul cu fortele raului, invingandu-le. Apoi va prezida Invierea Mortilor, va separa pe cei buni de cei rai, primii fiind primiti de indata in cer, in Gorodemano (Lacasul Cantecului), unde sta Ahura impreuna cu sfintii, iar cei rai in Infern, dar numai pentru 3 zile, dupa aceasta va slobozi un foc purificator, care-i va curati pe oameni de intinaciunile pactului si-i va uni intr-o dragoste fara sfarsit. Toti vor tari in veci, inaltand cuvinte de slava lui Ahur-Mazda.”

O dovada a influentei persane asupra mitologiei iudaice sunt REFERIRILE LUI DANIEL LA INVIEREA MORTILOR, IDEE INEXISTENTA ANTERIOR IN LITERATURA EBRAICA, dar mult raspandita in doctrina parsismului zarathustric.

Influenta conceptiei mesianice a persilor asupra mesianismului iudeu se resimte cel mai mult in Cartea apocrifa a lui Enoh, carte care apartine primului secol dinaintea erei noastre. Daca scrierile lui Daniel si ale altor profeti iudei arata generalizarea termenului de „Fiu al Omului” pentru „Masiah” (cu toate ca era inchipuit ca o fiinta fantastica, contrazicandu-si de fapt numele….), in cartea lui Enoh aceste doua denumiri se contopesc pentru prima data: „Fiului Omului” i se atribuie trasaturile clasice ale lui Masiah. Aici Masiah e numit pentru prima data si „Fiul lui Iahve”. Tot pentru prima data, aici se afirma pre-existenta sa. „Domnul spiritelor”, spune Enoh, „L-a ales pe Masiah dupa voia Sa si nu l-a revelat decat dreptilor, prin cartile Vechiului Testament”.

Pe acelasi sablon temporal si al mitului invierii este si mitul lui Osiris, Isis si Horus, initial zei ai vegetatiei la egipteni. Si aici eroul mantuitor este ucis dar invie in final, si aici el este nedreptatit, si aici el dupa inviere devine „stapanul lumii celor morti, a lumii spiritelor”.

Tot asa, alt cult oriental de mare raspandire, mitul metroacismului, cultul frigian al „Mari Mame Cibela”. Aici, din nou inaintea lui Isus, apare un mantuitor, Attis („tzapul” in frigiana, cum lui Isus i se spunea „mielul”), care si el – culmea! – moare si invie; acesta dealtfel este primul cult dintr-o lunga serie, pe care romanii le vor adopta; ca si in povestea lui Constantin-imparat, si aici o victorie schimba religia suveranului si aduce exotismul in inima imperiului. Aici apare pentru prima data traditia preotimii celibatare, in fapt in cazul lor fiind vorba de eunuci aparuti prin auto-emasculare. Evit „adancirea” subiectului, intrucat amanuntele despre practicile rituale consemnate de istorie, sunt demne de o lume de zmintiti…. merita insa poate amintit ca acesti bieti adepti ai unui cult asiatic salbatic si-au gasit totusi emuli ceva mai tarziu printre unii dintre Parintii Bisericii timpurii, care si ei afisau acest soi de psihoza antisexista ce a facut mai apoi din Biserica Catolica un corp de celibatari si astfel, asa cum vedem azi in fiecare zi aproape la stiri, un spatiu bantuit de homosexualitate, abuz sexual sau pedofilie. Sa nu uitam de asemenea, ca parintele bisericii timpurii Origen, s-a auto-mutilat si el prin castrare la o varsta tanara, bazandu-si gestul pe scrierile Evangheliei, adica pe „spusele” lui Isus din Matei 19:12: „Fiindca sunt fameni (DEX: famen = castrat, eunuc) care s-au nascut asa din pantecele macii lor, sunt fameni care au fost facuti fameni de oameni si sunt fameni care singuri s-au facut fameni pentru Imparatia Cerurilor. Cine poate sa primeasca lucrul acesta, sa-l primeaca.” Istoria ne spune ca gestul lui Origen a fost la randul lui imitat de alti rataciti, o ampla miscare monastica aparand astfel, gloate intregi de fanatici, automutilandu-se sau nu, parasesc orasele retragandu-se in pustietate, de unde nu reveneau decat la chemarea autoritatilor religioase pentru a semana spaima si moarte printre oraseni, asa cum a fost in cazul asalturilor repetate asupra Alexandriei si care au dus la distrugerea marii biblioteci si finalmente la asasinarea Hipatiei. Comunitatea crestinilor primelor secole era insa bantuita si de alte psihoze, cum este mania martiriului. Este bine-cunoscuta criza in care s-a aflat biserica la inceput de secol IV, cand a trebuit sa intervina prin luari de pozitie viguroase ale unor autoritati ecleziastice (Mensurie, Episcopul Cartaginei) – pozitii reflectate si in scrieririle ulterioare ale Sfantului Augustin – pentru domolirea zelului aproape sinucigas al multor credininciosi care provocau autoritatile imperiale, aflate atunci in cautare de unitate religioasa. Merita amintit insa ca au existat printre teologii crestini ai inceputului si unii fascinati de acest cult al mortii, cum au fost Ignatie de Antiohia, Origen sau ereticul Tertulian. Odata cu Augustin aceasta propensiune crestina spre sinucidere va scadea in treptat in intensitate.

Revenind la metroacism, asemanarile izbitoare dintre acesta si crestinism au fost remarcate de timpuriu. Astfel, adoratorii metroaci sustineau ca biserica crestina a copiat riturile lor cele mai sfinte, patimile, moartea si invierea lui Attis, ca au plasat dupa exemplul lor la echinoctiul de primavara „saptamana patimilor”, comemorarea sacrificiului crucii (la metroacii apare pinul) prin care „mielul dumnezeiesc” rascumpara neamul omenesc. Fericitul Augustin arata cum un preot al Cibelei, impresionat de asemanarea dintre cele doua religii, declarase ca si mantuitorul sau, Attis, „e crestin prin asemanari”. Pe de alta parte, crestinii pretindeau ca riturile si doctrina metroaci, fusesera contrafacute de catre diavol si introduse in lume inaintea crestinismului insusi, pentru ca atunci cand va aparea crestinismul, oamenii uimiti de asemanare sa refuze a mai considera crestinismul ca adevarata religie…. deh! rationament „adanc” in buna traditie a „logicii” crestine.

Asemanarile erau numeroase. Astfel, arborelui-zeu din metroacism ii corespunde arborele-cruce din crestinism; intalnim apoi, deopotriva, botezuri, abstinentze pregatitoare, zile de doliu pentru moartea mantuitorului, lumanari care se aprind si se sting, figuratii expresive ale invierii, nopti de veghe, „miruri” si comuniuni, imnuri de bucurie care succed prohodirea zeului. In plus, sarbatorile frigiene din martie erau urmate de initium-uri (initiere), asa cum la sfarsitul rastimpului pascal urmau botezuri pentru catehumeni (pentru cei ce deveneau crestini). Devotii marii mame, serbau la 25 decembrie, ca si mithraistii si mai apoi ca si crestinii, nasterea zeului lor…. caci atunci se implineau 9 luni de la ierogamia care avea loc la „dies hilaria” (25 martie). Ambii mantuitori, si Attis si Mithra, ca mai apoi si Cristos, purtau denumirea de „bunul pastor”. Ca si in biserica metroaca, si in cea crestina, existau predici enciclice pascale. Marea mama Cibela, era numita „fecioara”, ca maica lui Cristos.

In aceasta situatie este si firesc sa fi existat diatribe intre crestini si metroaci si chiar ostilitati brutale. Crestinii distrug si transforma in biserici templele (metroon-urile) Cibelei. Iulian Apostatul, cel care incearca sa reinvie paganismul in detrimentul „religiei galileenilor” (cum numea el crestinismul), in timp ce se indrepta spre Orient pentru lupta cu Sapor din 362, pedepseste cu moartea doi crestini care profanasera un templu al marii mame. In secolul al V-lea, Serena, vaduva lui Stilichon, e acuzata de crestini ca a atras prin impietatea ei (era metroaca) hoardele lui Alaric (si el crestin!!!! dealtfel) asupra Romei, fiind linsata de catre crestini. Metroon-urile marii mame sunt devastate si cele care scapa nedistruse sunt transformate in biserici crestine. Faimoasa biserica Santa Maria Maggiore din Roma, este dupa o traditie consemnata in secolul al XII-lea, o fosta biserica a Cibelei (un metroon).

Sa tratam un pic Mithraismul, o alta religie aparuta inaintea crestinismului dar a carei disparitie s-a facut pe mana acestuia: Tot asa precum Moise loveste stanca cu toiagul si izvoraste apa, Mithra o sageteaza si apa tasneste. Ca si Ilie Tesviteanul, el se inalta la cer intr-un car de foc. La nasterea sa ca si la cea a lui Cristos, vin pastori sa-l adore. Simbolurile animalelor mithraice, leul, taurul si vulturul, se repeta la crestini ca simboluri ale evanghelistilor Marcu, Luca si loan. Soarele si Luna, care stau alaturi de Mithra pe basoreliefuri, apar in primele reprezentari iconografice ale rastignirii hristice. Eonul mithraic poarta cheile cerului, ca si apostolul Petru. Apoi ambele religii au comun botezul prin scufundare, aghiasma, descoperirea icoanelor din altar in sunetul clopotelului, nasterea zeului mantuitor la 25 decembrie, dogma nemuririi sufletului, invierea si judecata viitoare, existenta raiului in sferele superioare ale cerului si a iadului cu demoni in adancurile pamantului, o morala imperativa, precum si faptul ca credinciosii ambelor culte se numeau intre ei „frati” si se priveau ca atare. Ca si Cristos, Mithra era socotit mijlocitor intre credincios si divinitatea nevazuta; precum Mithra era socotit „zeu al luminii”, Hristos e numit „lumina lumii”.

Aceste concordante sunt remarcate de timpuriu atat de necrestini cat si de crestini, care motivand ca mithraistii l-ar fi atzatzat pe imparatul Galeriu la o persecutie impotriva lor, incep atacurile contra adoratorilor lui Mithra, distrugandu-le locasurile cultice si arzandu-le cartile. In 377 de pilda, la Roma, prefectul Gracchus spre a face dovada de sinceritatea adeziunii sale la crestinism, inainte de a primi botezul, distruge o cripta cu toate obiectele sacre ale mithraeum-ului. Multi dintre preotii mithraisti, si-au aflat in atari imprejurari lacas de vesnicie in altarele subterane ale mithraeum-urilor lor in care liturghiasera o viata intreaga in cinstea celui care conform nadejdiilor, avea se apara la „sfarsitul veacurilor” spre invierea generala. Tipicul liturghiei crestine este o copie a oficierii mitraice (ca si botezul), aceasta avandu-si originea (in sens de introducere) in epoca apostolica (apostolic in sens stiintific, adica epoca predicatorilor ambulanti). Insasi impartasania isi are origini precrestine, suferind de-a lungul timpului modificari documentate, evoluand de la o „agapa”, adica un „chef cu potol de-acasa” (asa cum ne arata documentul crestin de la sfarsitul primului secol numit „Didahia celor 12 apostoli”) la un ritual unde preotul iti serveste un dumicat de paine si o gura de vin. Ea isi are originea in mitraism, aceasta existand insa si in cultul zeului Dionisos (omofagia) dar si la comunitatile orfice. Insa iudaismul cu al sau „ospat pascal” reprezinta sursa primara, intrucat initial impartasania se numea „frangerea painii” ca si ospatul pascal evreisc, preluand doar ulterior denumirea de impartasanie sau comuniune, sub influenta modelului orfic.

Sa vedem totusi daca exista o latura extra-mitologica a lui Isus.

Dupa cum se stie, timp de aproape 4 secole au existat tot felul de scrieri care puneau in gura „dumnezeului” decedat pe atunci, un evantai incredibil de convingeri mistice; candva tarziu, s-a facut selectia celor care erau „adevarate” si asta s-a facut cu barda, cu racnete si maraituri.

Sa discutam un pic Evangheliile: Marcu nu este un Apostol, o recunoaste si biserica; este si Evanghelia „lucrata” puternic de „binevoitori” piosi de-a lungul secolelor (IN SINAITIC SI VATICAN – CELE MAI VECHI MANUSCRISE ALE NOULUI TESTAMENT – MARCU SE TERMINA LA MARCU 16:8); desi Biblia afirma ca aceasta este a doua in ordinea vechimii, astazi se stie si o accepta orice individ educat, ca a fost prima Eevanghelie scrisa; A FOST SCRISA DUPA, SAU IN ANUL 70 D.C., o gramada de timp dupa moartea zeului-om, si scrisa dupa traditiile orale existente; I S-AU ADAUGAT TARZIU, SFARSITUL CU „ARATARILE DUPA INVIERE” SI „TRIMITEREA CELOR UNSPREZECE” (vezi info sumara pe http://www.pbs.org/wgbh/pages/front…ory/mmmark.html
http://www.religioustolerance.org/mark_16.htm )

Este Evanghelia care a pastrat caracterul apocaliptist al lui Isus (influenta eseniana), acolo spunandu-se:

„El le-a mai zis: Adevarat va spun, ca sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor muri pana nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere.” (Marcu 9:1); aceesi prezicere naiva este repetata si in Matei 16:28; evident ca nu s-au implinit presimtirile „mielului”, niste capotatzi asteaptand chiar si prin anul 2000 Armaghedonul…. insa aceste asteptari naive tipice sectei iudaice a esenienilor, apar in mod repetat si in celelelalte Evanghelii: Matei 10:7: „Si pe drum, propavaduiti si ziceti: Imparatia cerurilor este aproape!” sau Luca 21:32: „Adevarat va spun, nu va trece neamul (in Bibliile englezesti gasim traducerea mai plina de sens de „generatie”) acesta pana cand se vor implini toate aceste lucruri (adica venirea „fiului omului” pe un…. nor, descrisa in Luca 21:27). Aceeasi prezicere o gasim si in Marcu 13:30 si Matei 24:34.

Marcu este cel care ne zice monumentala Marcu 16:17, 18, aia cu credinciosi care scot draci, beau otrava si iau serpi in maini; de altfel, stupizeniile sunt multe, Marcu 7: 32, 33: „el l-a luat la o parte din norod, i-a pus degetele pe urechi, si i-a atins limba cu scuipatul lui.” – curat „stil divin”….

Sa-l luam si pe Matei: Evanghelie celebra prin a sa cassure dans la naration, apres-coup-ul sau, adica ADAUSUL FRAUDULOS (si VIZIBIL CHIAR SI PENTRU CEL MAI NAIV CREDINCIOS IN MASURA IN CARE CINEVA I-L ARATA) din Matei 28:11 – 15; alta curiozitate… lipseste Inaltarea: adica ala care nu este Apostol (Marcu), asta cum ziceam recunoaste si biserica, ne spune si el acolo 2, 3 cuvinte despre Inaltare, insa Matei „Apostolul” tace malc, nu a vazut, nu a auzit nimic… Curat-murdar, cum ar zice Tanase!

Alt amanunt care scapa „gorobetelui”: Matei 28:15: „[…] si s-a raspandit zvonul acesta PRINTRE IUDEI pana in ziua de azi.” – Asta ne spune cat de evreu era Matei-apostolul, si deci cat de Apostol a fost ala care a scris Evanghelia lui…. Matei.

Matei este de asemenea fanul lui Stalin (sau invers???): Matei 12:30: „Cine nu este cu mine, este impotriva mea, […]” – toleranta de cuvios, deh…

Tot Matei e cel cu Isus zicand ca a venit sa învrajbeasca mama cu fiica si tatal cu fiul, ca ne aduce sabia, (nah ca are dreptate aici, nu pot sa-l contrazic, istoria nu il contrazice nici ea, biata…) – Matei 10:34, 35, 36, 37.

Tot Matei este cel care ni-l arata pe Isus ca venind sa apere si sa implineasca legea si proorocii, adica Vechiul Testament, ala, sa ne aducem aminte, cu „sa nu rabzi o vrajitoare sa traiasca” si cu „cum, ati lasat femeile in viata? ”

Multi ortodocsi cand le vorbesti de Biserica si credinta, scot in fata ceea ce ei numesc „Traditia”; intrebarea mea este, e mai importanta interpretarea decat sursa? E mai important RITUL decat MESAJUL? Ce cuprinde ritul? O gramada de suprastrat ritual din care nu ai sa gasesti prea mult in „Cartea Sfanta” si spusele lui Isus: semnul crucii, rugaciunea pentru morti, inchinarea la sfinti si ingeri, Inchizitia (la catolicii unui veac trecut), maslul, uniforma aparte a clerului, divinizarea Sfintei Fecioare, folosirea apei sfintite, etc. – NU AI SA LE GASESTI IN BIBLIE; e de blamat daca se spune ca asta este o re-idolatrizare a credintei si ca monoteismul exact asta a combatea initial, saracul?

Sa luam acum Evanghelia „Apostolului” Ioan, din care, din nou, lipseste Inaltarea (ca si in Evanghelia „apostolului” Matei… ), in timp ce in Evanghelia lui Marcu, ne-apostolul, ca si in Luca, ea exista. Ca sa iti dai seama de cat de logic era omul care a relatat Evanghelia lui Ioan, nu e nevoie decat sa citesti Ioan 15:15 si Ioan 16:12. Pe cinstite!

Apoi trebuie sa stim ca „Ioan” este Evanghelia care se autociteaza… pe sine însasi…. inca o data…. repetandu-se din nou. :) – Citeste capitolele 5, 6 si 14.

Sa citim apoi Ioan 20: 19 ca sa vedem cat de „apostol” era Ioan, cand spune „a statut in mijlocul LOR” (si in 20:20, 20: 21, 20:22 si 20:17) Sa fim desptepti!

Tot Ioan este cel care ni-l prezinta pe Isus si pe mama sa in Apocalipsa, ca pe niste personaje demne de basmele lui Ispirescu*…. „par si cap alb ca lana si ca zapada, picioare ca arama arsa, glas ca vuiet al apelor, in mana dreapta 7 stele si din gura ii iese o…. sabie ascutita cu 2 taisuri”, dar stai un pic ca „fata lui e ca soarele cand straluceste in puterea lui” (cum i-or fi vazut-o atunci, ca sa ii vada sabia aia cu 2 taisuri ce-i iese din gura….), „e asezat pe un nor alb pe cap cu o cununa de aur si in mana cu secera ascutita, dar si calare pe cal alb”. Tot in Ioan apare reluat amuzantul miracol al lui Dionisos care preface apa in vin (zeul grec Dionisos „face” primul aceasta „minune”, existand chiar un ritual al adeptilor sai relatat de catre Pausanias prin care si ei, preotii zeului, schimba 2 vase de apa in vin).

*referitor la basme, Noul Testament nu se distinge din acest punct de vedere de Vechiul Testament, care si el chiar de la primele pagini (Geneza 6:2-7) ne vorbeste de o vreme cand uriasii umblau pe pamant, iar fii lui Dumnezeu (?????) se impreunau cu fetele oamenilor… ca erau frumoase (se pare ca urmasii amaratului de Adam faceau femei mai reusite decat „marele creator” al Evei si Universului, de aveau odraslele acestuia nevoie sa-si caute frumuseti facute de muritori). Dezamagirea acelui care educat fiind, citeste Biblia, nu poate fi decat pe masura disperarii arheologului biblic Edward Robinson, care la inceput de secol 19 se declara dezamagit ca „inarmat” cu noua cucerire a lui Champollion, descopera in Egipt si scruteaza mai apoi, sute de placute-inregistrari ale istoriei tarii, fara sa gaseasca nici macar o singura mentiune despre „Pamantul fagaduintei”, despre Moise, Exod, sau „cele 10 plagi”. Stiind azi ca aceasta compilatie vechi-testamentara a fost scrisa cam in aceeasi perioada cu „Istoriile” lui Herodot (numit chiar de anumiti contemporani „mincinosul”!!), nu poate fi decat bizar ca marturii ale V.T. nu sunt confirmate de arheologie sau alte surse, pe cand relatarile grecului s-au confirmat chiar atunci cand pareau legende total neverosimile.

Musulmanii cred ca Dumnezeu a mai trimis un profet pe pamant dupa Isus al nostru, ca sa aduca cuvantul sau al’ mai nou catre oameni, asta dupa 600 de ani de la infiintarea crestinismului de catre „mielul” nostru; el, profetul Mohamed, zice ca intr-o zi intr-un moment de liniste a vietii sale tumultoase de jefuitor de caravane si comerciant de sclavi, a fost luat de catre Ingerul Gabriel pe un cal miraculos si dus in zbor intai in Rai unde a vazut ca acolo toti ingerii si Dumnezeu insusi vorbeau araba – pesemne un fel de limba oficiala pe acolo – dupa care a fost dus in Iad, unde a vazut ca marea majoritate a pacatosilor care ard in flacarile necuratului, sunt…. femei; el afirma ca i-a fost dictat Coranul de catre insusi Dumnezeu (insa altii l-au pus pe hartie, el fiind analfabet, chestie recunoscuta de traditia islamica (Al-Hadituri)), si ca Domnul i-a cerut sa duca mesajul Sau intregii omeniri, aceasta, adica omenirea, trebuind sa fie toata convertita la „noua si adevarata religie”, la ultimul Sau mesaj catre oameni, CARE EA SI DOAR EA POATE ADUCE MANTUIREA, Coranul negand explicit faptul ca Isus a fost crucificat sau ca a fost Dumnezeu insusi, recunoscandu-i doar atributul de profet al acestuia, unul dintr-o lunga lista (Coran, surata 4, versetul 157).

Acum daca as intreba un crestin daca crede chestia asta, probabil mi-ar spune ca nu, ca e cam puerila, si ca de fapt prea trag spuza pe turta lor baietii astia cu turban; sa ne inchipuim insa ca se apuca unul dintre voi sa zica unui budist (vreun miliard de oameni) sau hindus (si astia se apropie de un miliard) sau unui ateu, ca Dumnezeu a fecundat miraculos o fecioara, care a ramas gravida astfel si care a nascut mai apoi Fiul Domnului, si ca acesta S-a nascut de fapt ca sa… sufere, murind pentru a lua El toate pacatele (???) omenirii asupra Lui. Credeti ca ne-ar crede multi, eh?

Sa vedem un pic si istoria legata de Isus. Curiozitate maxima, imparatul Adrian intr-o scrisoare pe care i-a trimis-o consulului Severianus in 134 d.C., afirma ca adoratorii zeului-Soare Serapis in Egipt, erau crestini si ca acesti credinciosi ai zeului Soare se proclamau ei insisi ” Preotii lui Cristo”. Adorarea lui Serapis a fost importata in Egipt din Pont, o provincie limitrofa Betaniei. Crestinii mentionati de Plinius Cel Tanar erau toti, probabil, credinciosii lui Serapis, care erau toti evrei.

Suetonius (somitate juridica in timpul imparatului Adrian), in opera sa „Viata lui Claudiu” povesteste ca acesta i-a condus pe evrei, care instigati de Cristos (Crestus) incercau tot timpul sa se ridice contra Romei. Insa cum se spune ca asta s-ar fi putut intampla cam 15 ani dupa crucificarea lui Isus Cristos, nu putea fi cel pe care il cunoastem ca Isus Cristos. Filo, marele istoric evreu, desi era contemporan cu Cristos, nu face absolut nici o referinta la Isus. Filo a dezvoltat doctrina Logosului, si chiar daca dupa teologia crestina Isus Cristos era „Logos”, faptul nu este, in mod surprinzator, remarcat. („Logos” este Cuvantul lui Dumnezeu, „Verbul”). Justus de Tiberius, natural din Galilea, a scris o istorie care acoperea toata perioada in care se zice ca ar fi trait Isus, (de observat ca aici nu zic „Cristos”, pentru ca in toate religiile practic a existat un „Cristos”, un profet-mesager sau un salvator) dar nici un moment nu mentioneaza numele lui. Scrierea lui a fost studiata de Fotie, patriarh crestin si erudit din Constantinopolul sec. 9, el zicand: „Justo nu face nici cea mai mica mentiune asupra aspectului lui Cristos, asupra faptelor care s-au petrecut sau cum au fost realizate celebrele miracole”.

Putina informatie referitoare la Salvatorul Crestin, este citata de Robert Keable in opera sa „Marele Galileu”, acesta spunand: „Nici un om nu stie suficient pentru a scrie o biografie asupra primilor ani din viata lui Isus. De fapt, nimeni stie suficient ca sa poata, macar, sa puna un anunt funebru acestui mare om in ziarul Times. Si daca ar fi sa consideram date istorice, nu ar ajunge nici sa scriem trei rugaciuni. Mai mult, daca ziarele ar fi existat si s-ar fi publicat un anunt funebru in anul mortii sale, editorii nu ar fi gasit numele sau. Putine perioade ale erei antice sunt atat de bine informate ca perioada lui Augustus si Tiberius. Dar nici un contemporan nu cunostea existenta sa si inclusiv o generatie dupa, gasim numai o presupusa citare a lui Iozefus Flavius (discreditat ca sursa istorica de incredere odata cu descoperirile arheologice recente de la Massada), o referinta chestionabila in Suetonius si mentionarea unui nume care putea sa fie al lui, in Tacitus. Asta e tot.”

Toate istoriile evanghelice poseda anumite inexactitati si contradictii care ies în evidenta mai ales daca se citesc cu discernamant. In Matei 2:1, ni se spune ca Isus Cristos s-a nascut „in zilele lui Irod”. Dar in Luca 2:2, se zice ca Isus Cristos a vazut lumina zilei cand Quirano era guvernator in Siria. Exista aici o discrepanta de cel putin 10 ani, caci Irod a murit în anul 4 inainte de presupusa nastere a lui Cristos, in timp ce Quirano nu a fost guvernator in Siria pana in anul 7 d.C. Dr. Giles spune in „Dosare Evreiesti si Crestine”: ” Nu avem nici o pista care sa faca referinta la acea zi sau epoca a anului, si mai mult inca, anul in care s-ar fi nascut Cristos.” Matei 1:6 – 16 enumera 28 generatii de la David pana la Isus, in timp ce Luca 3:23 – 28 „insira” 43. Dupa Ioan, Isus a vizitat Ierusalimul cel putin de 4 ori, dar Evangheliile sinoptice (Marcu, Luca si Matei) ne asigura ca el a calatorit la Ierusalim numai o data. Cat despre magnitudinea misiunii lui Isus, opinia evanghelistilor sinoptici este un an, dar Ioan afirma ca au fost trei ani. Dupa evanghelistii sinoptici ajungem la concluzia ca „Salvatorul” a realizat operele lui principale in Galilea, dar Ioan zice ca a fost Iudeea locul principal unde Isus a implinit misiunea sa.

Crucificarea deasemeni este nesigura. O istorie o pune la 9 dimineata („a treia oara”), in timp ce alta zice ca s-a produs la a sasea ora in mijlocul zilei. Se spune ca Isus a prezis ca va petrece 3 zile si 3 nopti in mormant, dar istoriile sinoptice ale faptului spun ca a fost o zi si doua nopti, adica o zi si jumatate.

Si daca investigam cine a vazut primul mormantul, gasim 4 raspunsuri diferite. Ion zice o femeie; Matei, doua femei; Marcu, trei femei si Luca o cantitate neprecizata de femei… Matei afirma ca ele au vazut un inger, in timp ce Marcu ne asigura ca a fost un barbat tanar. Luca zice ca femeile au vazut doi barbati. Ioan zice ca au vazut doi ingeri. Aceste femei, deasemeni, l-au vazut pe Isus daca credem ce citeaza Matei (cap. 28), dar daca dam credit Cap.24, femeile nu l-au vazut pe Isus. Deasemeni nu exista unanimitate cu privire la numarul exact de zile cat a durat Invierea si Inaltarea. Dupa Luca a durat numai o zi, dar cel putin 10 zile dupa Ioan. „Cartea Faptelor” prelungeste perioada la 40 de zile si dupa cum se spune ca Evanghelia lui Luca si Cartea Faptelor au fost scrise de acelasi autor, aceste discrepante sunt deconcertante. Dupa cum spune Sfanta Scriptura, Isus a terminat peregrinajul pamantesc si s-a inaltat la cer. Locul exact al inaltarii este aparent necunoscut: Urcarea s-a produs in Ierusalim daca Marcu a scris corect. Dar nu este asa, daca Luca zice adevarul, pentru ca el spune ca Isus era in Betania cand s-a produs faptul. Actele (1:12) dau Muntele Maslinilor ca scena a intamplarii transcedentale. A se observa ca Matei si Ioan nu fac nici o referire la inaltarea lui Isus, care are loc in „Sporium Addendum” a lui Marcu (ultimele 12 versuri, care nu exista în documentul original) si nici în versiunea lui Luca din „Codex Sinaiticus”, un manuscris din sec. IV care se afla azi în Muzeul Britanic. Scriitorii Evangheliilor ne dau trei opinii diferite asupra naturii lui Isus. Marcu il vede ca „Fiul Omului”. Matei si Luca il adora ca pe „Fiul lui Dumnezeu”, iar Ioan il considera Dumnezeu insusi.

Sa ne imaginam ca ne-am intoarce in urma cu 2000 de ani in Roma antica, cu vreo cativa ani inainte de presupusa nastere a lui Isus. Esti cu o saptamana inainte de 25 decembrie, toata lumea se pregateste de sarbatoare, exact cum fac si azi milioane de crestini. Pentru romani, 25 Decembrie era sarabatoarea Soarelui, Sol Invictus (ziua echinoctiului). Ei scriau aceasta data cu litere de aur in calendarul lor. In fiecare an la aceasta „epoca”, soarele se naste inca odata si pune capat intunericului hibernal. Se facea o mare sarbatoare cu papusi, cadouri, veselie si era cea mai buna zi a anului, acel 25 Decembrie. Aceste sarbatori sunt milenare, cu mult inainte sa se fi auzit despre un oarecare Isus. In afara Romei exista un Templu subteran dedicat zeului persan Mithra si la miezul noptii, in primul minut, la fiecare 25 decembrie, se putea vedea Templul plin de lumanari aprinse, preoti imbracati in alb in Altar, copii aprinzand mirodenii, totul aproape exact cum poti sa vezi si azi intr-o biserica crestina. Si toti adoratorii zeului Mithra ne-ar spune ca mantuitorul lor a fost un zeu bun, ca a venit din ceruri, s-a reîncarnat ca om, a spalat si salvat de pacat intreaga omenire, si ca el s-a nascut dintr-o mama fecioara intr-un staul intunecos chiar la 25 Decembrie.

Egiptenii aveau si ei Templele lor, si ei sarbatorind nasterea Zeului salvator Horus, care s-a nascut din mama fecioara intr-un staul in 25 de Decembrie. Si in Templu am vedea o statuie a zeului Horus copil in staul cu mama-feciaoara Isis, la fel cum in bisericile catolice azi, se instaleaza un staul si o mica pestera pentru copilul Isus si Fecioara Maria. Si daca continuam calatoria, si mergem la locuintele gladiatorilor si prizonierilor de razboi din Germania, îi gasim si pe ei in sarbatoare la aceeasi data. Ei v-ar fi explicat, ca pe 25 Decembrie in toata Europa nordica se sarbatorea „Yule” sau Roata, care înseamna ca soarele si-a împlinit ciclul ca o roata si se întoarce înca odata pentru a „rascumpara” oamenii din infernul iernii si a-i reda paradisului verii.

Este, deja, o evidenta ca Isus Cristos este personajul istoric despre care s-a scris cel mai mult, in special in ultimii ani ai secolului XX, anii Apocalipsei dupa multi credinciosi si sectanti care asteptau si asteapta venirea salvatorului Mesia. Biserica a reusit, in baza a putine piste existente asupra identitatii si vietii lui Isus, sa produca o poveste biografica pe care o sustine credinta si arata fata cea mai umana a acestui „dumnezeu-om” cu care toti putem sa ne relationam. Cu toata literatura care se produce continuu si semnificatia subiectului, in randul publicului exista o carenta serioasa a educatiei corecte si cuprinzatoare cu privire la religie si mitologie si majoritatea personelor sint foarte prost informate. Dar exista un enorm volum de literatura care demonstreaza de o maniera logica si inteligenta, repetata, faptul ca Isus Cristos este o reprezentare de caracter mitologic, similara zeilor din Grecia , Roma, Egipt, Sumeria, Fenicia sau India, zei care sunt toti azi admisi ca mituri, nu ca figuri istorice. Cautand in profunzime, in acest volum de studiu, se descopera ca toata istoria lui Isus este bazata in miturile eroilor mult mai vechi care au existat mii de ani inaintea lui, la mai toate culturile. Asa se descopera ca aceasta poveste nu este o reprezentare istorica a unui tamplar evreu rebel, care a trait fizic in Orientul Mediu acum 2000 de ani. De-a lungul secolelor s-a demonstrat continuu ca personajul Isus Cristos a fost inventat, nu a reprezentat o persoana reala, dar a fost convertit in super-om de catre discipolii sai entuziasti si biserica. Dar si crestinismul a avut dizidentii sai, controversa a existat inca de la inceputurile lui. Unii dintre „parintii bisericii” au recunoscut ca au fost obligati constant sa apere ceea ce trebuia sa creada poporul, aceasta fabula absurda fara nici o baza solida care sa o sustina, si incercind sa impuna o legenda ca un fapt real care a avut loc in Iudeea. Acesti dizidenti numeau Noul Testament „fictiunile evangheliei”. Prima mentiune a evangheliilor este cea a lui Iustin in 150 dupa Cristos (le numeste „Memoriile apostolilor”), dupa 180 mentionandu-le Irineu, Tertulian si Origen. Singurul argument „intineritor” al evangheliilor de care biserica dispune, este marturia lui Papias, dar care in fapt este un contra-argument, intrucat Eusebiu, istoricul-episcop, in istoria sa il citeaza pe Papias spunand: „Nu ma voi codi sa-ti randuiesc la un loc explicatiile pe care le-am invatat bine de la cei batrani si de la cei care, imi aduc bine aminte […] Daca am intalnit vreundeva cate unul care a petrecut cu cei batrani, l-am intrebat de cuvintele batranilor: Ce a zis Andrei, sau ce a zis Petru, sau Filip, sau Toma, sau Iacov, sau Ioan, sau Matei, sau altul din ucenicii Domnului.” El insusi este asadar numai un martor indirect al scrierii evangheliilor.

Sunt mai bine de o mie trei sute de ani de cand un învatat (arhiepiscopul catolic de Sevilia), a despartit astrologia (o credinta, o suma de traditii variate, „ghicitul in stele”), de astronomie (stiinta care studiaza corpurile ceresti). Aceasta extrem de veche si exotica, si prin asta fermecatoare traditie, a întampinat o puternica opozitie de la Parintii Bisericii Crestine Timpurii si de la Marii Sfinti ai Crestinismului, acestia respingand cu vigoare si chiar patima aproape, aceasta „superstitie”. Trebuie sa recunoastem, Biblia insasi este necrutatoare si inechivoca (Deuteronomul, printre alte carti biblice) fata de credintele in zeitatile pagane adorate de astrologii vechimii (Soarele, Luna, Venus, Marte, Jupiter si Saturn). Toate cele trei mari denominatiuni crestine resping astrologia, deci si ortodoxia. Mari teologi romani si mari sfinti ortodocsi, au scris combatand-o ca pe una dintre cele mai rele superstitii. Din punct de vedere crestin, astrologia este o forma de paganism, acest atat de urat si combatut paganism, de catre biserica. „Ghicirea in stele”, sintagma devenita sinonima aproape in limba romana cu superstitia si credulitatea, sunt considerate ca fiind forme de apostazie (renegare a credintei). Azi timpurile sunt altele, evident, si expulzarile din comunitatile crestine nu mai sunt practicate ca în alte vremuri (aceste expulzari încep chiar odata cu debutul celui de-al 2-lea secol crestin!), iar preotii si teologii prezentului aproape ca s-au resemnat de multisor cu faptul ca „clientela” proprie, mai mult chiar decat nereligiosii însisi, le sunt „fideli” doar pe jumatate, crezand în acelasi timp si povestile astrologiei, ca si mitul crestin însusi. Caci altadata, corpul preotesc, teologii, combateau cu toata puterea de care erau capabili acest „rau” perceput, care impingea masele ignorante spre fatalism si paganism greco-roman. Marele Sfant crestin Augustin, este unul dintre ei. Sfantul Isidor din Sevilia altul. Conversia Sfantului Imparat Constantin cel Mare la crestinism, a fost un moment de istorica întorsatura al cursului ulterior al evenimentelor, din acest moment, credinta si practicarea astrologiei devenind o crima pasibila de pedeapsa capitala, practic astfel astrologia încheiandu-si drumul sau european. Ea va continua sa fie cultivata de arabi, care astfel vor dobandi si adanci prin ea cunostintele de astronomie, depasind din acest punct de vedere lumea crestina pentru multe secole. Poate nu intamplator, evreii din Europa, ca si arabii, vor ramane fideli pasiunilor lor astrologice, fiind printre putinii locuitori ai Europei crestine care mai detineau cunostinte avansate despre contributiile marilor astrologi ai Antichitatii, ei insisi devenind scriitori si învatati în acest domeniu numit azi pre-stiinta [Lucrarea mistica „Cartea Splendoarei”, fie scrisa in secolul II (improbabil) cum sustin evreii, fie in secolul 13 (cand a aparut realmente prima oara si cand istoricii zic ca este data ei de conceptie), sta marturie in acest sens], evreii fiind cooptati repede de catre califii Imperiului arab la apogeu si din acest motiv.

Probabil deasemenea tot nu întamplator, acum 6000 de ani, caldeenii, popor semit si ei ca si evreii si arabii, au fost creatorii acestei traditii, ei fiind primii „ochi” umani care au scrutat cerul cu gandul de a-l întelege, ei reusind sa întocmeasca harti ceresti si tabele orare (care vor deveni mult mai tarziu calendarele noastre) în care erau descrise cu uimitoare exactitate straniile miscari ale stelelor si „stelelor vagaboande” (planetele). Preotii lor, au calculat durata anului cu o abatere mai mica de 0,001 % fatza de valoarea corecta, iar cifrele descriind miscarile Soarelui si Lunii, au o eroare de „3x marja de eroare” a astronomilor secolului al XIX-lea… Toata aceasta cunoastere cu functie predictiva verificata si utila, facea ca astrologia sa fie pe atunci o veritabila stiinta exacta, desi bazata pe prezumtii mitologice. Cum s-a nascut aceasta traditie asiatica care a cucerit lumea si Europa? Simplu: Lasand la o parte perplexitatea si admiratia cu care probabil priveau ei astrul zilei ca si Luna, studiind cerul noptii, rasaritului si apusului, preotii caldeenilor de acum mai bine de 6000 de ani, au facut observatia evidenta ca exista corpuri ceresti fixe (majoritatea, fiind însa cam „palide”), cat si corpuri ceresti a caror pozitie variaza odata cu trecerea timpului (cateva „stele vagaboande”, adesea mai luminoase decat cealalta categorie). Cu timpul, constatare aproape neverosimila din perspectiva omului „modern”, acestia au învatat sa cunoasca si recunoasca toate stelele care se prezentau vederii lor pe cerul noptii senine, fiind capabili prin efecte mnemotehnice simple (legarea unui grup de stele de o forma terestra familiara – constelatia, „zodia”) sa întocmeasca harti si tabele care sa le urmareasca evolutia: Nebo, Istar (Astarte), Nergal, Marduk si Niniv, planetele sistemului nostru solar vizibile cu ochiul liber, au captat repede atentia lor prin iregularitatea miscarilor pe bolta, luminozitate particulara sau dimensiune, dar mai ales prin impredictibilitatea si incomprehensibilitatea miscarii acestora datorata, stim azi, proximitatii de Terra si propriei lor miscari de revolutie, ca si a miscarii de precesie a Pamantului). Aceasta a ramas mult timp, dezolant de mult timp, o nedezlegata problema a omenirii, modele succesive de explicare a Universului ramanand incapabile de a satisface realitatea nemijlocita a observatorului. Aceste „stele vagaboande” se misca odata cu restul cerului, avand totodata si miscarea lor relativa proprie, ca niste muste ratacind pe suprafata unui glob aflat in miscare de rotatie, ele deplasandu-se de-a curmezisul boltei ceresti înlauntrul unei zone limitate la o fasie îngusta, ca o centura încingand oblic firmamentul la un unghi de aprox. 23 de grade cu ecuatorul (ceresc), aceasta fiind zodiacul, sau „linia zodiacala”, cum mai este ea numita. Zodiacul a fost împartit în 12 sectoare, denumite dupa tot atatea constelatii de stele fixe aflate in vecinatate. In acele timpuri ale începuturilor si ignorantei, de la valabila observatie si geniala inventie, evident, apendicele mitologic ca si corolarul sau direct, anume ghicirea viitorului, au urmat si s-au „îngrosat” repede, prin tot atatea traditii prin care a trecut de-a lungul secolelor si de-a latul spatiului geografic aceasta îndeletnicire rezervata castei preotilor/învatatilor. Caldeeni (babilonieni (sumerieni si akadieni) si asirieni), egipteni, canaaneitzi, fenicieni, arameeni si evrei, greci si romani, au adorat cu totii mai constient sau nu, intr-o forma mai direct recognoscibila sau nu, astrele „plimbarete” peste braul ceresc zodiacal. Desi constant ostili astrologiei, crestinii însisi, prin extrem de numeroasele împrumuturi mitologice de care a beneficiat nascanda lor religie, sunt si ei la randul lor niste tributari si adoratori ai astrelor, astre „deghizate” sub figurile antropomorfice, divine sau mixte, ale Vechiului si Noului Testament.

Acum un secol, scriitorul Albert Churchward a spus: „[…] se poate demonstra ca Evangheliile canonice sunt numai o colectie de proverbe ale Mitului si Religiei egiptene”. In „Falsificarea in crestinism” Joseph Wheless spune: „Evangheliile sunt toate falsificari sacerdotale terminate multe decenii dupa evenimentele descrise”. Falsificarea dezlantuita in primele secole ale existentei bisericii era atat de obisnuita ca o noua fraza a batut moneda: „Frauda pioasa”. Multi istorici au observat ca documentele crestine timpurii, scrisorile atribuite lui „Pavel”, niciodata nu discuta fondul istoric al lui Isus, dar se ocupa in mod special de o fiinta spirituala, care era bine cunoscuta de toate sectele gnostice de mii de ani. Putinele referinte „istorice” ale vietii reale a lui Isus citata in scrisori, demonstreaza falsificari si interpolari. Cum semnala candva scriitorul Edouard Dujardin, literatura lui Pavel „nu se refera la Pilat, nici la romani sau la Caiafa, sau la Sinedriu, la Irod sau Iuda sau la femeile sfinte, el nu face nici o aluzie la trecut, desi majoritatea Epistolelor sunt scrise inaintea Evangheliilor canonice insele.” Afirmatia ca Isus Cristos este un mit se poate proba nu numai prin lucrarile „dizidentilor” bisericii si a „paganilor” care cunosteau adevarul si care au fost combatuti sau asasinati pentru lupta lor impotriva sacerdotilor crestini si parintilor bisericii, ci si cu propriile decalaratii ale unor importanti crestini care revelau continuu ca stiau ca Isus Cristos era un mit fundat pe zeii mai vechi cunoscuti cu mii de ani in urma. In timpul cind se spune ca a trait Isus, exista inca marea biblioteca din Alexandria si o retea de informatie din Europa pina in China si aceasta retea avea acces la numeroase manuscrise care redau aceeasi poveste, dar apartinind unor etnii diferite. In realitate legenda lui Isus este similara aceleia a lui Crisna, asa cum ne-a fost prezentata si explicata de notabilul mitolog si erudit Gerald Massey acum mai bine 100 de ani, ca si de reverendul Robert Taylor acum 160 de ani, iar legenda lui Crisna a fost scrisa in Vedele hinduse pe la anul 1400. i.Cr…. Exista tot asa, convingatoare similitudini intre Isus si Buda. Deasemeni este izbitoare asemanarea Mitului lui Isus cu cel al lui Horus, zeul egiptean. Horus, fiul lui Osiris, s-a nascut din fecioara Isis la 25 decembrie. Ca si Isus, Horus avea 12 discipoli, l-au ingropat si a inviat, era „drumul, adevarul, lumina, salvatorul, fiul uns al lui dumnezeu”. Facea minuni si l-a inviat din morti pe un om, numit Elazar. Pe Horus il numeau „Iusa”, „fiul” si ” propria umbra” care se transforma in „Ptah”, ‘Tatal creator”, cu mult timp inainte sa apara crestinii lui Isus. La fel, si miturile lui Budha si Mithra au multe similitudini cu cel al lui Isus. Ierarhia crestina este aproape identica cu cea mitrica pe care a substituit-o si care precede povestea crestina cu mai bine de 600 de ani. Toti cei care au incercat sa arate aceste asemanari, dizidentii, au fost anihilati. Poporul nu trebuia sa cunoasca adevarul, trebuia doar sa creada. De exemplu, parintele bisericii timpurii Tertulian (160 – 220), admite ironic originile veritabile ale povestii lui Isus in combaterea criticilor sai: „Dumneavoastra spuneti ca adoram Soarele; dumneavoastra de asemeni.” Este bizar apoi cum un credincios si aparator al credintei, la inceput chiar fervent, Tertulian, a renuntat apoi la crestinism. Ratiunea pentru care toate miturile sunt similare, cu un zeu-om pe care il „sacrifica” si care învie, face minuni si are 12 discipoli, este ca aceste legende au fost bazate pe miscarile soarelui si astrelor pe cer, desfasurarea astro-teologica a Soarelui trecand prin cele 12 constelatii, sau semne zodiacale. Isus si toti ceilalti zei despre care vorbesc miturile religiilor, sunt personificarile soarelui, iar povestea evanghelica este pur si simplu o repetare a unei formule mitologice. De exemplu, multi dintre salvatorii lumii sacrificati sau inviati, isi au aniversarea pe 25 decembrie. Si asta, datorita faptului ca vechile civilizatii au recunoscut ca (dintr-o perspectiva geocentrica in emisefera nordica) soarele realiza coborarea anuala catre sud pana la 22 – 23 decembrie (Solstitziul de Iarna) si dupa trei zile începea din nou sa urce catre nord. Acesti oameni din vechime credeau ca „Zeul Soare” a murit pentru trei zile si „s-a nascut din nou” in 25 decembrie, multe culturi sarbatorind nasterea soarelui in 25 decembrie. In unele parti ale lumii, calendarul începea in constelatia Fecioarei si deci soarele „se nastea din fecioara”. Soarele este „lumina lumii”, „vine din nori si fiecare ochi o sa-l vada”, soarele care se ridica dimineata este „salvatorul umanitatii”, „soarele are o coroana de spini”, „discipolii” soarelui sint cele 12 luni si cele 12 semne zodiacale pe care soarele le traverseaza in cele 12 luni. Si eruditii timpului stiau ca zeii lor erau de natura astronomica si atmosferica si nu personaje literare sau istorice. Nu este întamplator asadar ca exista 12 Apostoli ai lui Isus si 12 sunt casele astrologice si lunile anului, cum 12 sunt si „ajutoarele” lui Horus. Cei 12 discipoli ai lui Isus sunt simboluri pentru casele zodiacale si nu reprezinta figuri istorice care au jucat o drama pe pamant, in jur de anul 30. Petru cu usurinta reveleaza caracterul sau mitologic, in timp ce de Iuda s-a spus ca reprezenta Scorpionul, „tradatorul”, in epoca anului cand puterea soarelui slabeste.

Mitul transgresiunii unui tabu alimentar, este prezent adesea in religiile populatiilor care au creat mari civilizatii si i-au dominat pe evrei: la sumerieni, Ninursag, zeita pamantului da nastere la trei generatii de zeitati feminine impreuna cu Enchi (zeul apei si intelepciunii), alaturi de 7 specii de plante sacre. Intrigat si curios, Enchi vrea sa manance din aceste plante, gestul sau ducand la blestemarea sa de catre zeita: cade bolnav (slabirea vegetatiei). Cand este pe punctul de a muri, implorata de ceilalti zei, Ninursag il iarta. Pentru a-l vindeca, zeita creaza 8 divinitati cu care ii inclocuieste organele suferinde.

Paralelismele merg insa mai departe intre mitul biblic si cel al Dilmunului, raiul sumerian: Ninty, zeita numita „stapana coastei”, este cea care ca si in Biblie este creata plecand de la un organ, coasta; odata facut „pacatul” originar, si aici se regaseste aluzia la nasterea cu dureri.

Pe aceeasi linie a imprumuturilor iudaismului de la vecinii sai mai puternici si mai civilizati, este si mitul creatiei omului (din Facere), care preia ideea omului care este creat si vietuieste intr-o gradina paradisiaca, prezenta in poemul babilonian al creatiei, unde acesta (omul – „lulu”) este creat cu scopul de a fi „gradinarul”, care ajuta zeii in treburile neimportante, servindu-i pentru ca acestia sa aiba timp sa se odihneasca. O alta chestie pe care crestinul obisnuit ar trebui sa o cunoasca, este faptul ca insasi ideea de „lege data de dumnezeu” nu este originala, aceasta fiind „furata” de micul trib de pastori nomazi ai lui Moise, de la babilonieni: codul lui Hamurabi, cea mai veche atestare istorica a unui cod de legi (1780 i.e.n.), este si el „dat de catre zei” regelui Babilonului: acesta este chemat de Anu (An, stapanul cerului, zeul regilor, cel mai puternic zeu) si Bel (Enlil, zeita-vant, sora zeitei apelor Ea (Enki, care de fapt literal inseamna zeita pamantului), zeu al aerului a carei descriere acadiana a inspirat pasajul biblic din Facere 1:2, „[…] si duhul lui Dumneeu se misca pe deasupra apelor”), pentru a-i fi conferit de catre Samas, zeul-soare, „legile virtuosului”. Iata un citat pe aceasta tema din cartea „Vechiul Testament” a teologului protestant francez Edmond Jacob, profesor de teologie la Facultatea de teologie protestanta din Montepellier si la cea din Strasbourg, autor a numeroase alte carti: „Legile sunt indispensabile oricarei societati cat de cat organizate; pentru a le spori autoritatea, ele erau puse adesea pe seama unei divinitati, asa cum s-a intamplat cu celebrul cod al lui Hamurabi, pe care i-l inmanase zeul Samas. In Israel se socotea ca toate legile ii fuseseera date lui Moise de catre Iahve si din aceasta pricina ele sunt consemnate in Pentateuc.”

Paralele temei omului-dumnezeu Isus si a temei Arcei lui Noe, se regasesc in mitul lui Zeusudra (mitul sumerian al Potopului), personaj uman fabulos care datorita meritelor sale va deveni zeu nemuritor. Adunarea zeilor (pe care o gasim evocata si in Biblie) hotaraste distrugerea semintiei omenesti. O singura voce cereasca va preveni insa eroul Zeusudra, care la indicatiile zeitatii va construi o barca gigantica in care i se ordona sa salveze exemplare din fiecare specie. In semn de recunoastere, An si Enlil (Bel) il vor face zeu nemuritor, sufland asupra lui. Aceeasi poveste este reluata apoi in legenda babiloniana a lui Utnapistim: Zeii cei mari decid sa piarda rasa umana prin apa (potop), numai Ea, zeita a apelor si a intelepciunii, isi propune sa o salveze, aceasta aratandu-se lui Utnapistim, un locuitor al Surupacului, si invatandu-l sa construiasca o barca mare in care sa adune toata samantza viului. Asa cum Noe debarca pe Ararat si i se promite pentru fapta mareata fertilitate si inmultire, tot asa si lui Utnapistim i se promite si da, viata vesnica.

In Deuteronom gasim interzicerea idolatriei, Dumnezeu fiind gelos, chiar el zice asta (Deuteronom 5:9, Deut. 4:24).
Gelos? Da’ pe cine? Pe cine, daca el e unicul??

Raspunsul pe care ni-l dau istoricii, e simplu: Primii compilatori ai Bibliei nu au fost monoteisti. Multa vreme, cu mult timp dupa momentul pretins de Biblie ca act de nastere a monoteismului iudaic, poporul regatului Iuda si al regatului Israel, l-au venerat pe Yahve, un zeu tribal propriu, in schimbul „protectiei” acestuia, insa fara a nega vreodata existenta divinitatilor din tarile vecine. Aceasta practica denumita de antropologi „monolatrie”, nu i-a impiedicat pe evrei sa se roage ocazional la zeitatile acestor vecini. Asta explica de ce regele David, a avut de exemplu un fiu, care se numea „Baaliada”, adica „Baal stie”, Baal fiind una din principalele zeitati cananeene, alaturi de „El”.

Astfel, prin „gura” Bibliei, Moise zice: „Cine e ca Tine intre dumnezei Doamne?” (Exod 15:11) [Psalmul 86:8 reia ideea: ” Nimeni nu e ca tine intre dumnezei, Doamne”].

Astfel, in anumiti Psalmi (Psalm 82:1, de ex.) (dumne-)zeul evreilor sta de vorba intr-o adunare de dumnezei („[…] El judeca in mijlocul dumnezeilor.”) sau alti dumnezei „se inchina Lui” (Psalm 97:7 – 9).

Folosirea pentru Yahve a substantivului comun plural „dumnezei” („Elohim”, pluralul de la „El”/”Eloha”), este un vestigiu al multitudinii de zei/divinitati pe care acesta le-a inlocuit in cursul redactarii V.T.

In perioada monarhica, sub Solomon, ne spune istoria/arheologia, erau divinizati de catre evrei mai multi dumnezei, ca Baal, Asera, Milkon, Kemos, etc.).

Incepand cu secolele VIII i.e.n. tendinta de trecere de la monolatrie spre monoteism intransigent, are loc la inceput in regatul din nord (incepand cu Amos). Regasim descrisa aceasta perioada in Cartile Regilor. Insa zeita Asera, sotia lui Yahve continua sa domneasca in templul de la Ierusalim (avea o statuie) si in casele oamenilor.

Sub Iosia de abia, in sec. VII i.e.n. aceasta este „alungata” din templu, insa va ramane inca o lunga perioada in caminele private ale evreilor, asa cum o atesta descoperirile arheoogice. Prin secolul IX i.e.n., sub Achab, aceasta avea inca dreptul, ca si Yahve, la 400 de „profeti” care sa ii serveasca in templul special dedicat din Samaria. Aceasta zeitate era imprumutata de evrei de la popoarele care i-au dominat direct sau cultural, fiind echivalenta lui Istar din Babilon, Astart din Fenicia.

Au fost descoperite de-a lungul timpului mai multe inscriptii de genul „Yahve si a sa Asera” sau „Baal si a sa Asera”, dezvaluind, cum era si natural (evreii erau triburi nomade de pastori), caracterul lor la un anumit moment de zei ai vegetatiei, atat a lui Yahve cat si a lui Baal. De abia dupa contactul evreilor in robie cu babilonienii, Yahve (re-)devine, incet-incet, un zeu creator, dupa modelul babilonian.

In ciuda eforturilor pioase si anti-idolatre ale lui Iosia, Egiptul cucereste regatul, ravagiile campaniilor babiloniene nefacand decat sa zdrobeasca si mai tare speranta evreilor in iertare si sprijin din partea zeitatii lor tribale. In aceasta lunga si grea incercare prin care va trece poporul evreu, se forjeaza monoteismul asa cum il cunoastem azi: prada incomprehensiunii si fricii ca exista totusi alti zei mai puternici decat al lor biet Yahve, acest etern „loz” necastigator pe care au mizat cu obstinenta, poporul paraseste credinta in zeul tribal propriru Iahve si basculeaza inspre adularea zeilor invingatorilor, adoptand astfel forme de politeism radical, dar acestia sunt supusi de elitele lor in timpul exilului babilonian la mari presiuni intru acceptarea definitiva a ideii ca nu exista decat un singur zeu, idee inserata in retusata carte a lui Isaia (vezi Biblia devoalata de Israel Finkelstein).

Dr. Mark Smith, profesorul de teologie la Universitatea Saint Joseph, profesor de studii biblice si ale Orientului Apropiat, profesor asociat al Asociatiei biblice catolice de pe langa Institutul biblic pontifical de la Roma, explica in „Istoria timpurie a lui Dumnezeu” cum dezastrul militar, politic si social al statului evreu, dezorientarea si disperarea evreilor odata cu infrangerea, cucerirea si deportarea lor, va duce la parasirea paternului canaanit de consiliu/adunare de zei reciproc-egali, pentru a imbratisa o dictatura cereasca, imagine in oglinda a noilor dezechilibre pamantesti, idee care cu timpul va evolua in monoteismul pur si dur asa cum il cunoastem:

„Atat timp cat Israelul era, din perspectiva proprie, pe picior de egalitate cu natiunile inconjuratoare, avea sens o viziune religioasa in care zeul Israelitilor era si el pe picior de egalitate cu ceilalti zei-patroni ai celorlalte natiuni, insa odata cu cucerirea neo-asiriana a regatului nordic in 722 i.e.n., perceptia incepe sa se schimbe, premiza din spatele acestei viziuni despre lume care sustine ca fiecare natiune este tot atat de puternica pe cat de puternic este zeul sau patron, palind incet-incet. Logica spunea ca daca asirienii erau atat de puternici, tot asa era si zeul lor patron si invers, daca Israelul (si mai tarziu Iuda in 586 i.e.n.) poate fi cucerit, asta inseamna ca zeul sau poate cu greu sa fie tot atat de putenric pe cat se credea inainte. Astfel apare din necesitate de-corelarea puterii ceresti de cea pamanteasca, de acum chiar daca Asiria si mai apoi Babilonul vor fi atat de puternici, gandirea monoteista explicand ca in ciuda slabicunii sale, zeul Iahve nu era totusi slab. Pe masura ce sortii Israelului deveneau mai vitregi iar cei babilonieni surideau, noul monoteism explica ca Iahve era seful divinitatilor, zeii Mesopotamiei fiind niste nimicuri. Asiria nu a invins deci din cauza puterii zeilor lor, ci datorita vointei lui Iahve, care vroia sa-si pedepseasca si purifice „poporul ales”. Consecintele imperiilor pamantesti, au impus astfel un model al monarhiei divine.

Pe de alta parte, antropologi dar si renumiti istoricii religiilor, se alatura si ei istoricilor/arheologilor pentru a ne contura mai bine fenomenul, vazand in „recuperarea” de catre evrei a zeului lor creator Iahve, semnul clasic al ultimului recurs pe care o populatie sedentarizata, agricola, il face in perioade de rastriste intru mantuirea sa: dupa „epuizarea” fara succes a tuturor zeitatilor specifice populatiei sedentare (zei ai fecunditatii), se invoca uitatul zeu creator, retras intre timp in ceruri, „obosit” fiind de efortul Creatiei:

Mircea Eliade („Sacrul si profanul”, Ed. Humanitas, 1992, zeul indepartat, pag. 112, experienta religioasa a Vietii, pag. 116):

Zeul indepartat

Istoria Fiintelor supreme de structura cereasca are o importantza capitala pentru cel care vrea sa inteleaga istoria religioasa a umanitatii in ansamblul ei. Nu intentionam sa o scriem aici, in cateva pagini. Trebuie sa evocam insa un fapt care ni se pare esential, si anume ca Fiintele supreme de structura cereasca tind sa dispara din cult, „indepartandu-se” de oameni si retragandu-se in Cer, unde devin dei otiosi. Acesti zeii, dupa ce au creat Cosmosul, viata si omul, resimt, se spune, un fel de oboseala, ca si cum uriasa lucrare a Creatiei le-ar fi epuizat resursele. Se retrag deci in Cer, lasandu-l pe Pamant pe fiul lor, ori un demiurg, pentru a termina sau a desavarsi Creatia. Treptat, alte figuri divine le iau locul: Stramosii mitici, Zeitele-Mame, Zeii fecundatori, etc.

Zeul Furtunii isi mai pastreaza inca structura cereasca, dar nu mai este o Fiinta suprema creatoare, ci doar un Fecundator al Pamantului si uneori un simplu ajutor al Pamantului-Mama. Fiinta suprema de structura cereasca nu-si mai pastreaza locul preponderent decat la popoarele de pastori, capatand o situatie unica in religiile cu tendinta monoteista (Ahura-Mazda) sau monoteiste (Iahve, Allah).

Experienta religioasa a Vietii

„Indepartarea divina” oglindeste de fapt interesul crescand al omului fata de propriile sale descoperiri religioase, culturale sau economice. Prin interesul aratat hierofaniilor vietii, descopririi caracterului sacru al fecunditatii si prin faptul ca se simte atras de exeperiente religioase mai „concrete” (mai carnale, chiar orgiastice), omul „primitiv” se indeparteaza de Zeul ceresc si transcendent.

Descoperirea agriculturii duce la o schimbare radicala nu numai a economiei omului primitiv, ci inainte de toate a economiei sacrului. Intra in joc alte forte religioase: sexualitatea, fecunditatea, mitologia femeii si a Pamantului, etc. Experienta religioasa devine mai concreta, mai intim legata de Viata. Marile Zeite-Mame si Zeii cei puternici sau duhurile fecunditatii sunt mult mai „dinamici” si mai accesibili pentru oameni decat Zeul creator.

Dar, cum am vazut, in caz de nenorocire extrema, dupa ce s-a incercat zadarnic totul si cu deosebire atunci cand nenorocirea vine din Cer – seceta, furtuna, epidemii – oamenii se intorc spre Fiinta suprema si ii adreseaza umil rugaciuni. Aceasta atitudine nu se intalneste doar la pop.ulatiile primitive: De fiecare data cand vechii evrei traversau o perioada de pace si de prosperitate economica relativa, ei se indepartau de Iahve si se apropiau de zeii Baal si Astarte ai vecinilor lor. Numai catastrofele istorice ii obligau sa se intoarca spre Iahve. „Iar atunci au strigat iarasi catre Domnul si s-au tanguit: Am pacatuit, caci am parasit pe Domnul si am slujit Baalilor si Astartelor; izbaveste-ne acum din mana vrajmasilor nostri, si-ti vom sluji tie!” (I Samuel, 12, 10).

Evreii se intorceau catre Iahve atunci cand asupra lor se abateau catastrofele istorice si atunci cand pericolul aneantizarii sub semnul Istoriei era iminent. Primitivii isi aminteau de Fiintele lor supreme in cazul unor catastrofe cosmice. Dar sensul acestei intoarceri catre Zeul ceresc este insa acelasi si la unii si la altii: intr-o situatie deosebit de critica, atunci cand insasi existenta colectivitatii este in joc, sunt abandonate divinitatile care asigura si exalta Viata in vremuri normale, pentru a-l regasi pe Zeul suprem. Exista aici, dar numai in aparenta, un mare paradox: divinitatile care au inlocuit la popoarele primitive zeii de structura cereasca, erau, precum Baal si Astarte la evrei, divinitati ale fecunditatii, ale opulentei, ale plenitudinii vitale, adica divinitati care exaltau si amplificau Viata, atat cea cosmica – vegetatia, agricultura, turme (animalele) – cat si cea omeneasca. Aceste divinitati erau in aparenta viguroase, puternice. Actualitatea lor religioasa se explica tocmai prin forta lor, prin rezervele lor vitale nelimitate, prin fecunditatea lor.

Cu toate acestea, adoratorii lor, atat primitivii cat si evreii, aveau sentimentul ca nici Marile Zeite si nici zeii agrari nu-i puteau salva, nu le puteau asigura existenta in momente cu adevarat grele. Acesti zeii si zeite nu puteau decat sa reproduca Viata si s-o sporeasca; mai mult inca, nu puteau indeplini aceasta functie decat in vremuri „normale”; desi stapaneau in chip desavarsit ritmurile cosmice, aceste divinitati se dovedeau neputincioase in a salva Cosmosul ori societatea omeneasca intr-un moment de criza (criza „istorica” la evrei).

Numeroasele divinitati care au inlocuit Fiintele supreme au acumulat puterile cele mai concrete si mai stralucitoare, puterile Vietii. Dar tocmai din aceasta pricina s-au „specializat” in procreare, dar au pierdut puterile mai „subtile”, mai „nobile”, mai „spirituale” ale Zeilor creatori. Descoperind sacralitatea Vietii, omul s-a lasat purtat de propria sa descoperire: s-a abandonat hierofaniilor vitale si s-a indepartat de sacralitatea ce transcende nevoile sale imediate si zilnice.”

In legatura cu logica repetarii mitului cosmogonic, atat de bine explicata de istoricul roman al religiilor Mircea Eliade, se mai poate inca observa analizand Biblia, relicvele formei originale a mitului evreiesc al „zeului ceator”, mit similar mai vechilor traditii mediu-orientale din care iudaismul si prin el si crestinismul, s-a inspirat.

Astfel, figura monstrului primordial care este invins de zeul suprem la inceputul timpurilor, asa cum o regasim si in mitul babilonian al zeului creator Marduk in confruntare cu monstrul marin Tiamat (mitul creatiei la asirieni), transpare azi „diluata” in Biblie, in numeroasele pasaje din diferite sale carti:

Isaia 51:9 Trezeste-te, trezeste-te si imbraca-te cu putere, brat al Domnului! Trezeste-te, ca in zilele de odinioara, si in veacurile din vechime! Oare n-ai doborit Tu Egiptul, si ai strapuns balaurul?

(In „Noua Biblie americana standard” (N.A.S.B.), putem inca regasi „neretusata” forma originala a acestui verset, care candva i-a ajutat pe istoricii religiilor sa desluseasca detaliile fenomenului mitologic mentionat:

„Awake, awake, put on strength, O arm of the LORD; Awake as in the days of old, the generations of long ago. Was it not You who cut Rahab in pieces, Who pierced the dragon?” (Isa. 59:1 N.A.S.B.)).

Isaia 51:10 Nu esti Tu acela, care ai uscat marea, apele adancului celui mare, si ai croit in adancimile marii, un drum pentru trecerea celor rascumparati?

Psalmi 74:13 Tu ai despartit marea cu puterea Ta, ai sfaramat capetele balaurilor din ape;

Apocalipsa 16:13 Apoi am vazut iesind din gura balaurului, si din gura fiarei, si din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semanau cu niste broaste.

Ezechiel 29:3 Vorbeste, si spune: „Asa vorbeste Domnul, Dumnezeu: „Iata ca am necaz pe tine, Faraoane, imparatul Egiptului, crocodil mare, care te culci in mijlocul raurilor tale, si zici: „Raul meu Nilul este al meu, eu l-am facut!”

Ezechiel 32:2 „Fiul omului, fa un cantec de jale asupra lui Faraon, imparatul Egiptului, si spune-i: „Semanai cu un pui de leu intre neamuri, erai ca un crocodil in mari, te aruncai in raurile tale, tulburai apele cu picioarele tale, si le intaratai valurile.”

Apocalipsa 12:3 In cer s-a mai aratat un alt semn: iata, s-a vazut un mare balaur rosu, cu sapte capete, zece coarne, si sapte cununi imparatesti pe capete.

Isaia 27:1 In ziua aceea, Domnul va lovi cu sabia Lui cea aspra, mare si tare, Leviatanul, Babilonul, sarpele fugar (Asur), si Leviatanul, sarpele inelat (Babel), si va ucide balaurul de langa mare (Egiptul).

Iov 41:1 Poti tu sa prinzi Leviatanul cu undita? Sau sa-i legi limba cu o funie?

Iov 41:2 Ii vei putea petrece papura prin nari? Sau sa-i strapungi cu un cirlig falca?

Iov 41:14 Cine va putea deschide portile gurii lui? Sirurile dintilor lui cat Sunt de inspaimantatoare!

Iov 41:30 Sub pantecele lui Sunt tepi ascutiti: ai zice ca este o grapa intinsa peste noroi.

Iov 41:31 Face sa clocoteasca fundul marii ca un cazan, si-l clatina ca pe un vas plin cu mir.

Literatura canaanitilor, contine si ea aceasta traditie a monstrului marin (???) in confruntare cu Zeul creator, la acestia insa, „meciul” fiind o permanenta pana chiar la „sfarsitul lumii”, cand acesta va fi definitiv infrant.

Mircea Eliade, „Sacrul si profanul”, Ed. Humanitas, 1992, cetate-cosmos, pag. 46):

„Daca este adevarat ca lumea noastra este un Cosmos, orice atac din exterior ameninta sa o tranforme intr-un „Haos”. Si de vreme ce „lumea noastra” a fost intemeiata imitand opera exemplara a zeilor, cosmogonia, adversarii zeilor sunt demonii si mai ales arhidemonul, Dragonul primordial, invins de zei la inceputurile timpului. Atacul asupra „lumii noastre” reprezinta razbunarea dragonului mitic care se razvrateste impotriva operei zeilor, Cosmosul, si se straduieste sa o readuca la neant. Dusmanii se numara printre puterile Haosului. Orice distrugere a unei cetati echivaleaza cu o intoarecere la Haos. Orice victorie impotriva atacatorului reitereaza victoria exemplara a zeului impotriva Dragonului (Haosului). Din acest motiv Faraonul era asimilat cu zeul Ra, invingator al dragonului Apophis, in timp ce dusmanii lui erau identificati cu acest dragon mitic. Darius se considera un nou Thraetaona , eroul mitic iranian care ucisese un Dragon cu trei capete. In traditia iudaica, regii pagani erau infatisati cu trasaturile Dragonului, asa fiind descris Nabucodonosor de catre Ieremia (51:34) sau Pompei in Psalmii lui Solomon (9:29). Dupa cum se va vedea in cele ce urmeaza, Dragonul este figura exemplara a Monstrului marin, a Sarpelui primordial, simbol al Apelor cosmice si al Tenebrelor, al Noptii si al Mortii, intr-un cuvant al amorfului si virtualului, a tot ceea ce nu are inca „forma”. Dragonul a trebuit sa fie infrant si taiat in bucati de zeu, iar Cosmosul a putut iesi la lumina. Marduk a modelat lumea din corpul monstrului marin Tiamat. Iahve a creat Universul dupa victoria sa impotriva monstrului primordial Rahab. Asa cum vom vedea insa, aceasta victorie a zeului asupra Dragonului trebuie sa fie repetata simbolic in fiecare an, pentru ca in fiecare an lumea trebuie sa fie creata din nou. Victoria zeilor asupra fortelor Tenebrelor, ale Mortii si ale Haosului, se repeta de asemenea cu fiecare victorie a cetatii impotriva invadatorilor.

Descoperirea in 1928 in Siria a orasului Ugarit (Claude Schafffer) si mai apoi miilor de tablite pe lut, traducerea lor la doar cativa ani dupa aceea de catre cript-analistul si profesorul de limbi orientale Hans Bauer, a permis deslusirea unor amanunte despre formarea monoteismului iudaic in contextul canaanit. Astfel politeismul evreilor isi gaseste radacini adanci pana in epoca fierului, monoteismul aparand tarziu in secolul VI i.e.n. Alaturi de Ball si Astarte, tronau si Resef si Deber („Habacuc” in variante „ne-curatate” ale Bibliei ii aminteste: Habacuc 3:5). Conceptul monistic de consiliu al zeilor regasit in scrierile ugaritice, ne arata de ce in Biblie (V.T.), asa cum am aratat ceva mai sus, intalnim un dumnezeu evreiesc in adunare cu alti zei, in discutie sau polemica cu acestia, cantat de evrei ca „al’ mai tare din parcarea zeilor”. Viziunea intalnita in textul ugaritic de consiliu/adunare divina in care fiecare popor/trib are zeul sau, zeu egal in putere cu ceilalti zei, apare si la evrei, asa cum il gasim Deuternonom 32:8 din Septuagint sau manuscrisele de la Marea Moarta, dar cum din pacate nu il mai putem gasi azi in textul mazoretic sau in Biblia actuala, clerul iudaic „adaptandu-l” (adica mai pe romaneste falsificandu-l!) pe masura ce constinta maselor si deci pericolul caderii in ridicul a ideii de monoteism iudaic a crescut. Originalul acestui verset asa cum il putem gasi in sulurile de la Marea Moarta sau in Septuagint este: ” […] A pus hotare popoarelor, Dupa numarul copiilor lui Dumnezeu.” Astfel, versetul isi regaseste logica naturala si un inteles extrem de clar in context, si anume acela explicat de Dr. Smith cand comenteaza viziunea ce se desprinde din textul ugaritic: cate popoare, atatatea zeitati responsabile de soarta lor.

Bibliografia
Flavius Josephus, Jewish historian, The Works of Flavius Josephus; Comprising the antiquities of he Jews; A History of the Jewish Wars and Life Of Flavius Josephus, written by himself, 2 vols.Trans: Willam Whiston ( Philadelphia; Jas B. Smith & Co., 1859)
Cornelius Tacitus ( 56-120) Roman historian Annals, trans. arthur Murphy ( London ; Jones & Co. 1830 )
Eusebius ( 260-339) theologian and Church historian, bishop of Caesarea, Ecclesiastical Histhory, trans. C.F. Cruse ( London; George Bell & sons 1874 )
Gaius Plinius Caescilius Secundus ( Pliny the Younger, 61-113) – Letters of The Younger Pliny, 2 vol. ( 1978 reprint, Philadelphia; R. West )
G. Suetonius Tranquillus, Lives of the First Caesars ( reprint 1976; new York; AMS Press, 1970)
Photius (820 – 891) patriarch of Constantinople ( 858-876 and 878-886) Codices
Istoria veche a zeului Isus de Edouard Dujardin
Inselatorii si mituri ale Bibliei de Lloyd Graham
A existat Isus? de G. A. Wells
Falsuri in crestinism de Joseph Wheless
Crestinism gnostic si istoric de Gerald Massey
Sacrul si Profanul de Mircea.Eliade
Crezuri pagane si crestine de Edward Carpenter
Cristosi pagani de J.M.Roberts
Pergamentele din Marea Moarta si mitul crestin de John Allegro
Diegesis de Rev. Robert Taylor
Cartea egipteana a mortilor de Gerald Massey
Isus istoricul si Cristos misticul de Gerald Massey
Mitul Crestin de Paul Bala si Octavian Chetan
Evidenta istorica pentru Isus de G.A.Wells
Originea si evolutia religiei de Albert Churchward
Cei 12 salvatori ai lumii crucificati de Kersey Graves
Dictionar al religiilor de Mircea Eliade/Ioan Culianu
Istoria timpurie a lui Dumnezeu de Mark Smith, prof. de studii biblice la U. NewYork
Vechiul Testament de Edmond Jacob

Ce ne zice Coranul despre Isus?

Pai sa vedem: In ciuda faptului ca toti crestinii cred ca Cristos a fost crucificat, ceea ce este clar afirmat in Marcu 15: 2 – 41, Matei 27: 32 – 44, Luca 23: 26 – 43 si Ioan 19 – 27, Coranul afirma ca cel crucificat de evrei nu era Isus, ci un altul, care ii semana:

Coran 4: 157: ‘Si ei zisera: Sigur l-am omorat pe Mesia, pe Isus fiul Mariei, Profetul lui Dumnezeu.’ Insa ei nu l-au ucis, si nici nu l-au crucificat, ci numai asa li se parura ca au facut, pentru ca in locul lui a fost pus un altul care ii semana, si pe acesta il ucisera, iar cei ce spun altfel, sunt in mare eroare, facand numai presupuneri.’

(traducerea versetului este si o incercare de compilare a versetului respectiv asa cum apare el in cele trei variante standardizate de Coran in limba engleza, reproduse si ele mai jos.)

http://www.usc.edu/dept/MSA/quran/004.qmt.html#004.157

YUSUFALI: That they said (in boast), „We killed Christ Jesus the son of Mary, the Messenger of Allah”;- but they killed him not, nor crucified him, but so it was made to appear to them, and those who differ therein are full of doubts, with no (certain) knowledge, but only conjecture to follow, for of a surety they killed him not:-

PICKTHAL: And because of their saying: We slew the Messiah, Jesus son of Mary, Allah”s messenger – they slew him not nor crucified him, but it appeared so unto them; and lo! those who disagree concerning it are in doubt thereof; they have no knowledge thereof save pursuit of a conjecture; they slew him not for certain.

SHAKIR: And their saying: Surely we have killed the Messiah, Isa son of Marium, the messenger of Allah; and they did not kill him nor did they crucify him, but it appeared to them so (like Isa) and most surely those who differ therein are only in a doubt about it; they have no knowledge respecting it, but only follow a conjecture, and they killed him not for sure.

Islamul, desi multi crestini naivi il vad ca pe o confirmare a dogmelor propriei lor religii, neaga ca Isus a fost Dumnezeu, rezervandu-i acestuia doar rolul de simplu profet – o fiinta umana deci – unul dintr-o lunga lista, si cert nu cel mai important, adica ultimul, care este Mahomed. Dupa cum se vede, aceasta religie neaga ceea ce crestinii numesc „Moartea pe cruce a Mantuitorului”, prin consecinta negand o dogma esentiala pentru Crestinism, aceea a „Invierii Domnului”.

Dar Mahomed si Coranul/Traditia („Al-Hadith”) sa, pot fi si amuzante nu numai ofensatoare la adresa Crestinismului, sa fim veseli deci, caci Mohamed ajuta, chiar daca nu credeti:

PROFETUL CEL CU TEASTA GOALA SI CREDINCIOSUL CU NASUL PLIN (CU DRACI)
”Al-Hadit”, Al-Buhari Volume 4 nr. 516
Profetul spuse, ”daca cineva dintre voi se scoala si se duce sa se spele, trebuie sa-si spele si nasul bagand apa in dansul si sufland de trei ori, fiindca Satana a stat in partea superioara a nasului toata noaptea.”
Al-Buhari Volum 6 Nr. 7

PROFETUL SI CURIOSII SAU CE NE FACEM DACA ‘TERMINAM’ ODATA?:
”Abdullah bin Salam auzi vestea ca Profetul lui Alah sosise la Medina pe cand acesta isi culegea fructele; Se duse la Profet si ii spuse: Iti voi pune trei intrebari la care numai un profet al lui Allah ar putea raspunde; […..] Ce face ca un copil sa semene cu mama sau cu tatal sau?
[…. ] Mahomad raspunse: Daca barbatul se usureaza inaintea femeii, copilul va semana cu tatal, daca insa femeia se usureaza inainte de barbat, atunci copilul va semana cu mama lui.”

PROFETUL SI ECLIPSA:
Volum 2 Nr 167:
Soarele disparu atunci de pe cer, iar Profetul se ridica fiindu-i teama ca venise Ziua Judecatii; se duse la moschee si… […. ] Apoi zise: Aceste semne pe care Alah ni le trimite nu apar din pricina vietii sau mortii cuiva, ci sunt pentru ca Alah vrea sa-si infricoseze credinciosii; asa ca atunci cand veti vedea aceste semne, amintiti-va de Alah, pomeniti-L si rugati-va sa va dea iertarea.

PROFETUL SI PEDEAPSA CEA NAPRASNICA PENTRU EVAZIUNEA FISCALA:
Volum 2 Nr. 485:
Si profetul zise: In Ziua Judecatii camilele vor reveni la stapanii lor fiind in cea mai buna stare de sanatate pe care au avut-o in viata, si daca acesta nu si-a platit zacatul in timpul vietii sale, camila sa il va calca in picioare.

PROFETUL, VACILE SI LUPII VORBARETI:
Al-Hadit, Al-Buhari, Volum 3 Nr. 517
Si Profetul zise: ”Odata un om calarea o vaca, iar aceasta se intoarse la dansul si zise: ”Nu am fost creata pentru acest scop.” [… ] Profetul continua si zise: ”Un lup prinse o oaie si cand pastorul il vana, acesta (lupul) zise: Cine va fi paznicul ei in ziua salbaticiunilor cand nu va mai fi nici un pastor pentru ea in afara de mine.”

DOGMA ORTODOXA A LUI ‘CREDE SI NU CERCETA’ IN VARIANTA ISLAMICA:
Al-Hadit, Al Buhari, Volum 4 Nr 496
Profetul lui Alah spuse: Satan vine la unul dintre voi si zice: ”Cine a creat cutare si cutare?” pana cand va va incita sa va intrebati ”Cine v-a creat Atotputernicul?” Asa ca atunbci cand Satan va inspira cu astfel de intebari, voi sa abandonati aceste ganduri si sa cautati mangaierre in rugaciune.

PROFETUL SI…. MUSCA IN LAPTE (SAU IN ‘VISIKI’):
Al-Hadit, Al-Buhari, Volum 4 Nr. 537
Profetul zise: ”Daca o musca de casa cade in bautura unuia dintre voi, acesta trebuie sa ia seama sa o scufunde in bautura, fiindca una dintre aripile ei are o boala iar cealalta are leacul pentru aceasta.”
Al-Hadit, Al-Buhari, Volum 7 Nr. 366:
Si Profetul zise: ”Cand mananci, sa nu te stergi pe maini pana cand nu ti le-ai lins, sau nu ti le-a lins altcineva.”
Al-Hadit, Al-Buhari, Volum 7 Nr. 534
Profetul lui Alah zise: ” Cand bei (apa), sa nu expiri in vasul din care bei; si cand urinezi, nu atinge penisul cu mana ta dreapta; si cand te stergi dupa treaba mare, sa nu te folosesti de asemenea de mana dreapta.’

72 de Huris
Nemtii au facut Reforma. Ei ne-au (re-)daruit noua muritorilor de rand, Biblia, pana atunci confiscata, pastrata strict, doar ca monopol al privilegiatilor si manipulatorilor cu sutana.
Apoi, tot nemtii ne-au dat exegeza moderna si istoria biblica. Nume ca Herman Reimarus, care prin 1700 incerca cu ajutorul tehnicii ‘citirii paralele’ sa desluseasca viata personajului istoric Isus, sau a celebrului si prolificului teolog-cercetator Rudolf Bultman, sunt consacrate azi. Ele au fost ‘secretia’ interna a crestinismului insusi, care au facut posibila o despartire a minciunii si fabulatiei de adevarul istoric si realitate.

Islamul ca si civilizatie este inca departe, foarte departe de momentul in care astfel de „secretii endogene” pot apare, si mai ales supravietui fizic si profesional, pentru a si produce efectul catalizator al modernitatii si dezvoltarii, efect produs in cazul crestinatatii, de secole deja…..
Dar iata ca pana atunci, tot nemtii, fac azi oficiu’ de „intelectuali arabi”, ne spune un articol din Le Monde.

E bine cunoscut incitativul coranic cu conotatie de bordel, pentru cei care mor pentru Islam; e vorba despre cele 72 de „fecioare ceresti”, promise de catre Alah in Coran, martirilor pe altarul ‘dreptei-credinte’…. si pentru care azi multi ignoranti fanatizati se arunca in aer, tinandu-se bine de testicule…. (fara gluma!).

Iata insa ca cercetari recente dau o alta interpreare anumitor pasaje din cartea sacra a Islamului.
Cum si de ce asa tarziu? Simplu, araba e o limba cu puternica culoare dialectala, araba culta (cea a Coranului) fiind practic o limba diferita de cea populara. Avem de a face practic cu 2 limbi distincte (diglosie), din care una, nu cea mai bine cunoscuta de catre arabii insisi, fiind clasica Coranului. E o limba putin cunoscuta in lumea civilizata; de ex., americanii azi se plang ca nu au suficienti translatori/traducatori de limba araba, azi cand dupa eliberarea Irakului de dictatura bathista a lui Sadam, e necesar sa se faca intelesi de masele lumii arabe.

Pe de alta parte, daca imi mai aduc bine aminte amanuntele despre formarea scrierii lor, aprox. in aceasi perioada, in decurs de un secol sau asa ceva, au aparut 2 scrieri ale limbii arabe. Ca explicatie, in articol se subliniaza insa importanta particularitatii de „alfabet consonantic” al arabei, ca a mai tuturor limbilor semitice (malteza face exceptie). Asta inseamna ca asa cum primul alfabet (presupus fenician) a fost, acestea marcheaza (marcau) numai consoanele (desi din cate stiu, chestia asta cel putin in cazul arabei si ivritului din zilele noastre nu e chiar exacta, intrucat in ambele limbi exista litere care marcheaza vocale, cel putin in anumite cuvinte si in anumite pozitii ale acestora in cuvant, araba i, a, u, ivrit i, a, ).
Ideea este ca la un anumit moment, tarziu, dar temporal neprecizat exact, Coranul a primit un soi de standardizare in citire, realizata printr-un sistem de „vocalizare”, adica un sistem auxiliar de puncte si liniute, care sa marcheze vocala exacta, diferentiand astfel fara echivoc cuvantul ales de un altul, cuvant scris la fel dar citit diferit intrucat contine vocale diferite, dar nemarcate…..

Faptul surprinzator descoperit de un cercetator german, e ca citind adunatura de consoane care face un cuvant din Coran, ‘dezbracat’ in prealabil de mai tarzia regula de vocalizare, in limba arabo-siriaca – dialect larg raspandit in sec. 6 si 7, afirma autorii articolului – obtinem sensuri noi ale cuvintelor si propozitiilor, ba chiar unele mai cu inteles logic si coerenta in contextul dat.

In aceste imprejurari se vorbeste si despre cele 72 de „huris” (curve ceresti) cu ochi mari, care de fapt in arabo-siriaca ar fi doar…. ‘boabe de struguri albi ca si cristalul’ (cam zgarcit Alah asta, sa recunoastem), iar pasajul din surata Maria capata o coerenta neasteptata:
In textul vocalizat cu sensul consacrat de Coran, Isus de abia nascut, se adreseaza lu’ ma-sa, consoland-o: „Nu te intrista! Domnul a pus la picioarele tale un pârâu” – ???????
Insa neamtul nostru erudit ne arata ca luand cuvintele „dezbracate” de linute si puncte, si cititind ingramadirea de consoane ramase in arabo-siriaca, obtinem urmatorul inteles:
„Nu te intrista! Domnul a facut nasterea asta legitima.” – Parca mai are inteles, nu?
Mai mult, insusi termenul de Coran, in limba siriaca insemna doar ‘lectionar’, adica ‘carte de recitat’….

Et si les vierges célestes du Coran n’étaient que fruits blancs ?
Roger-Pol Droit, LE MONDE | 05.05.03 | 13h51
http://www.lemonde.fr/article/0,598…318972-,00.html

Ali Sina
– O scrisoare de raspuns a celebrului disident iranian „Ali Sina” –

Uita Vestul domnule Rahim! NOI suntem dusmanii Islamului. Noi acuzam Islamul de discriminarea ne-musulmanilor si de intoleranta impotriva minoritatilor, de instigare la ura, de spalarea creierelor victimelor sale, de nerespectarea drepturilor omului si de jignire a celei mai elementare inteligente umane, de mentinerea a milioane de oameni in ignoranta si umilinta saraciei abjecte, de subjugarea femeilor si de crime impotriva umanitatii.

In articolul dumitale ai citat din aceasta ‘Zicere’ (hadith) pentru ca nu exista nici un vereset in Coran care sa spuna asta, si chiar si acel citat din hadith nu are vreo referinta; Zici ca Mohamed ar fi spus: ‘Cel ce abuzeaza de un dhimi (subiect ne-musluman al statului islamic), atunci ii voi fi dusman si vom avea de-a face la Judecata de Apoi.’ Poti sa ne spui te rog unde ai gasit citatul asta? Si apoi spune-ne cum se impaca acesta, cu urmatoarele veresete coranice: ‘Lupta-te cu cei care nu cred nici in Alah, nici in Judecata de Apoi, si care nu se tin de ce a interzis Alah si profetul Sau, nici nu socotesc adevarata Religia cea Adevarata, pana cand nu platesc Jizya (birul) cu supunere bucuroasa si se simt ingenunhiati (Coran 9:29)’.

Inchipuieste-ti ca Vestul ar fi decis sa aplice aceste ‘invataturi’ ale Coranului pe muslumani. Ce-ai zice daca acest ‘blestemat Vest’ ti-ar impune o amenda ca esti musulman si te-ar face sa te simti ‘ingenunchiat si cu supunere bucuroasa’. Jizya nu este si nu a fost niciodata ceva simbolic asa cum apologetii islamului striga cat ii tin gurile astazi. Profetul a pretins JUMATATE din veniturile evreilor Keibarului dupa ce a ucis toti barbatii. Aceasta taxa era deci impusa batranilor, copiilor si femeilor urate care nu meritau sa fie luate ca scalvi si astfel ramaneau in comunitatea cucerita.

Versul de mai sus in araba incepe prin a spune: ‘Qateloo alladina la yo’menuna bellah’ Traducatorul versiunii de Coran foloseste ‘lupta-te’, dar ‘qateloo’ inseamna ‘omoara’: ‘Omoara pe cei care nu cred in Alah… ‘ Versul de mai dinainte cere musulmanilor:
‘O voi ce credeti! Adevarat e ca ‘mushrikan-ii’ (necredinciosii) sunt ‘najasun’ (murdari, impuri). Nu-i lasa dar sa se apropie de ‘Al-Masjid-al-Harâm’ (mecca) dupa acest an…. (Coran 9:28).
Are Vestul vreo lege capitalista care discrimineaza muslumanii de-o maniera asa barbara numindu-i ‘murdarii’? Iti amintesc ca musulmanilor le este permis chiar sa viziteze Vaticanul si nimeni nu-i opreste sa-si puna intrebari in legatura cu religia crestina.
Coranul este plin de ‘invataturi’ ca cele de mai sus; Sa trecem in revista cateva:
Coranul cere musulmanilor sa omoare necredinciosii ori de cate ori ii prinde (Coran 2:191), sa omoare si sa se poarte brutal cu ei (Coran 9:123 ), sa-i macelareasca (Coran 9:5 ), sa se razboiasca cu ei (Coran 8:65 ); Coranul ia libertatea de credinta intregii umanitati afirmand clar ca nu poate fi acceptata nici o alta religie decat Islamul (Coran 3:85). Ii trimite pe cei care nu cred Coranul in iad, ii numeste najii (murdari, impuri) (Coran 9:28), si aproba abuzul marital (Coran 4:34). Ordona credinciosilor sai sa se razboiasca cu necredinciosii pana nu mai ramane nici o alta religie decat islamul (Coran 2:193). Zice ca necredinciosii merg direct in iad unde vor fi obligati sa bea apa fiarta (Coran 14:17), cere musulmanilor sa macelareasca sau sa crucifice, sau sa taie mainile si picioarele necredinciosilor, ca acestia sa fie alungati din tara cu ocara si ca ‘acestia vor fi aspru pedepsiti in lumea de apoi’ (Coran 5:34). Ca necredinciosilor le vor fi croite ‘haine de foc si apa fiarta le va fi turnata in cap, tot ce le este in mate si pielea le va fi topita si vor fi chinuiti cu fiare sub forma de carlige (Coran 22:9). Coranul interzice muslumanilor sa se imprieteneasca cu un necredincios chiar daca acesta este tatal sau fratele acestuia (Coran 22: 9, 3: 28). Coranul cere musulmanilor sa se lupte din greu impotriva necredinciosilor, pentru ca acestia sunt ai iadului (Coran 66: 9).
‘Sfantul’ profet cerea discipolilor sai sa ‘taie capetele necredinciosilor’, iar dupa ce fac un mare macel printre ei, sa-i lege bine pe cei care supravietuiesc (Coran 47: 4).
Cat despre femei, cartea lui Alah zice ca ele sunt inferioare barbatilor si sotii lor au voie sa le biciuiasca si sa le pedepseasca daca le gasesc neascultatoare (Coran 4:34). Ne ‘invata’ ca femeia va merge in iad daca nu-si asculta sotul (Coran 66:10). Sustine ca barabtul are un ascendent asupra femeii (Coran 2:228). Nu numai ca neaga dreptul egal al femeii la mostenire, dar priveste deasemenea femeia ca [cenzurat] si decreteaza ca marturia ei nu este admisibila in curte (Coran 2:282). Asta se traduce astazi ca intotdeauna cand o femeie este violata, aceasta nu poate acuza pe violator fara sa produca un martor de sex masculin. Mohamed a permis barbatilor sa se casatoreasca cu pana la patru neveste, si le-a dat autorizatia sa se culce cu sclavele lor ca si cu cate femei captive pot avea (Coran 4:3). El insusi a facut exact acest lucru. Astfel se explica de ce intotdeauna cand o armata musulmana subjuga o alta natiune, ei ii numesc ‘kafir’ (pagani), si isi obtin asatfel permisiunea sa violeze femeile si sa masacreze barbatii. Soldatii pakistanezi au violat 250 000 de femei bengali in 1971 dupa ce au masacrat 3 000 000 de civili neinaramati cand leaderul lor religios a decretat ca bangladesienii sunt ne-islamici (cu toate ca erau toti de religie islamica). Astfel se explica de ce paznicii de puscarii ai regimului islamic din Iran violeaza si apoi omoara femeile fara sa dea nimanui socoteala, numindu-le doar apostate si dusmance ale lui Alah.
Domnul Rahim scrie: ‘Islamul nu recunoaste conceptul discriminarii sau drepturilor egale, ci mai degraba acorda drepturi la musulmani si ne-musulmani, recunoscandu-le nevoile lor individuale de rugaciune, impartind in acelasi timp dreptate, inaltele valori si prosperitate.’
L-am ruga pe Dl. Rahim sa fie mai clar; ce vrea sa zica de fapt? Ce vrea sa insemne ‘Islamul nu recunoaste conceptul discriminarii sau drepturilor egale, ci mai degraba acorda drepturi la musulmani si ne-musulmani’? Este el insusi confuz, sau vrea sa isi amteasca cititorii? Discrimineaza Islamul ne-musulmanii sau nu?
Pentru cei care nu sunt obisnuiti cu tehnicile ipocrite ale apologetilor islamului, as vrea sa explic ca Dl. Rahim incearca sa amestece cuvintele astfel incat recunoscand ca Islamul nu garanteaza drepturi egale ne-musulmanilor, scoate in evidenta faptul ca le acorda totusi un altfel de drept care nu este acelasi dat musulmanilor, un fel de cetateni de clasa a doua. Dhimi-lor le este dat dreptul sa traiasca cu conditia sa nu invete religia lor la altii, sa plateasca jumatate din veniturile lor ca jizya, sa se considere cetateni de clasa a doua si sa nu aspire niciodata sa aiba un post administrativ, sa se casatoreasca cu o musulmanca sau Doamne fereste, sa conduca o natiune islamica.
Acum comparati si voi acele ‘malefice’ legi capitaliste ale Vestului. Au ei astfel de legi discriminatorii impotriva musulmanilor?
Dl. Rahim biciuieste Vestul zicand: ‘Este suficient ca cineva sa se uite la Vest ca sa descopere ca egalitatea, justitia, si repsonasabilitatea sunt toate selective si un privilegiu practicat de niste putini care sunt de o anumita culoare, religie, rasa, si statut financiar.’
Da, multi oameni si in Vest au prejudecati. Dar ce conteaza este ca legile stipuleaza egalitatea si ca exista mecanisme care elimina si corecteaza consecintele prejudecatii in viata de zi cu zi acolo. De exemplu ‘Clauza sansei egale la munca’ face parte din Codul Muncii canadian si obliga companiile sa angajeze un numar minim de minoritati vizibile. Adesea albi cu calificare mai buna nu pot fi angajati, postul fiind obtinut de membrii mai putin calificati ai minoritatilor vizibile. Amer-Indienii in Canada au atatea avantaje in comparatie cu albii, ca adesea acestia se lupta din greu sa-si obtina sau mentina statutul de membru al Primei Natiuni, chiar daca doar unul dintre parintii lor sunt indieni autohtoni.
Aceasta a creat anumite resentimente printre albii ce nu au dreptul sa prinda peste in anumite luni ale anului din motive ecologice, in timp ce autohtonii pot, adesea ei neputand deasemenea sa obtina admiterea intr-o universitate pentru care platesc taxe de scolaritate piperate pentru ca locurile acordate prin cota sunt ocupate de un indian autohton fara ca acesta sa plateasca vreun sfant. Autohtonii sunt scutiti sa plateasca impozite.
Insa daca acestia aspira sa devina Prim Ministrul tarii nu exista vreo discriminare legala impotriva lor. De altfel guvernatorul Canadei este autohton. E adevarat ca Iezuitii si misionarii au facut o groaza de rau indienilor autohtoni, insa azi legile sunt total in favoarea lor. Lucrul realmente important aici este ca legile favorizeaza minoritatile si ca asta este ce conteaza! In Islam, insesi legea coranica (shariah) este discrimniatorie. Multi musulmani antrenati de propria lor constinta tind sa fie corecti fata de minoritatile oprimate ale tarilor lor, insa legea islamica ii opreste din drum.
Dl. Rahim continua: ‘In societatile vestice vom intalni aceasta politica selectiva care face sa nu fie loc niciodata pentru nici un grup politic care nu participa la democratie si nu suporta baza intelectuala a sistemului capitalist.’
Domnule, democratie inseamna particparea tuturor. Democratia nu este discriminatorie. Bineinteles, democratiile nu admit miscarile nedemocratice si dictatoriale care nu accepta regulile jocului. Incerci sa spui cumva ca democratia este rea pentru ca nu permite grupurilor fasciste sa se foloseasca de mecanismele ei pentru a o distruge, ca nu permite acestora sa prinda radacini si sa infloreasca.
Ca un apologet al Islamului mi-ai fost de un mare ajutor sa revelez Islamul real. Te rog scrie mai des.
Dl. Rahim zice: ‘Mai mult, intarirea neonazismului in Germania, popularitatea extremei drepte a D-lui Heider in Austria, recentele dezordini in nordul Angliei, interzicerea de a purta voalul la scoala femeilor musulmane in Franta, toate reliefeaza nedreptatea, inegalitatea si nemultumirea Vestului.’
Aici acesta are dreptate. Exista un sentiment anti-musulman care mocneste in Vest. Exista o gramada de resentiment printre vestici care initial au deschis usile primind muslumani, le-au acordat drepturi si sanse egale sa munceasca,.sa traiasca si sa prospere in tarile lor. Totusi musulmanii nu s-au integrat in societate. Au tinut la ale lor, s-au auto-bantustanizat, au continuat sa invadeze Vestul prin imigratie si au crescut in numar prin crestere demografica rapida. Acum ca numarul lor este atat de mare, acestia cer statut special. In Ontario musulmanii au enervat multi crestini cand au cerut ca facilitatile scolilor finantate public sa fie folosite pe post de moschei la rugaciunea de vineri. In Italia au socat opinia publica cand au cerut itlaienilor sa distruga o fresca veche de sapte sute de ani dintr-o biserica care le deranja lor sensibilitatile religioase. In Marea Britanie au pornit dezordini, agresand gazdele lor, fiind in fapt singura minoritate acolo care sta in izolare ermetica si refuza orice forma de integrare.
Este total normal sa te astepti la cresterea ostilitatii vesticilor in ceea ce ii priveste pe musulmani.
Intr-adevar, le-am invadat casele, am profitat de toate legile lor umaniste, am speculat beneficiand de ajutorul lor social, ne-am reprodus ca iepurii, ne-am tinut spearati, le-am insultat cultura, le-am dispretuit valorile si le-am convertit copii in zombii instigatori de ura care s-au intors impotriva propriei lor culturi, societati si propriilor parinti. In timp ce numarul musulmanilor in Vest este in crestere, numarul ne-musulmanilor in tarile islamice este si a fost in permanenta descrestere. Cred ca multi oameni in Vest privesc cu neincredere musulmanii datorita dispretului lor pentru societatile in care au venit sa traiasca si de care profita, din cauza refuzului lor obsesiv de a se integra in aceste societati.
Pe de alta parte, am creat o astfel de atmosfera in tarile noastre, ca nici un ne-musulman nu isi poate permite sa stea acolo unde Islamul este ‘legea tarii’. Peste tot in lume din China (Xinjiang), Republica Centr-Africana, mergand prin Filipine (Mindanao), India (Kasmir), Russia (Cecenia), Yugoslavia (Bosnia, Kosovo si Macedonia), Sudan si Etiopia (Eritreea), musulman inseamna razboi si macel.
Cat despre privarea de drepturi ale bietelor fete musulmance ce vor sa poarte voalul islamic in scolile publice, ar fi cazul sa te concentrezi mai bine pentru moment asupra drepturilor ne-musulmanilor in tarile Islamului. Acestia sunt privati de cele mai elementare drepturi umane in tarile musulmane, si tu te plangi ca femeile musulmane nu sunt lasate sa introduca un cod vestimentar primitiv intr-o tara unde sunt oaspeti si unde nici autohtonilor nu le este permis sa-si afiseze religia in scolile publice. Daca nu le convine, ele pot sa se intoarca inapoi de unde au venit. Dhimii insa, sunt prinsi in tarile islamice si nu pot sa se duca nicaieri… Ei apartin acestor tari si inainte de invazia Islamului ei au posedat aceste tari.
Dl. Rahim continua: ‘Si nu se opreste aici – boala s-a imprastiat si in lumea musulmana. In Arabia Saudita oamenii veniti la munca din Asia sunt rau tatati, exact asa cum si turcii ii trataza rau pe truci, si asa mai departe.’
Ce necinste intelectuala! Acum acest personaj ipocrit vrea sa puna in carca Vestului flagelurile musulmanilor care isi au inspiratia directa in Coran. Bigotismul saudienilor nu are nimic de-a face cu Vestul dar are totul de-a face cu islamul. Cand acesti barbari au invadat tara mea, Iranul, au macelarit sute de mii dintre noi, luand milioane ca sclavi. Au distrus bibliotecile noastre si au pus un arab in casa fiecarui iranian. Sarcina acestui arab era sa vegheze asupra familiilor de iranieni sa se asigure ca acestia nu deviaza de la legea islamica, pedepsindu-i pe loc pe cei care ar fi vrut sa se reintoarca la cutumele lor nationale. Daca un iranian era calare si se intalnea cu un arab pe jos, iranianul trebuia sa descalece si sa lase arabul sa se suie pe cal, in timp ce el trebuia sa tina fraul calului sau magarului si sa-l duca pe arab la destinatie. Nici unui iranian nu ii era permis sa aiba o functie importanta in propria sa tara. Aceasta ne rasculat si a fost sub conducerea lui Abu Muslim Khorasani cand ne-am ridicat cu manie, am omorat toti parazitii de arabi din Iran, am reinstituit limba noastra, am readus nationalitatea noastra, obiceiurile si sarbatorile. Multe alte tari ca Siria, Egipt, Iraq si Palestina, si-au pierdut limba si identitatea nationala, fiind arabizati complet.
Multumita Iranului, azi tari ca Pakistan, Banglades si Indonezia au inca limba lor ancestrala dupa ce au fost fortati sa se islamizeze. Ca sa numesti aroganta si trufia arabului, pornirile lui spre intoleranta o influenta a Vestului este o insulta la adresa inteligentei si o bataie de joc pentru adevar. Numai un musulman poate fi capabil de o astfel de apatie intelectuala….
Dl. Rahim concluzioaneza: ‘Trebuie sa intelegem ca kaffirii (paganii) vor continua sa aiba planuri de deformare a imaginii Islamului, folosindu-se de acuzatii de discriminare si inegalitate pentru a-si introduce modul lor de viata in tarile islamice.’
Raspunsul meu este Islamul are o imagine stramba total evidenta pentru orice cititor al Coranului. Discriminarea si inegalitatea sunt realitati intrinseci Islamului, Islamul nu are loc in lumea civilizata… Occidentalii nu pot si nu se vor opune Islamului pentru ca ei cred ca religia tine de sfera privata. Adevaratii dusmani ai Islamului sunt chiar victimele lui. Noi suntem dusmanii acestui cult instigator la ura. Pentru 1400 de ani nu am avut voce de ridicat. Ne-ati inchis, ne-ati ucis, ne-ati terorizat si ne-ati tinut cu pumnul in gura. Ne-ati ars cartile si ne-ati ars trupurile. Insa acum ne intoarcem pentru razbunare. Suntem vocile lui Ar Razi, Abu Ali Sina, Khayyam, Al Muari and Ibn Rushd. Suntem apostatii acestui cult barbar si primitiv. Suntem copii celor martirizati de acest cult salbatic. Am revenit sa ucidem acest monstru si sa eliberam tarile si popoarele noastre de gunoaiele lui. Soarele cunoasterii a rasarit, iar noaptea ignorantei e departe: Unde o sa va ascundeti cand soarele adevarului o sa ajunga la zenit?

Pagina web a lui Rică – pagina lipsă din istoria crestinismului

Despre „Sfânta Biblie” – Robert Ingersoll

Motto: „In natura nu e nici rasplata, nici pedeapsa; exista doar consecinte” – Robert Ingersoll

ROBERT G. INGERSOLL (1833 – 1899)

Robert G. Ingersoll

Robert G. Ingersoll

Citindu-i cartile si studiandu-i biografia, nu stii care e mai fascinanta din amandoua: opera sau viata. De fapt, la urma nici nu stii ce a fost in realitate acest om: Un umanist veritabil? Un profitor de barou tipic sau un banal american pragmatic. „Alb” sau „negru”, e clar ca acesta a fost un intelept al timpului sau. Un lucru e clar, si anume ca a slujit cauze demne si nobile, ca toleranta religioasa intr-o vreme nu tocmai prielnica, sau drepturile si emanciparea femeii, astfel nemaicontand din ce motive a facut-o.

Tot sigur e ca a devenit repede un clasic al scrierilor umaniste si progresiste in lumea anglo-saxona si nu numai. Redau mai jos un scurt pasaj dintr-o carte a sa:

Pasaje extrase din lucrarea «AU SUJET DE LA „SAINTE BIBLE”» de ROBERT G. INGERSOLL, 1894:

„[…] In acea epoca se credea ca paraliticii, epilepticii, surzii, bolnavii mental si multi alti nefericiti loviti de vreo boala, sunt posedati de diavoli; ca diavolii ii luau in posesie si traiau in corpurile barbatilor si femeilor bolnave. Isus credea si el asta, i-a invatat pe altii sa o creada, si a pretins ca vindeca bolile alungand demonii din nebuni si bolnavi. Azi stim, daca e sa stim ceva pe lumea asta, ca bolile nu sunt produse de diavoli. Azi stim, daca stim ceva pe lumea asta, ca dracii nu salasuiesc in trupurile celor bolnavi.

Cei inteligenti nu mai cred in vrajitoare, magicieni, ‘inviati’ si draci, si sunt total convinsi ca fiecare cuvant din Noul Testament pe tema exorcizarii este completa idiotenie.

Daca Isus a zis si a facut ceea ce afima cei trei scriitori ai Evangheliilor, atunci clar ca e o minciuna. Poate fi un fapt ca diavolul l-a ispitit pe Isus? Poate fi un fapt ca acesta l-a dus pe Isus sus pe templu si l-a convins sa sara?

Exista in intreaga literatura universala ceva mai perfect idiot? Putem noi crede azi ca Isus a reinviat morti?

O vaduva traind la Nain, urmeaza trupul fiului ei spre groapa; Isus opreste procesiunea funerara si readuce tanarul dintre cei morti dandu-l in bratele mamei sale. Tanarul om dispare….. Nu am mai auzit niciodata vorbindu-se de el. Nimeni nu manifesta nici un interes pentru omul revenit dintre cei morti. ‘Luca’ este singurul care povesteste aceasta patanie. Sa nu fi auzit Matei, Marcu si Ioan de aceasta fapta a Mantuitorului lor, sau n-au crezut-o si astfel nu au mentionat-o? I oan zice ca Lazar a fost inviat; Matei, Marcu si Luca tac malc. Desi asta ar fi fost mai miraculoasa decat invierea din morti a fiului vaduvei din Nain: Acesta nu a stat mai multe zile in groapa, el era doar spre drumul spre cimitir, INSA LAZAR ERA MORT IN TOATA REGULA, INCEPUSE SA SE DESCOMPUNA, era bine „fezandat”.

Culmea, nici Lazar nu a suscitat nici cel mai mic interes! Nimeni nu l-a intrebat nimic despre lumea cealalta. Nimeni n-a intrebat de ai lor care murisera. Cand acesta (Lazar) a murit a doua oara, nimeni nu a zis: ‘Nu avea teama, a mai fost odata acolo si stia exact unde se ducea!’

Noi nu credem in miracolele facute de Mahomed, si cu toate acestea ele sunt tot atat de ‘dovedite’ ca si cele ale lui Isus. Daca un om ar veni azi si ar pretinde ca invie morti, ca alunga demoni, l-am considera nebun. Ce sa zicem de Isus? Daca vrem sa-i salvam reputatia, trebuie sa pretindem ca n-a inviat niciodata morti; ca n-a zis nicioadata ca a scos draci din oameni.

Trebuie sa acceptam ca aceste lucruri stupide si imposibile au fost scornite de discipolii lui Isus, care il vroiau zeificat. In acele zile ale ignorantei, acestea faceau sa creasca reputatia lui Isus, insa azi ele il pun in pericolul de a deveni ridicul, discreditand de asemenea autorii Evangheliilor.

Mai putem noi astazi crede ca un ‘inger al Domnului’ venea si tulbura apa scaldatoarei din Betesda (Ioan 5:2 – 4) si ca oricine intra atunci in bazin, in apa proaspat tulburata, se vindeca de orice? Si cu toate acestea, Evanghlia dupa Ioan crede si povesteste aceste absurditati…..

In epoca Apostolilor si inca multe secole dupa aceea, lumea era plina de supranatural. Aproape tot ce se intampla, era privit ca miraculos. Dumnezeu era ‘guvernatorul’ direct al acelei lumi. Daca oamenii erau buni, Dumnezeu le dadea un sezon bun de recoltat; daca erau rai insa, le dadea inundatii, inghet si foamete. Daca se intampla ceva pozitiv, aceasta era exagerata pana cand devenea un miracol.

Despre cauza evenimentelor, despre aceasta implacabila si inconturnabila inlantuire de cauze si efecte, lumea nu avea inca nici o idee si nici o cunostinta. Un miracol e semnul peste timp al fraudei si a inselaciunii. Intotdeauna.

Niciodata nu au fost facute miracole si nici un om cinstit si sanatos la cap nu a pretins vreodata ca a facut miracole si nu o va face vreodata.

Daca Isus a facut intr-adevar miracolele care ii sunt atribuite, daca a vindecat paraliticii si nebunii, daca a dat auzul la surzi si vederea la orbi, daca a vindecat leprosii cu un cuvant si cu o atingere a dat viata si simtire unui membru uscat, daca el a dat simtire si miscare, caldura si gandire unui corp rece si in putrefactie, daca a invins moartea si a salvat de la moarte trupurile livide, nici un cuvant nu s-ar fi auzit contra lui, nici o mana nu s-ar fi ridicat, poate cu exceptia celei pentru a face rugaciune si a da slavire! In prezenta sa, toti ar fi fost cu capetele descoperite, toti in genunchi la pamant…..

Nu e curios ca la procesul lui Cristos nu s-a gasit nimeni care sa zica un cuvant in favoarea sa? Nimeni nu s-a ridicat sa zica: ‘Am fost un lepros si acest om m-a vindecat cu o atingere!’ Nici o femeie nu a zis: ‘Sunt vaduva lui Nain si uitati aici pe fiul meu pe care acest om l-a inviat din morti!’ Nici un om nu a zis: ‘Eram orb si acum uitati-va vad, iar acest om mi-a redat vederea!’

Toti tacuti. Toti absenti….

Daca Cristos era intr-adeavar Dumnezeu, ar fi cunoscut viitorul. In fata lui Istoria s-ar fi derulat ca un caleidoscop. Ar fi stiut cum au fost interpretate cuvintele sale. Ar fi stiut cate crime, cate orori, cate infamii se vor comite in numele sau. El ar fi stiut si vazut cum flacarile dementei fanatice, flacarile persecutiei se vor sui avide peste trupurile nevinovate ale milioanelor de martiri de pe altarul nebuniei numite Crestinism. El ar fi stiut ca mii si mii de barbati si femei vor zace in puscariile Bisericii, in tenebrele superstitiei bolnave, la limita umana a indurarii. El ar fi stiut ca Biserica Sa va inventa si folosi instrumente inimaginabile de tortura. Ca fidelii sai vor recurge la bate si roti, la lanturi si fierastraie. Ar fi vazut orizontul iluminat de flacarile razboaielor religioase. Ar fi stiut ce fel de credo-uri vor apare ca ciupercile otravite dupa ploaie, din fiece text despre el. Ar fi vazut sectele ingnorante angajandu-se in razboaie intre ele. Ar fi vazut milioanele de oameni construind la ordinele preotilor inchisori pentru semenii lor. Ar fi vazut miile de esafoade imbibate de sangele celor mai buni si mai curajosi. Ar fi auzit urletele, ar fi vazut fetele albite de agonie. Ar fi auzit racnetele si gemetele martirilor adevarati. Ar fi stiut ca se vor scrie comentarii pe marginea spuselor sale cu spada pentru a fi citite la lumina rugurilor…. Ar fi vazut interpolarile, minciunile, adausurile, falsificarile pe care ipocritii le vor scrie si le vor zice. Ar fi vazut toate razboaiele care se vor duce in numele sau, ar fi stiut ca pe deasupra campurilor de morti, inchisorilor, esafoadelor si executiilor, timp de o mie de ani va flutura steagul imbibat de sange al crucii.

Ar fi stiut ca ipocrizia va fi sanctificata, beatificata si incoronata. Ca credulitatea va dirija lumea. Ar fi stiut ca libertatea va disparea pentru o mie de ani de pe Terra. El ar fi stiut ca Papii si Regii vor reduce la sclavie sufletele si trupurile oamenilor. Ar fi stiut ca acestia vor persecuta si distruge inventatorii si descoperitorii, ganditorii si filosofii. Ar fi stiut ca Biserica Sa va stinge sfanta lumina a ratiunii si va lasa lumea fara o stea.

Ar fi vazut discipolii sai stingand ochii oamenilor, jupuidu-i de vii, taindu-le limbile, cautandu-le toti nervii durerii….

Si cu toate astea, el sta acolo mort, cu buze stranse si nu zice nimic.

De ce n-a vorbit? De ce n-a zis el discipolilor sai si intregii lumii: ‘Nu trebuie sa ardeti, sa inchideti si sa torturati in numele meu. Nu trebuie sa va persecutati aproapele.’

De ce n-a zis in mod clar: ‘Sunt Fiul lui Dumnezeu.’ sau ‘Sunt Dumnezeu.’ De ce nu a explicat el Trinitatea, si a lasat atata controversa si venin? De ce n-a zis el ce fel de botez i-ar place sa se intample pe Terra? De ce n-a scris el o Evanghelie sau o carte in care sa-si afirme principiile? De ce n-a frant el lanturile sclaviei? De ce n-a zis el daca Vechiul Testament este sau nu cuvantul inspirat al lui Dumnezeu? De ce n-a scris el insusi Noul Testament? De ce a dat el cuvintele sale spre a fi spuse si pastrate de catre ignoranta abjecta, ipocriziei si hazardului? De ce n-a zis el ceva pozitiv si clarificator despre Lumea Cealalta? De ce n-a schimbat el speranta vaga intr-un paradis intr-o voioasa cunoastere a lumii celeilalte? De ce nu ne-a zis el nimic despre Drepturile Omului, de Libertatea mainilor si spiritului? De ce s-a dus el, mut, spre moarte, abandonand lumea in mana mizeriei si indoielii?

Am sa va zic de ce: ERA UN SIMPLU OM, SI NU STIA NICI EL!

Povestea lui Desideriu Erasm, sau despre relevanţa Trinităţii

Desideriu Erasm a fost un om – un preot ar trebui sa precizam din capul locului – caruia i s-au oferit in mod repetat episcopatul si tinand cont de recunoasterea din timpul vietii sale, istoricii ne spun ca de cateva ori chiar scaunul papal. Le-a refuzat, dar nu e aici locul sa discutam asta: pentru noi, el este cel care a dat civiliztiei occidentale o viziune cu un centimetru mai aproape de sursa in ceea ce priveste Biblia, pentru ca este cel care a tradus primul, textul grec al N.T. (Noul Testament), printre altele.

A fost recunoscut ca cel mai mare spirit al timpului sau, desi nimic din umila si rusinoasa (rusinoasa pentru cei care pretinzand ca slujesc divinitatea si omul, erau prin fapte mai prejos decat chiar omul cel mai de rand: este nascut dintr-o legatura neoficiala dintre un preot catolic si o femeie de rand, acesta abandonandu-si insa copilul si iubita) sa obarsie nu prevestea acest lucru.

A fost curtat de regi si papi, de episcopi si nobili, eminenentele vremii cautandu-i frenetic compania, dar a fost mai important de toate un calugar in Olanda sa natala, teolog, profesor de limba greaca la Universitatea din Cambridge mai apoi si autorul unor carti care au schimbat lumea lui si a noastra, in domenii ca religie si pedagogie, morala si politica.

E unul dintre cei care au dezgropat franturi de intelepciune clasica – ce mai ramasese doar din ea… – unul dintre cei care au redat circuitului cultural european ceea ce impostura si fanatismul religios distrusese cu atata asiduitate timp de o mie de ani pana la el.

Sunt azi majoritati largi de traitori ai veacului XXI care nu ii inteleg si mai ales nu adera la inaltele sale principii morale de toleranta si respect pentru om, in care el a crezut toata viata sa.

Dar cum ziceam, important aici pentru noi este faptul ca el a tradus din greaca prima versiune a Bibliei in Europa occidentala, indepartand nociva si viciata varianta latina (Vulgata).

Cand o traduse el prin 1500, a fost surprins sa constate ca dupa publicarea primei editii a cartii (a publicat vreo 5, daca nu ma insel), lefegii imposturii care pana atunci nu incetau sa-i inalte osanale, au inceput sa-l critice aspru pentru omiterea “Dogmei Trinitatii” din aceasta; el le replica ca ar fi inclus-o, si ar include-o inca, daca cineva ii va arata un singur manuscris de varianta greceasca care sa contina mentiunea clara la aceasta dogma. Curand dupa aceea, desigur, acestuia i s-a prezentat un manuscris cu adaugirea in cauza…. astfel n-a avut de ales si in urmatoarea sa editie a trebuit sa includa si Prima soborniceasca a lui Ioan, capitolul 5:7, prezent in versiunea latina (n.a.: vreau sa precizez ca in Biblie exista multiple versuri care “trase de par” se pot preta Trinitatii, pot fi rastalmacite asadar ca fiind compatibile cu dogma Trinitatii, dar nici unul nu poate fi proba limpede atat de necesara si pe care ne-o furnizeaza scrisorica lui Ioan cu pricina).

Dupa cum stim aceasta lucrare a sa a devenit “textul-sursa” dupa care au fost standardizate Bibliile Olandei, Marii Britanii si mai tarziu S.U.A.(prin versiunea „King James”), Danemarcei, Germaniei, Frantei, Italiei, si or mai fi probabil si altele.

Insa frauda, ca si minciuna nu are picioare lungi si azi stim ca sprijinul murdar pe care Trinitatea l-a primit din partea Bisericii Catolice a vremii, a fost doar temporar, iar roterdamezul fusese cinstit: pana azi, nici un manuscris grecesc mai vechi de secolul XV nu contine acest pasaj care ar contorsiona poate chiar si mintea unui Tertullian-credulul (“Este imposibil si de aceea cred”); azi se cunoaste ca adaugirea frauduloasa este o inventie spaniola din secolul IV, care se va raspandi ca ciuma prin Vulgata Latina in uz o mie de ani aproape in lumea occidentala.

Dar sa revenim la subiect si sa judecam implicatiile: mai devreme am vazut cum cele mai vechi manuscrise existente (Sinaiticul siriac) omit dogma nasterii din fecioara, insa e de-a dreptul revoltator cum o frauda mizerabila supravietui (si mai supravietuieste la unii) atata, tinand cont de caracterul ei relativ tarziu si limitat in spatiu; aici nu e nevoie sa asteptam descoperirea in 1859 de catre profesorul Tischendorf a mansucrisului care azi e cunoscut cu numele de “Sinaiticul grecesc” – adica cel mai vechi manuscris existent al Bibliei (Noului Testament) – ca sa stim ca avem de a face cu o inselatorie murdara, avem doar textele grecesti din epoca in care Erasm era confruntat cu falsul!

Ce sa mai zicem de faptul ca in perioada in cauza aparuse deja – desi nu se studia si cunostea pe larg – manuscrisul 1209, “Codex Vaticanus”, adica al doilea manuscris in ordinea varstei.

Revenind la dogme de care biet predicatorul ratacitor care a fost Isus habar nu a avut, ce sa mai zicem de spus, este si faptul ca “Sfantul Parinte Irineu” ne zice sincer ca manuscrisul Evangheliei dupa Matei folosit de catre ebioniti (primii crestini din Ierusalim) prin 185 dupa Cristos, nu continea primele 2 capitole, adica acelea vorbind despre imaginara genealogie a lui Isus cu tot cu dogma nasterii din fecioara…. cum nu contineea nici povestea cu Irod macelarul de copii nevinovati.

Nici o mirare deci ca primii crestini nu credeau dogma naiva a nasterii din fecioara si aveau oarece inclinatii gnostice…

Dar lucru mentionat deja aici in timpul discutiei, toate – repet – TOATE manuscrisele vechi amintite, adica Codicele Vaticanez, Sinaiticul, Sinaiticul siriac si Alexandrinul, nu contin adaugirile ridicule din Marcu 16: 9 – 20, adica aia cu povestile post-inviere, cu „scos draci” si „baut otrava”.

Din respect pentru adevar ar trebui poate sa spunem ca insesi versiunea erasmica a fost “lucrata” crestineste, pentru ca azi cercetatorii nu gasesc nici macar un singur manuscris in limba greaca care sa contina ultimele 6 versuri ale Apocalipsei dupa Ioan; e trist dar adevarat, si asta justifica oarecum reticenta cronica a Bisericii Estului (Ortodoxa) pentru aceasta carte a N.T.

Nu poate fi acceptabila o conturare a portretului marelui om care a fost Dezideriu, fie ea si sumara si incompleta cum este aceasta, daca nu amintim insa atitudinea sa inteleapta in controversa sa cu Luther. Caci acesta desi dorea si a militat intreaga sa viata pentru reforma morala in interiorul Bisericii Catolice, el a devenit din ce in ce mai sceptic in ceea ce priveste pozitivul adus de miscarea de reforma radicala dezlantuita de publicarea celor 95 de teze pe usa bisericii din Wittenberg. Caracterul fundamentalist* al acestei miscari (Reforma Protestanta) si reverberatiile sale peste secole pana chiar in acest ceas, ii dau acestuia dreptate.

n.a.: A nu se face confuzie intre notiunea de „fundamentalist” si „fanatism”, caci fundamentalismul inseamna (dau versiunea „Le Petit Robert”, ca DEX-ul inca nu l-a “descoperit” ca termen in romana…) nimic mai mult decat:O ATITUDINE DE RIGOARE, CONSERVATOARE, CARE VREA SA PASTREZE UN INTREG ESAFODAJ AL UNEI RELIGII, o interpretare rigorista si “a la lettre” a dogmelor si textelor lor sacre, viziunea care zice ca trebuie mentinut si respectat intregul sistem religios in cauza.

Fanatismul insa presupune patima exagerata pentru o convingere, dublata de o totala intoleranta fata de convingerile altora. Poti fi deci fanatic fara sa fi fundamentalist, cum poti sa fi fundamentalist fara sa fi fanatic, asta in masura in care dogmele pe care le interpretezi conservator (ca esti fundamentalist) nu predispun ele insele la intoleranta fata de convingerile altora, ca sa te faca si fanatic.

Este Biblia cuvântul Domnului? – de Emmet F. Fields

Acest text al lui Fields, este unul de exceptie printre materialele de apologie secularista. Este in acelasi timp extrem de accesibil si percutant, o capodopera de popularizare si pedagogie umanista si asta nu ca ar face o excursie logica prin „crângul” intunecos al Bibliei, ci din cu totul alte motive: Este unul din care cineva poate intelege, daca e sa inteleaga vreodata, ca „liber-cugetator” nu este deloc ceva mai putin decat un „credincios” (ba dimpotriva chiar, am putea zice…), astfel incât orice conotatie peiorativa devenind nedemna.

Dar textul mai are o calitate si in fapt aceasta este mai valoroasa decat cea de simpla propaganda atee. Nu trebuie uitat ca el a fost compus si prezentat IN ANUL 1983. In plin razboi rece, deci.

El trebuie inteles in acest context, cum el trebuie judecat si in contextul luptei de ideii dinlauntrul societatii americane, insa in acelasi timp, citindu-l azi, nu trebuie sa ratam o sansa rara: aceea de a profita de perspectiva pe care timpul in care azi traim, ne-o ofera pentru a judeca si compara, a incerca sa desprindem tendinte plecand de la starea de lucruri de atunci, considerând clarviziunea textului pe care Fields il oferea cititorilor si audientei sale.

Astfel Bush si „cruciadele” sale pline de foc si mânie, nu mai au cum sa mire prea mult, Ben Laden si gloata lui de zmintiti nici atât, dementii care se explodeaza prin cafenelele Tel Avivului sau spatiile publice din Bombay si mai putin, iar „revivalismul religios” in estul European cel proaspat eliberat de o nebunie hidoasa, capatând adevarata si inspaimantatoarea dimensiune, punând in lumina stupizenia alungarii satrapilor si impostorilor atei vruti si umanisti, pentru a-i inlocui ca si repere morale si datatori de tendinta ideologica, cu cei ai superstitiei tâmpe, pe care insa lumea ii relegase acum mai mult de 2 sute de ani la cosul de gunoi al ideologiilor. Si nu de buni doar…

Citind Fields, nu mai surprinde azi nici temporara cadere in ridicul a comisiei scolare a statului Kansas in problema Teoriei Evolutiei, nici „revolta populara” la hotararea Curtii Supreme a SUA in problema continutului „Juramantului de credinta”, nici escrocheria vaucerelor cu care Bush da ceasul istoriei inapoi in materie de politica in invatamant, nici „plantatul” haiducesc al Bibliilor de piatra, noaptea, prin tribunale a ceea ce se numeste „la tara” pentru SUA, nici decizia retrograda a administratiei SUA in privinta cercetarii pe celulele suse. Toate incap cumva, in schema precoce a „bancherului intelepciunii”….

Sa citim deci Fields, mai „cald” si actual ca oricând:

Este Biblia cuvântul Domnului?

de Emmet F. Fields -1983, versiunea originala in limba engleza la adresa: http://www.infidels.org/library/modern/emmett_fields/word_of_god_debate.html

Acest eseu a fost conceput pentru a fi prezentat ca o prelegere si este redactat in consecinta; a constituit contributia mea la o dezbatere de 2 zile cu un preot fundamentalist; fiecare seara de prelegere este impartita in 2 parti de cate 30 minute fiecare si o concluzie de 10 minute

ZIUA I – PARTEA 1

Inainte sa putem vorbi despre Biblie, trebuie sa luam in considerare o alta problema, o problema mult mai profunda si cu mult mai importanta. De-a lungul intregii istorii universale, omenirea l-a cautat pe Dumnezeu. A cautat sa gaseasca o dovada, un indiciu, o speranta ca Dumnezeu exista; sau ar putea exista.

Aceasta cautare continua si astazi. Intelepciunea cauta sa gaseasca o urma a dumnezeirii in imensitatea spatiului etern, cautand vreun semn pe intinderile infinite ale cosmosului – din chiar „inima” naturii insasi, ca exista sau ar putea exista vreo inteligenta calauzitoare, oricât de indepartata, care ar putea fi „Dumnezeu”. Intelepciunea cauta si continua sa caute o urma a lui Dumnezeu, dar inca nu a gasit vreuna. Pe intreg cuprinsul acestei farâme pe care noi o numim Pamant si „casa” a noastra, ca si de-a latul nesfârsitelor intinderi ale spatiului, Intelepciunea si Stiinta gasesc numai natura si lucrarile acesteia. Nimic altceva!

In acelasi timp in care Intelepciunea cauta si cerceteaza in van o urma a dumnezeirii, prostia l-a gasit deja pe Dumnezeu. Sau cel putin crede ca l-a gasit pe Dumnezeu… prostia nu numai ca l-a gasit pe Dumnezeu, dar are chiar si informatii directe despre ce a zis si facut Dumnezeu, ce vrea Dumnezeu, ce gândeste Dumnezeu, ceea ce ii place lui Dumnezeu si ceea ce ii displace acestuia.

Prostia care l-a gasit pe Dumnezeu nu are nimic de-a face cu credinciosii zilelor noastre. Dumnezeu – sau iluzia de Dumnezeu – a fost descoperita cu mult timp in urma; in „copilaria” speciei omenesti. Prostia l-a descoperit pe Dumnezeu cu mult timp inainte ca omenirea sa descopere stiinta; inainte chiar ca roata sa fie inventata sau ca focul sa fie cucerit si facut un prieten al omului. In aceasta lume stearpa, rece si periculoasa, traiau stramosii nostrii indepartati. Omenirea era inca in „copilaria” sa, incercand sa inteleaga fortele naturii, sa scape de dusmanii sai, sa se hraneasca si sa-si duca specia mai departe. Este momentul cand mintea omeneasca emerge din intunericul instinctelor animalice spre forme incipiente de gandire. Principala sa preocupare: Supravietuirea! Era o lume plina de pericole si de dusmani, peste tot si in orice moment.

„Ce maret si puternic era conducatorul nostru care a fost ucis anul trecut…. ” vor fi gandit ei pesemne. „De-ar fi fost forta lui astazi cu noi, am fi rapus cu usurinta acest dusman! Oh, maretz conducator, ajuta-ne pe noi astazi, in acesta vreme de maxima rastriste!”

Si astfel prostia, din necesitate, a inventat credinta. Si astfel Dumnezeu a luat fiinta !

Acest Dumnezeu pe care prostia l-a gasit sau plasmuit, aduce foarte mult cu un om. Ei ne spun ca are o fatza, m”ini, maruntaie, un picior (poate ca doua… ). Ne spune ca are nari si ca uneori îi place sa miroasa ofrandele arse pe altarul primitv. [Fatza: Exodul 33:11, 20, 23, Deuteronom 5:4; Numeri 14:15; Maini: Psalmi 28:5; Maruntaie: Ieremia 31:20; Picior: Isaia 37:25; Poate totusi doua picoare: Psalmi 18:9; Nari: Cartea a doua a lui Samuel 22:9, 16; Miroase ofrande pe altar: Geneza (Facerea) 8:2] (n.t. – Exodul = Iesirea).

In mod surprinzator si straniu, acest Dumnezeu pe care prostia l-a gasit sau plasmuit, are deasemenea o serie de dorinte si emotii omenesti: Uraste, iubeste, se enerveaza si are compasiune. Are indivizi favoriti si un popor ales. Acest Dumnezeu este in mod evident de sex masculin si are in mod evident porniri masculine: Este adesea mânios, se infurie repede, blesteama, distruge lucruri, se imbufneaza, striga, inseala si adesea se odihneste. Orice nevasta l-ar recunoaste pe Dumnezeu! [Uraste: Maleahi 1: 2, 3; Epistola Pavel catre Romani; Iubeste: Deuteronom 7:13; Este mânios: Exodul 4:14; Compasiune: Psalmi 111:4; Indivizi favoriti: Exodul 3:21; Popor ales: Isaia 44:2; Mânios: Deuteronom 9:20, 1 Regi 11:9, etc; Se infurie: 1 Samuel 6:19; Blesteama: Geneza 12:3; Distruge lucruri: Geneza 6:17; Se imbufneaza: Exodul 32:9,10; Striga: Psalmi 47:5; Inseala: Ieremia 20:7; Se odihneste: Geneza 2:2;].

Acest Dumnezeu descoperit de catre un popor primitiv si ignorant acum cateva mii de ani, se intampla sa aiba aceeasi viziune asupra lumii, aceleasi pareri despre natura ca si poporul care l-a descoperit.

Dumnezeu crede ca soarele se invarte in jurul pamantului si ca o zi poate fi facuta mai lunga prin oprirea soarelui in loc pentru un rastimp. Este de-a dreptul izbitor numarul similaritatilor existente intre ceea ce crede Dumnezeu in ceea ce priveste lumea si ceea ce crede poporul care l-a descoperit pe Dumnezeu in aceasta privinta.

Acesti oameni, desi primitivi, posedau anumite mestesuguri, iar Dumnezeul lor deasemenea: acest Dumnezeu a dat instructiuni cum sa fie construita o barca, a creat haine pentru preoti, a impartasit formula unui parfum, a fost croitor facand haine din piei de animale. Acest Dumnezeu a dat deasemenea multe legi simple si adesea prostesti numite „porunci”. Si acest Dumnezeu a facut multe alte lucruri foarte banal-umane si mai ales carcteristice timpului si oamenilor care l-au descoperit primii. Insa dintre toate aceste lucruri perfect-umane care se spune ca Dumnezeu le-a facut, cel mai uman dintre toate, a fost acela de a scrie carti, sau sa dirijeze mana si mintea acelora care le-au scris. Despre aceste carti care, zice-se, au fost scrise de Dumnezeu – sau ca acesta a facut sa fie scrise – vom discuta in aceasta seara.

Povestea pe care v-am spus-o despre descoperirea lui Dumnezeu nu este unica. Antropologii ne spun ca ea s-a intamplat de multe ori si in multe locuri: De fiecare data cand o populatie primitiva avea nevoie de un Dumnezeu, intotdeauna il descopereau, parca „croit” pe gustul si modul lor de a vedea lumea. Era Dumnezeul lor si le semana in mare masura: acest Dummnezeu avea aceiasi dusmani si aceleasi valori morale ca si oamenii care l-au descoperit si multi din acesti Dumnezei au fost scriitori; ei au scris carti.

N-as avea nici o dificultate de m-as afla acum in partea musulmana a lumii sa-i conving pe oamenii de acolo ca Biblia crestina nu este „cuvântul Domnului”. Daca m-as adresa budistilor, hindusilor sau oamenilor de orice alta religie nu as avea nici o dificultate sa dovedesc – spre satisfactia lor – ca Biblia crestina nu este cuvantul inspirat de Dumnezeu. Insa ma aflu in acea parte de lume dominata de crestinism; si fiind in partea lumii dominata de crestinism, cred ca nu as avea probleme in a convinge o majoritate dintre voi, ca asa zisele carti sfinte musulmane sunt false; ca acele carti nu sunt adevaratul cuvant al Domnului.

Ati fi mai degraba inclinati sa fiti de acord, ca toti acesti oameni care au alti Dumnezei sau alte carti sfinte, gresesc; ati pica de acord ca acestia sunt prost informati sau au fost chiar inselati. S-ar parea ca e prea usor de convins oamenii apartinand altor religii ca ceea ce este acceptat in partea lor de lume este adevarat; cred atat de usor in falsi idoli…. Numai noi, care se intâmpla sa fim nascuti in partea crestina a lumii avem „adevarul adevarat”. In fine, cei mai multi dintre noi, cred asa; mai sunt desigur evreii si acei atei nesuferiti si multi alti ne-crestini, care refuza sa accepte „adevarul” Bibliei crestine…. dar ei nu conteaza!

Haideti sa facem abstractie de acesti necrestini dintre noi si sa presupunem ca religia crestina – si Biblia – sunt total acceptate in aceasta parte de lume. Ideea este simpla: are adevarul un caracter geografic? N-ar trebui ca aceleasi lucruri care sunt adevarate in Iran, sa fie de asemenea adevarate in India, Japonia, Africa, Canada si in restul lumii? Ar cam trebui… nu-i asa? Adevarurile stiintifice sunt universale, de ce cele religioase nu sunt? Este de bun simt sa presupui ca numai noi avem dreptate si tot restul lumii se inseala? Ca noi suntem acei, singurii, care avem adevaratul Dumnezeu si adevaratul „cuvant al lui Dumnezeu”?

Poate fi acest rudimentar dumnezeu al Bibliei crestine care arata atat de mult cu un om, care aduce asa de mult cu oamenii care l-au descoperit primii, poate fi acesta, Dumnezeul pe care il cauta Intelepciunea? Intelepciunea stie foarte bine ce gen de dumnezeu a fost descoperit de mintea primitiva. Ea cunoaste Biblia si toate celelate „carti sfinte” si cunoaste toate acele religii cladite pe baza acestor carti sfinte si acestor Dumnezei; si totusi Intelepciunea si Ratiunea continua sa-l caute pe Dumnezeu sau numai o urma a acestuia. Odata ce ideea de dumnezeu a aparut intr-un trib, aceasta a fost transmisa de la o generatie la alta, copii fiind invatati sa creada in ceea ce parintii lor credeau, la rândul lor copiii copiilor fiind invatati sa creada. Exact asa cum noi am fost invatati sa credem, ceea ce credeau parintii nostrii. Prea des au fost invatati copiii sa creada, insa niciodata sa-si puna intrebari!

Si astfel, Dumnezeu a devenit o ipoteza auto-perpetuanta.

In partea noastra de lume, Biblia crestina domina. In aceste tari, sunt multi oamenii care cred ca Biblia este „cuvantul inspirat al Domnului”. Au fost invatati sa creada ca aceasta carte este insasi baza legilor, este esenta justitiei, sursa libertatii noastre si chiar a civilizatiei noastre. Ei cred in promisiunea ca moartea va fi invinsa si cred speranta unei alte lumi, unde fericirea totala este a lor pentru vecie. Mi-as dori sa fie adevarat!

Acesti oameni, nu au citit Biblia sau au citit-o fara sa-si foloseasca judecata! Ei au esuat in a vedea prostia, nedreptatea, ura de libertate, intoleranta religioasa, persecutiile si imoralitatea crasa care se afla in Biblie.

Ei se gandesc la Rai, insa ignora Iadul.

Nu cu inima usoara, imi iau misiunea sa dovedesc ca Biblia nu poate fi cuvantul Domnului. Daca aceste promisiuni, desi false, ar fi fost de ajutor umanitatii, as trece peste ele in liniste. Insa ele nu sunt folositoare! Nicicand, „cartile sfinte” nu au fost folositoare si nu vor fi niciodata. De fapt, ele devin mai periculoase cu fiece zi care trece. Istoricul onest stie ca aceste „Carti sfinte” sunt – si intotdeauna au fost! – o grea povara pentru umanitate. Si in ciuda stiintei noastre moderne, aceste carti vechi, continua sa produca ura si razboaie in zilele noastre. Prin urmare, noi trebuie sa examinam Biblia crestina nu pentru ca ar fi cine stie ce diferita de celelalte carti asa-zis „sfinte”, ale altor natiuni si ale altor Dumnezei, ci pentru ca este acea carte facuta sa domine societatea noastra prin indoctrinare. Suntem invatati sa credem in copilarie si sa nu ne punem intrebari la maturitate. Ea pune in pericol lumea moderna, impiedica maturitatea intelectuala si ingradeste intinderea judecatii noastre la legende primtive.

Este Biblia „Cuvantul inspirat al Domnului”? Haideti sa ne gandim bine, ce trebuie sa insemne aceasta afirmatie: Afirmând asta, concluzia evidenta se impune ca Bibila trebuie sa fie de o „perfectiune dumnezeiasca”. Adica Biblia trebuie sa fie cu mult mai perfecta, decât orice alta carte pe care o biata minte omeneasca ar fi putut-o produce. Orice eroare in aceasta carte, orice greseala sau contradictie – in fapt sau in forma – ar dovedi ca aceasta nu poate fi „Cuvantul inspirat al lui Dumnezeu”.

Nu numai ca Biblia ar fi perfecta in sine, dar ar fi clara si usoara la intelegere pentru orice minte omeneasca si fiecare persoana ar intelege-o in acelasi fel. Probabil vi se pare ca cer prea mult de la o simpla carte; asta ar vrea sa zica ca un Dumnezeu, care a creat mintea omului, nu este de asteptat sa fi produs o carte care sa fie in acord cu creatia sa???? Personal, cred ca punând problema astfel, cereti prea mult de la noi sa credem ca Dumnezeu ar scrie, sau inspira, o carte asupra careia omenirea nu ar putea sa se puna de acord. O carte care a fost cauza razboaielor nesfârsite, persecutiilor, torturilor, bigotismului si urii. O carte care este atat de neinteligibila, incât nu numai ca este respinsa de cei care nu cred in ea, dar si cei care cred ca este adevaratul cuvânt al Domnului, nu se pot pune de acord asupra interpretarii ei! Sunt sute de secte diferite numai in Statele Unite, asta neincluzând nenumaratele mii de indivizi care au propria lor interpretare a Bibliei.

Chiar dezbaterea din aceasta seara, ca si orice dezbatere pe tema Bibliei, este proba irefutabila a faptului ca Biblia nu este „cuvantul Domnului”.

Adesea teologii afirma ca forma originala a Sfintelor Scripturi era perfecta, insa Biblia si-a pierdut perfectiunea prin erori de copiere si prin traducerea ei succesiva dintr-o limba in alta. Imposibil! Nu poate exista o copie imperfecta sau o traducere imperfecta, a unei carti perfecte, care a fost astfel perfect inteleasa de catre traducator! Dumnezeu n-ar permite asa ceva! Daca exista un Dumnezeu….

Exista multe versiuni ale Bibliei crestine si sunt multe interpretari contradictorii ale fiecarei versiuni. Interpretari contradictorii nu numai pentru crestinul obisnuit sau membrul ordinar al clerului, ci si pentru acei invatati care au petrecut intreaga lor viata studiind Scripturile. Aceasta confuzie nu poate fi opera Domnului!

Din raul si confuzia pe care Biblia le-a provocat si continua sa le provoace si din natura primitiva, prosteasca si contradictorie a acestei carti, se impune automat concluzia ca Biblia nu reprezinta cuvantul Domnului. Voi cita cateva pasaje, dintr-una din multele versiuni ale Bibliei, pentru a arata de ce eu resping Bibila. Voi cita din versiunea „King James”, asa cum citesc si o inteleg eu. Nu sunt atat de nebun sa cred ceea ce inteleg ca spune Biblia…. este asadar doar ce spune aceasta. Luând in considerare multele versiuni si interpretari ale Bibliei, sunt uimit ca exista o singura persoana pe acest pamânt, suficient de nebuna sa creada ca interpretarea sa este cea corecta; ca numai el, sau ea, cumva, au dat din intâmplare peste adevarata interpretare a Bibliei, in timp ce toti ceilalti credinciosi, atei, prelati, preoti, oameni de stiinta si necredinciosi laolalta, au interpreatat-o gresit si inteles-o gresit.

Unii spun ca exista peste 2000 de auto-contraziceri in Biblie, altii declara ca nu pot gasi una. Tot ce pot eu face acum, este sa evidentiez cateva din multele exemple care mi se par mie contradictorii. Voi incepe cu prima porunca pe care Dumnezeu a dat-o omului; aceea pe care nici un crestin fundamentalist nu a incalcat-o vreodata…..

Geneza 2: 16, 17 zice: Si Domnul Dumnezeu a poruncit omului, spunand „din orice pom din gradina poti sa mananci liber; dar din pomul cunoasterii binelui si raului, tu nu trebuie sa mananci, pentru ca in acea zi in care vei manca, cu siguranta vei muri.”

Insa Biblia ne spune ca barbatul, Adam adica, nu a murit in ziua in care a mâncat din copacul interzis; intrucât Biblia zice ca Adam si Eva au fost expulzati din Rai si Geneza 5: 5 zice: „Si toate zilele pe care Adam le-a trait, au fost noua sute treizeci ani; si atunci muri”. Dar asa cum eu inteleg Biblia, mai este o alta contradictie in ceea ce priveste afirmatia de la Geneza 2: 16, 17; in Geneza 3: 22, 23, Dumnezeu pare a vorbi cu alti „dumnezei” si voi cita: (22) Si Domnul Dumnezeu spuse, „iata, omul deveni ca unul dintre noi, sa stie binele si raul, sa nu cumva sa puna mâna si sa ia si din copacul vietii, sa manânce si sa traiasca in veci”; (23) de aceea Domnul Dumnezeu il expulza din Gradina Edenului pana pe pamântul din care a fost facut.

In Geneza 2: 16, 17, Dumnezeu spuse „din toti pomii din gradina poti sa mananci liber, cu exceptia copacului cunoasterii.” Insa in Geneza 3: 22, 23, aflam ca mai exista inca un copac in gradina care era interzis: „pomul vietii”. Dupa cum citim in Biblie, se pare ca nu ne prea putem increde in cuvântul Domnului, ca in aceasta aparenta contradictie: Exodul 33: 20, se spune ca Dumnezeu ar fi zis: „Tu nu-mi poti vedea fatza; intrucat nici un om nu poate sa ma vada si sa traiasca.” Exodul 33: 22 zice insa: „Si Domnul vorbi cu Moise fatza in fatza, asa cum un om vorbeste cu prietenul sau.” (n.t. – versiunile romanesti difera de K.J. in privinta acestui pasaj) Asta mi se pare a fi o auto-contradictie, dar asa cum am spus, Biblia este incomprehensibila si voi puteti sa nu vedeti nimic bizar la aceste doua afirmatii. Pot petrece tot restul serii citand auto-contraziceri din Vechiul Testament, astfel ca am sa trec peste acestea.

Insa cum sta treaba cu Noul Testament, sunt oare si acolo auto-contraziceri? Ei bine, unii spun ca sunt multe contradictii evidente in Noul Testament, altii spun ca nu pot gasi nici una. Nu pot sa spun decat ceea ce imi zice mie aceasta carte. Asa cum citesc eu Noul Testament, gasesc prima contradictie in chiar primul vers al primului capitol, al primei carti a Noului Testament. In Matei 1:1 citez: „Cartea neamului lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.” Dupa acest vers, urmeaza o serie de „zamislit de”, pâna când ajungem la versul 16 care zice: Iacov a nascut pe Iosif, barbatul Mariei, din care s-a nascut Isus, care se cheama Cristos.” Acum daca Iosif nu e tatal natural al lui Isus, ci numai sotul Mariei, asa cum zice Matei 1:16, atunci cei insirati din Matei 1:1 pana la 1:16 exclusiv, nu sunt, nu pot fi‚ „neamul lui Isus Cristos”, asa cum se afirma in primul capitol, primul vers al lui Matei. Dar daca Iosif este tatal natural al lui Isus, asa cum reiese din alte versuri din Biblie, atunci povestea cu Isus nascut din fecioara este o contradictie. Aceasta legenda este in Matei 1:18 si citez: „Iar nasterea lui Isus a fost asa: Maria, mama lui, era logodita cu Iosif; si inainte ca ei sa locuiasca impreuna, ea s-a aflat insarcinata de la Duhul Sfant.”

Si deasemenea cel mai important, daca Isus s-a nascut din fecioara si nu era descendent din David, atunci cuvintele lui Petru in Faptele Apostolilor 2:29,30 sunt false. In Faptele Apostolilor 2: 29, 30, Petre spune: (29) Cât despre patriarhul David, sa-mi fie ingaduit fratilor sa va spun fara sfiala, ca a murit si a fost ingropat; si mormântul lui este in mijlocul nostru pana in ziua de azi. (30) fiindca David era prooroc, si stia ca Dumnezeu ii fagaduise cu juramant ca va ridica PE UNUL DIN URMASII SAI pe scaunul lui de domnie, despre invierea lui Cristos a proorocit si a vorbit el. Acum avem o afacere a-ntaia: Daca Isus este fiul Domnului prin „Duhul Sfant”, asa cum se afirma in Matei 1: 18, 19, 20, atunci ori nu este Cristos, ori Dumnezeu i-a „fagaduit cu juramant” lui David o minciuna; sau altfel, Isus este fiul Iosif, fiul lui David, fiul lui Avraam si atunci poate fi „Cristos”; dar atunci nu poate fi fiul Domnului prin „Duhul Sfant” si nu poate fi nascut din fecioara. Inca o data zic, pot petrece intreaga seara trecând in revista contradictiile din Noul Testament. Dar cum vorbim de o carte care se spune ca este „cuvântul Domnului’, nu avem nevoie decat de una singura, oriunde in Biblie, ca sa dovedim ca Biblia nu este „cuvantul si fapta Domnului”. Daca exista intr-adevar un Dumnezeu.

Biblia nu poate fi adevarata, in masura in care se auto-contrazice permanent. Totusi, ea poate fi inspiratia unei morale sanatoase si o sursa de comportament social decent. Deci haideti sa vedem ce spune Biblia despre bunatate, dreptate, bonomie, moralitate si respectul familiei, prietenului si vecinului. Sa trecem deci in revista cateva aspecte de morala sexuala ce se gasesc in Biblie.

Voi incepe cu Geneza 19. Si citim aici ca doi ingeri sunt oaspeti in casa lui Lot, cand „barbatii orasului” vin la casa acestuia si Geneza 19: 5, 6, 7, 8 zice: „Si ei il chemara pe Lot si ii spusera acestuia, unde sunt dar barbatii care au venit la tine noaptea asta? Adu-i la noi, ca sa-i putem cunoaste. (6) si Lot iesi afara la ei si inchise usa dupa el: (7) si spuse, va rog fratilor, nu fiti haini, (8) uitati-va aici, am doua fete care nu au cunoscut barbat; va rog, lasati-ma dar sa vi le aduc voua, si faceti-le lor ceea ce va va placea; numai nu faceti nimic acestor oameni, fiindca au venit sub umbra acoperisului casei mele.”

Normal, nu pot stii ce spune altuia povestea asta, dar mie pare sa-mi spuna: „Iata aici, eu am 2 fete care n-au cunoscut barbat; lasati-ma va rog sa vi le aduc si faceti-le voi ceea ce vi se pare voua de cuvinta.”

Ce fel de tata si-ar oferi copii unei gloate pentru a fi folositi de aceasta „cum crede ea de cuvinta”? Voi fi cinstit cu voi: daca ati fi oaspeti in casa mea, v-as proteja cu toate puterile mele, insa daca s-ar ajunge la punctul sa am de ales intre voi si copii mei, voi ati fi sacrificatii! Si as astepta la fel din partea voastra, daca ar fi sa fiti obligati sa alegeti intre mine si copii vostrii…. Daca ar fi Dumnezeu insusi, daca exista un Dumnezeu, s-ar duce inaintea copiilor mei la gloata! Nu sunt crestin. Sunt foarte pro-familie, copii mei nevinovati trec inaintea oricui.

Insa povestea nu se sfarseste aici, ea continua si continua urât. In Geneza 19: 31, 32, fetele lui Lot vorbesc intre ele: „Si cea mai mare zice celei mici, tatal nostru e batrân si nu mai este nici un barabt in tinutul acesta ca sa intre la noi, dupa obiceiul tuturor tarilor: (32) hai vino sa-l facem pe tatal nostru sa bea vin si sa ne culcam cu el, astfel incât sa pastram samanta tatalui nostru.” Si aceasta poveste demna de bolnavi mintal, continua pana la Geneza 19: 36 care zice: „Si astfel ramasera ambele fete ale lui Lot insarcinate de tatal lor.” Acum eu stiu ca voua, celor care credeti ca Biblia este „cuvântul Domnului”, nu asta va zice Bibila, dar mie asta imi zice: ambele fete ale lui Lot sunt gravide cu tatal lor. Aceasta poveste pentru mine este o murdarie pur si simplu, dar altii spun ca nu este murdarie si nu este imoralitate in Biblie, deci n-am de unde sa stiu ce spune aceasta poveste altora, dar pentru mine, este o murdarie. Si pentru mine, murdaria nu poate face parte din „cuvântul Domnului”. Sunt multe povesti in Biblia crestina pe care eu le consider imorale, murdarie in toata regula, insa asta serveste drept exemplu pentru toate celelalte. In definitiv, noi consideram Biblia ca fiind „cuvântul Domnului”, nefiind necesar decat un singur exemplu de poveste „strâmba”, numai o singura contradictie, numai un singur neadevar sau o nedreptate, ca sa dovedim ca Biblia nu este „cuvântul Domnului”.

Haideti dara sa consideram „Justitia lui Dumnezeu”, asa cum ne apare ea din Biblie. Regele David obtinu una din multele sale sotii prin rapire, viol si omucidere. Povestea se afla in „A doua carte a lui Samuel”, capitolul 11 si versul 4 zice: „Si David trimise mesageri s-o aduca; Si ea a venit la el si el s-a culcat cu ea […]”

Sper ca ma veti ierta ca repet astfel de povesti murdare, dar asta zice Biblia. Povestea continua si Biblia ne spune ca Bathsheba ramâne gravida. David ucisese pe sotul acesteia, iar in versurile 26 si 27 citim: „Si când sotia lui Uriah auzi ca sotul ei era mort, ea planse pe sotul ei. (27) Si când trecura zilele de jale, David trimise si o adusera la casa lui, si ea deveni nevasta lui, si ea ii nascu un fiu. Insa ceea ce a facut David ii displacu Domnului.”

Foarte bine! Acum vom avea sansa sa vedem dreptatea lui Dumnezeu in actiune: Cum l-a pedepsit Dumnezeu pe David pentru aceste crime groaznice? Cum credeti voi, ca ar trebui pedepsit un astfel de om marsav? Ei bine, pedeapsa pe care Dumnezeu a dat-o lui David pentru crimele sale oribile, poate fi citita in „A doua carte a lui Samuel”, capitolul 11, versul 18 care zice (n.t: in alte versiuni 12: 15): Si Domnul a lovit copilul pe care-l nascuse lui David nevasta lui Uriah si a fost greu bolnav.” Si versul 18 zice: „Si se intampla ca in a saptea zi, copilul sa moara.” Credeti sau nu, idea de justitie a lui Dumnezeu in legatura cu uciderea sotului Bathshebei, a fost ca Dumnezeu insusi sa omoare copilul inocent al acesteia! Aceasta este „dreptatea lui Dumnezeu”, conform Bibliei crestine!

Nu am cum sa stiu ce spune aceasta poveste unui crestin practicant, insa daca ceea ce inteleg eu ca spune Biblia, este ceea ce Biblia zice, trebuie ca unul sa aiba minte tare putina ca sa creada ca Biblia este „cuvântul Domnului”. Dar haideti sa luam acum in considerare „Poruncile Domnului”, conform Bibliei. Nu sunt numai zece porunci, asa cum se pare ca multi cred, ci sunt sute. Sunt nu mai putin de 73 de capitole pline de „porunci ale Domnului”. Si Dumnezeu fiind un Dumnezeu si nimic mai putin, fiecare porunca trebuie sa primeasca aceeasi ascultare ca oricare alta porunca a Sa! Deci sa vedem ce porunci dadu Domnul:

Exodul 22: 18 zice: „Nu trebuie sa rabzi ca o vrajitoare sa traiasca.” Când crestinismul a avut puterea, aceste opt cuvinte au facut ca sute de mii de oameni inocenti sa fie torturati si arsi de vii. Aceasta porunca face parte din aceeasi categorie cu una dintre versiunile asa-numitelor „Zece Porunci”.

Porunca Domnului in Exodul 21: 2: Daca cumperi un rob evreu, 6 ani trebuie sa te slujeasca, iar in al saptelea el trebuie sa fie liber fara plata.” Exodul 21: 4 zice: „Daca stapânul lui i-a dat o nevasta si aceasta i-a nascut lui, fii sau fiice, sotia si copii ei, trebuie sa fie ale stapânului, iar el sa iasa singur.”

Tineti cont, acestea sunt poruncile Domnului si dreptatea divina conform Bibliei! Exodul 21: 5, 6 spune: „Si daca robul zice clar, <<Eu iubesc pe stapânul meu, nevasta mea si copii mei si nu voi ca sa ies slobod>>, (6) atunci stapânul sa-l duca in fata judecatorilor […] si stapânul sa-i gaureasca urechea cu o sula, iar el sa-i ramana rob pe vecie.”

Biblia intotdeauna a aprobat sclavia si a fost intotdeauna cel mai mare obstacol in calea dreptatii si a progresului uman in lume.

O alta porunca a Domnului este in Deuteronom 13 : 6, 7, 8 care zice: „Daca fratele tau, fiul mamei tale; sau fiul tau, sau fiica ta, sau nevasta ta din bratele tale; sau prietenul tau care ti-e scump ca sufletul tau, te incita pe ascuns spunând, haide sa mergem si sa slujim alti Dumnezei pe care nici tu, nici parintii tai, nu-i cunoscura; (7) adica Dumnezeii popoarelor care va inconjoara, aproape de tine sau mai departe, de la un capat al Pamântului la altul (8) tu sa nu accepti si sa nu-l asculti; si nu trebuie sa tainuesti ce a zis (9) dar trebuie negresit sa-l omori; mâna ta sa fie prima asupra lui ucigandu-l, si dupa aceea, a tuturor celorlalti; (10) si trebuie sa-l omori cu pietre; pentru ca a cautat sa te abata de la Domnul Dumnezeul tau, care te-a scos din tara Egiptului, din casa robiei.”

Cine a zis ca Dumnezeu este „pro-life”?

Adesea am aratat crestinilor ca religia lor a provocat suferinte ingrozitoare lumii. Ca istoria este atat de plina cu razboaie crestine, persecutii, tortura, arderi pe rug si ura, ca nici o persoana blajina si de bine, nu s-ar mai numi crestin daca ar stii adevarul despre istoria crestinismului.

Raspunsul este intotdeauna acelasi: „Cum pot eu (ori alt crestin din zilele noastre) sa fiu facut responsabil pentru ce au facut oameni care s-au numit crestini in trecut.” Si totusi, asa cum ne cere a doua porunca, Dumnezeu face responsabil copii pentru greselile parintilor, sau crimele parintilor „chiar pana la a treia sau a patra generatie.” De fapt insusi conceptul de baza al crestinismului este „pacatul originar”, aceasta suprema expresie a nedreptatii in materie de „vina mostenita”. Eu nu cred in „vina mostenita”. Insasi ideea, ca noi, specia umana, suntem nascuti cu pacate din cauza unei oarecare insignifiante fapte gresite, care zice-se, a fost facuta de Adam, este absurda si prosteasca. Nu! Este mai mult decat prosteasca, frizeaza boala mintala, cretinismul….

Insesi ideea ca Dumnezeu a trebuit sa se nasca dintr-o fecioara, ca sa fie omorât de omenire pentru ca el, Dumnezeu, sa ierte pacatele omenirii, tine foarte mult de patologia mentala. Aceasta nebuie nu ne vine de la Dumnezeu. Eu am credinta ca un adevarat Dumnezeu, ar face exact ceea ce tu ai face, daca copii tai ar fi fost neascultatori si tu ai fi devenit suparat, pentru un timp.

Cu siguranta nu te-ai apuca sa-i spui copilului tau: „Adu-mi un ciocan si loveste-ma cu el peste mâna, tare, tare de tot, astfel ca eu sa pot sa te iert pentru obraznicia ta.” Nu! Mai degraba tu te-ai duce la al tau copil, l-ai lua in brate si i-ai spune ca il iubesti din toata inima, si ca niciodata nu ai putea sa fi mânios pe el; ca el inseamna pentru tine, mai mult decat viata ta chiar. Asta ai face, sau asta ar trebui sa faci; asta as face eu si orice carte care spune ca Dumnezeu ar face doar o farâma mai putin, nu poate fi „cuvântul Domnului”.

Nu trebuie sa fim sclavii unei superstitii primitive. Nu trebuie sa ne fie teama sa gândim, sa ne punem intrebari si sa cercetam. Trebuie sa ne eliberam mintea: Ridicati-va din genunchi si stati pe propriile picioare, ridicati-va capul, deschideti-va ochii si incepeti sa va folositi mintea. Folosirea mintii umane, ne-a facut sa ne ridicam deasupra tuturor animalelor si a facut omul stapanul intregului Pamânt. Mintea umana – ratiunea – este singura speranta pe care o avem. Astazi avem o veste buna (aluzie la ce inseamna „Evanghelie”): Imprastiati vestea cea buna! Mintile noastre sunt libere sa gandeasca.

ZIUA I – PARTEA 2

Suntem, fara dubiu, una din cele mai indoctrinate si inselate natiuni ale Pamantului; cel putin in ceea ce priveste domeniul religios. Astazi nu exista o amenintare mai mare pentru natiunea noastra si pentru libertatea noastra, decat Crestinismul. Nici o alta forta nu ar fi putut sa ascunda si sa schimbe adevarata istorie a Americii, asa cum a facut-o Crestinismul. Si nici o alta forta, nu ar fi putut sa insele atat de complet opinia publica americana asa cum Crestinismul a facut-o.

Agresiunea crestina impotriva Americii, impotriva drepturilor ne-crestinilor, este bazata pe iluzia ca Biblia este ‘cuvantul Domnului’. Haideti asadar sa cercetam ingrozitoarea istorie a acestei iluzii.

Daca stii un pic de istorie, stii ca Crestinismul si Biblia nu numai ca au esuat sa mentina pacea, dar stii ca acesta este responsabilul exclusiv al celor mai multe razboaie inutile si sangeroase. Stii ca toate cruciadele n-au fost decat simple razboaie de agresiune purtate de crestinism. Tu stii ca acesti cruciati, in ciuda credintei lor sincere in Biblie, in rugaciune, in crestinism si in Dumnezeul lor, au macelarit babati, femei si copii de fiecare data cand au cucerit vreun oras.

Si totusi crestinii numesc Biblia ‘cuvantul Domnului’ si pe ei insisi ‘morali’ !

Daca stii cat de cat putina istorie, stii ca atunci cand Biblia ‘a domnit’ si Crestinismul avea puterea, crestinii i-au torturat si ucis pe acei care se indoiau, ori nu erau de acord cu Biblia lor.

Si de fiecare data cand crestinii, pierd puterea sa persecute, ei ii ponegresc si ii numesc ‘imorali’ pe cei pe care nu mai pot sa-i persecute.

Si totusi crestinii numesc Biblia ‘cuvantul Domnului’ si pe ei insisi ‘morali’ !

Astazi crestinismul a castigat aceasta putere ingrijoratoare prin predarea Bibliei in loc de patriotism; creand confuzia intre pietate si patriotism; prin calomnierea bunilor americani ca fiind ‘comunisti’ si pe bunii patrioti ca fiind ‘tradatori’. Ei cultiva ura si neincrederea impotriva acelora care pretuiesc marile idealuri americane ale separarii religiei de stat si instiga la ura impotriva institutiei justitiei care protejeaza Constitutia natiunii noastre.

Crestinismul a ascuns si a schimbat in mod ilicit istoria Americii, a ascuns citate, fapte si probe care dovedesc ca Biblia si crestinismul au fost recunoscute ca dusmanul libertatii de acei care au infiintat aceasta natiune. Crestinismul a ascuns faptul ca Parintii Natiunii s-au luptat ca sa asigure libertatea de constiinta; ca s-au luptat sa puna Crestinismul la locul cuvenit – ca egal al tuturor celorlate ‘opinii religioase’; ca s-au luptat sa puna Biblia la locul pe care il merita – o carte ca oricare alta, printre multe alte carti.

Astazi istoria crestinilor ne spune doar un singur adevar: Cei care au ucis, de asemenea vor si minti !

Exceptand ipoteza in care esti un istoric dedicat istoriei Americii, nu ai cum sa stii ca deismul a fost forma de respingere directa si dezmintire a Bibliei crestine, a religiei crestine si a Dumnezeului crestin; nu aveti de unde sa stiti ca George Washington a fost prinicipalul om de stat care a pledat pentru separarea totala a statului si religiei si care a vegheat ca sa nu se faca nici o referinta la Crestinism sau divinitate in Constitutie (The Encyclopedia of Philosophy, Vol. 2). Nu stiti ca prima libertate pe care Constitutia trebuia sa o institue era libertatea de a nu fi obligat de si supus unei religii anume. Ca Thomas Jefferson a fost un deist si ca isi sfatuia nepotul sa ‘nu se dea inapoi nici macar de la faptul de a-si pune indrazneata intrebare in legatura cu existenta vreunui Dumnezeu’ (Letter to Peter Carr, Aug. 10, 1787, ‘Deism in the United States’, pp. 222-34). Nu stii ca deistul declarat Thomas Paine a facut mai mult decat oricare alt american pentru ca Statele Unite ale Americii sa fie o natiune libera si seculara. Si nu stii o mie de alte fapte ale istoriei Americii, care sunt in contradictie cu afirmatiile crestine; fapte care ar mentine America libera.

Nu trebuie insa sa fi un om de stiinta ca sa stii ca Crestinismul fundamentalist si fortele superstitiei biblice ataca astazi chiar fundamentele libertatii natiunii noastre.

Si totusi crestinii numesc Biblia ‘cuvantul Domnului’ si pe ei insisi ‘morali’ !

Istoria ne-a dovedit de mii de ori ca valorile morale personale nu pot supravietui unde oamenii cred in iertare divina, cred in iluzia Bibliei care zice ca o oarecare ‘forta superioara’ poate sa indeparteze vina de la vinovat fara sa indeparteze raul facut victimei.

Religia intotdeauna afirma ca imoralitatea izvoraste din lipsa de credinta, insa faptele dovedesc exact contrariul. Crestinismul nu a fost niciodata mai puternic in Statele Unite decat sunt astazi. Crestini au biserici in fiecare comunitate, monopolizeaza timpul de antena al radioului si televiziunii cu propaganda religioasa. Au bagat cu forta religia in afacerile guvernului nostru, in legislatia noastra, si in vietile noastre. Au reusit sa amuteasca toate opiniile si sa blocheze faptele opuse lor. Ei cuceresc continuu mai multe si mai multe puteri, mai multe si mai multe proprietati, mai multa si mai multa bogatie. Si pe deasupra nu au minimul bun-simt sa-si plateasca in mod onest impozitele…..

In acelasi timp in care religia crestina devine mai bogata decat oricand, mai influenta decat oricand, impozitele au crescut din ce in ce mai mari, saracia si foamea au crescut, rata criminalitatii a crescut mai sus si mai repede decat oricand, batranilor fiindu-le frica sa iasa din casa; drogurile au devenit o calamitate nationala si natiunea noastra a fost implicata in mai multe razboaie si conflicte internationale decat in orice alt moment al istoriei sale. Cum castiga crestinii puterea, iar si iar, dupa repetate esecuri in a institui pacea, progresul, prosperitatea si moralitatea?

Tehnica lor este simpla. Ei numesc Biblia ‘cuvantul Domnului’ si pe ei insisi ‘morali’.

Nu trebuie sa permitem prostiei organizate sa distruga aceasta natiune mareata care suntem. Poporul american trebuie sa fie constient de un singur si simplu fapt:

Biblia nu este, SI NU POATE FI ‘cuvantul Domnului’!

ZIUA II – PARTEA 1

In Biblie, Cartea numerelor, capitolul 31, versul 15 zice (Numeri 31: 15): ‘Si Moise le spuse lor, ‘Cum ? ati lasat in viata toate femeile?’

Si versul 17 si 18 zice: ‘Acum dar, omorati pe orice prunc de parte barbateasca, si omorati pe orice femeie care a cunoscut pe un barbat culcandu-se cu el; (18) dar lasati in viata pentru voi pe toti pruncii de parte femeiasca si pe toate fetele cari n-au cunoscut impreunarea cu un barbat’. (n.t. – Numeri 31: 1, 2 zic de asemenea: ‘Domnul a vorbit lui Moise si a zis: (2) Razbuna pe copii lui Israel impotriva Madianitilor, apoi vei fi adaugat la poporul tau.’)

Stiu ca Biblia nu este cuvantul lui Dumnezeu pentru ca ne spune ca Dumnezeu este un criminal; ca Dumnezeu a ucis, sau a facut ca sa fie ucisi milioane de oameni nevinovati. Ca Dumnezeu a aprobat uciderea de civili, de copilasi mici, de batrani fara putere, de femei fara aparare, de prizonieri de razboi si chiar de biete dobitoace. Ne spune ca Dumnezeu a aprobat ordinele date soldatilor de catre Moise, ca acestia ‘sa tina fecioarele pentru ei.’ Detest si neg o astfel de carte, resping si numesc calomnioasa orice carte care spune ca asa este Dumnezeu. Biblia il murdareste si il calomniaza pe Dumnezeu, de aceea neputand fi ‘cuvantul Domnului’.

Daca exista un Dumnezeu, atunci Biblia este o blasfemie; daca nu exista un Dumnezeu, Biblia este un mit. Oricum ar fi, Biblia nu este ‘cuvantul Domnului’…..

In Exodul 2: 45, 46 se spune ca Dumnezeu ar fi zis (45): ‘Si voi locui in mijlocul copiilor lui Israel, si voi fi Dumnezeul lor. (46) si ei vor cunoaste ca Eu sunt Domnul Dumnezeul lor care i-a scos din tara Egiptului, si ca sa pot locui in mijlocul lor: Eu sunt Domnul Dumnezeul lor.’

Astfel Biblia spune in modul cel mai clar posibil ca Dumnezeul Vechiului Testament (Iehova) este ‘Domnul Dumnezeul evreilor’, ‘Dumnezeul copiilor lui Israel,’ Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob. Vechiului Testament este povestea unei zeitati tribale private, a carei principala si unica grija este pentru ‘poporul sau ales.’ Este un dumnezeu creat de catre preotimea acestui trib pentru a justifica atrocitatile comise de catre acesta. Este povestea unui simplu dumnezeu tribal, si ca oricare dintre dumnezeii tribali ai lumii din acea perioada, reflecta intotdeauna felul de a fi al oamenilor care l-au creat. Daca tribul era un trib iubitor de razboaie, violent, asa era si dumnezeul lor.

Biblia ne spune ca tribul evreilor era foarte agresiv, un trib ostil si razboinic, si de aceea dumnezeul lor reflecta ferocitatea lor fara margini. Acest dumnezeu, si cartile Vechiului Testament este plin de sange inocent, de oameni cuceriti si ucisi, de fecioare violate – bieti copii doar ! – de cruzimi inumane si crime de nespus – toate aprobate de catre Dumnezeul din Vechiul Testament ! Nu avem nevoie de un astfel de Dumnezeu in lumea noastra de azi.

Suntem de fapt foarte norocosi ca Biblia nu este ‘cuvantul lui Dumnezeu’ !

Biblia ne spune ca Dumnezeu este mic, ca Dumnezeul Bibliei nu este dumnezeul Universului infinit; nu este nici macar dumnezeul intregului pamant – asa mic cat este el ! Este Dumnezeul unui trib indepartat si primitiv, dintr-o zona obscura a micului nostru pamant, pentru o perioada restransa de timp, cu mult timp dupa aparitia omului. Un astfel de concept de Dumnezeu este o insulta si este absolut fals ! Pot crede intr-un Dumnezeu incomprehensibil de mare, insa nu as putea crede intr-un Dumnezeu desgustator de mic.

Este cert ca adevaratul Dumnezeu al Universului nesfarsit nu poate fi mic. Biblia descrie un Dumnezeu prea insignificant pentru o credinta inteligenta. Cand am fost crestin, simplul gand ca in Biblie ar putea fi o minciuna imi repugna, exact ca oricarui crestin credincios. Am fost invatat ca Biblia era ‘cuvantul lui Dumnezeu’. Am fost invatat sa cred – sa cred orbeste si sa ma inchin fara sa-mi pun intrebari. Stiind ca este ‘cuvantul lui Dumnezeu’ stiam ca in Biblie nu avea cum sa fie nici macar o minciuna, simteam din adancul fiintei mele ca Dumnezeu nu a mintit. Inca cred acest lucru ! Daca exista un Dumnezeu, acest Dumnezeu nu ar minti. Nu mi-a trecut niciodata prin cap ca Biblia nu ar fi ‘cuvantul lui Dumnezeu’, ca ar putea fi o contrafacere, produs al inselaciunii umane. A venit un timp insa, cand m-am decis sa citesc Biblia din nou, de aceasta data exact asa cum as citi cartile unei religii diferite si straine, sa o vad cu ochii unui necredincios care isi uzeaza ratiunea. Ar parea Biblia in ochii unui necredincios, ca rationala, ca morala si ca o forta utila umanitatii? Atunci am gasit o minciuna, si trecand mai departe am mai gasit una, apoi altele si altele. Pentru mine a fost o revelatie; a fost ca si cum cineva m-ar fi dezlegat la ochi dupa ce fusesem legat o viata intreaga, putand vedea in sfarsit lumina adevarului pentru prima data. Cu totii stim ca o carte care contine minciuni nu ar putea fi ‘cuvantul lui Dumnezeu’. Cu toti stim asta, indiferent cum il vedem fiecare pe Dumnezeu. Biblia nu poate fi ‘cuvantul lui Dumnezeu’ pentru ca Biblia contine minciuni.

Biblia spune in Exod 10 versul 27: ‘Insa Dumnezeu a impietrit inima lui Faraon si Faraon n-a vrut sa-i lase sa plece.’ Apoi in versul 29 citim: ‘Si se intampla ca la mijlocul noptii, Domnul ucise toti intai-nascutii in Tara Egiptului, de la intai-nascutul Faraonului ce se gasea pe tron, pana la intaiul nascut al robului ce se gasea in mizerie; si toti intai-nascutii dobitoacelor.’ (n.t. – in alte versiuni (de ex. Biblia publicata de Societatea Biblica de care dispun) apare in alt loc, dar cu acelasi continut: Exodul 11: 4, 11: 5, 11: 6: (4) Moise a zis: ‘Asa vorbeste Domnul: Pe la miezul noptii voi trece prin Egipt; (5) si toti intaii nascuti din tara Egiptului vor muri, de la intaiul nascut al lui Faraon care sade pe scaunul lui de domnie, pana la intaiul-nascut al roabei care sta la rasnita, si pana la toti intaii-nascuti ai dobitoacelor.’ (6) In toata tara Egiptului vor fi tipete mari, asa cum n-au fost si nu vor mai fi.)

Aceasta este o minciuna !

Dumnezeul Universului nesfarsit n-ar ucide copii nevinovati. Este o minciuna aceea ca ‘Dumnezeu a impietrit inima Faraonului’ astfel incat el, Dumnezeu, sa aiba motiv sa ucida copilasi nevinovati. Aceasta este o minciuna si o blasfemie ! In Bibie in Deuteronomul 28:16 Dumnezeu se zice ca ar fi spus: ‘Insa din orasele acestor popoare pe care Domnul Dumnezeul tau ti le-a dat drept mostenire sa nu cruti cu viata nimic din ceea ce respira.’ (nt – in varianta mea (‘Biblia sau Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament cu trimiteri’ publicata de Societatea Biblica) citatul apare mult diluat (‘Vei fi blestemat in cetate si vei fi blestemat pe camp.’)

Aceasta este o minciuna !

Dumnezeul spatiilor infinite nu a spus niciodata unor salbatici sa macelareasca oameni invinsi astfel incat ‘sa nu scape nimic din ceea ce este in viata.’ Este o simpla minciuna a salbaticilor pentru a-si justifica jafurile si omorurile contra vecinilor lor. Biblia nu este ‘cuvantul Domnului’. In Biblie in Iosua 10: 12, 13 se zice: ‘Atunci Iosua a vorbit Domnului in ziua in care a dat Domnul pe Amoriti copiilor lui Israel si spuse in fata lui Israel: ‘Soare, opreste-te deasupra Gideonului; si tu luna peste valea Ajalonului.’ (13) si soarele se opri, si luna statu pe loc pana ce oamenii se razbunara inpotriva dusmanilor.’ (n.t. – in varianta mea Iosua 10:12, 13 doar numele apar intr-o forma particulara: ‘Atunci Iosua a vorbit Domnului in ziua in care a dat Domnul pe Amoriti in mainile copiilor lui Israel si a zis in fata lui Israel: ‘soare, opreste-te deasupra Gabaonului; si tu, luna asupra vaii Aialonului !’ (13) si soarele s-a oprit, si luna si-a intrerupt mersul, pana ce poporul s-a razbunat pe vrajmasii lui.’)

Asta este o minciuna !

Dumnezeul Universului infinit nu a oprit niciodata soarele (adica vrea sa zica ca a oprit Pamantul sa se invarta) astfel incat o adunatura de salbatici sa poata avea timp sa macelareasca pe indelete o alta adunatura de salbatici.

Este o minciuna !

In Biblie in 1 Smauel 6:19 (Cartea intai a lui Samuel 6:19) scrie: Si El ii lovi pe oamenii din Bethsemesh pentru ca s-au uitat in chivotul Domnului, lovi din oameni 50 de mii saptezeci de oameni: si oamenii au plans ca Domnu’ ii lovise pe mare parte din oameni cu mare macel’. (n.t. – in varianta mea: ‘Domnul a lovit pe oamenii din Bet-Semes cand s-au uitat in chivotul Domnului; a lovit cincizeci de mii saptezeci de oameni din popor. Si poporul a plans, pentru ca Domnul ii lovise cu o mare urgie.’)

Aceasta este o minciuna !

Dumnezeul Universului nesfarsit nu ar macelarii oamenii dintr-un trib de salbatici doar pentru ca au tras cu ochiul la nimicurile superstitiei unui alt trib de salbatici….

Putem continua sa citam astfel de minciuni primitive din Biblie pana ametim, toate dovedind insa un singur lucru: Biblia nu este ‘cuvantul lui Dumnezeu’.

Tot ce va cer este sa cititi Biblia. Cititi-o cu o minte deschisa si veti fi socati ca ati putut sa credeti vreodata pentru un moment ca Biblia este ‘cuvantul lui Dumnezeu’. Chiar pana si unii crediniosi au vazut ‘veninul’ care se afla in Vechiul Testament. Stiu ca ei au jurat sa nu gandeasca cand citesc Biblia, sa nu rationeze, ci numai sa creada. Insa cativa dintre ei totusi, au facut un mic pas, de a se abate de la Vechiul Testament. Ei n-or sa recunoasca vreodata deschis, insa unii credinciosi crestini si-ar fi dorit ca Vechiul Testament sa nu fi fost vreodata scris. Se simt rusinati de vechiul Dumnezeu – si de macelul fara sens !

Il poti vedea acolo, in genunchi, ochii bine inchisi, mainile impreunate, capul plecat si creierul scos din priza. Insa in valtoarea scenelor inspaimantatoare din care sangele nevinovatilor tasneste valuri iar tipatele femeilor macelarite si al copiilor violati barbar, rasuna strident si sumbru, ceva se strecoara in mintea lui. Evolutia si moralitatea naturala au construit un circuit de siguranta in creierul lui, care impotriva propriei lui vointe, l-a facut sa isi foloseasca pentru un moment ratiunea si logica.

Cumva au realizat ca e ceva in neregula cu Vechiul Testament ! Nu pre stiau ei bine ce este in neregula, insa se parea ca este ceva acolo care nu este tocmai corect. Si astfel au evoluat. Au evoluat impotriva lor insisi – si au creat un nou Dumnezeu: Isus ! Amin, inca mai este o speranta pentru omenire !

Ajungem acum deci la Noul Testament si desi Noul Testament il citeaza pe Isus spunand in Matei 5: 17, 18: ‘Sa nu va ganditi cumva ca am venit sa distrug Legea cea veche sau profetii: N-am venit sa distrug, ci sa implinesc. (18) Ca adevarat este ce va spun, pana cand cerul si pamantul nu vor trece, nu va trece in nici un fel nici o bucatica din Lege pana ce nu s-a implinit totul’, Noul Testament este incercarea filosofului credincios sa creeze o noua idee de Dumnezeu pentru a scapa de sangerosul si funestul Dumnezeu tiranic din Vechiul Testament.

Ce fel de Dumnezeu este acest nou Dumnezeu? Stim ca Evanghelia cea mai veche din Noul Testament a fost scrisa dupa anul 78 AD, iar celelalte Evanghelii sunt chiar mai recente. Astfel stim ca citatele din noul Dumnezeu, Isus, au fost doar povesti orale pentru cel putin o generatie, iar in cele mai multe cazuri pentru mai multe.

Haideti sa vedem ‘ce se spune’ ca a spus Dumnezeu, potrivit Noului Testament.

Isus se afirma c-ar fi spus (Luca 14:26): ‘Daca vreun om vine la mine si nu uraste pe tatal lui, pe mama lui, pe sotia lui si pe ai sai copii, si pe fratii lui, si pe surorile lui, da, si propria lui viata, nu-mi poate fi ucenic.’

Acestea nu pot fi cuvintele Domnului !

Se afirma ca Isus ar fi spus (Matei 10: 34, 35, 36, 37): ‘Sa nu va-nchipuiti ca am venit sa aduc pacea pe pamant: Am venit nu ca sa aduc pacea, ci sabia. (35) Pentru ca am venit sa aduc dihonia intre om si tatal lui, intre fata si mama ei si intre nora si soacra. (36) Si dusmanii omului se vor gasi printre ai sai, din propria lui casa. (37) Cel ce-si iubeste mama sau tatal sau, atunci nu este demn de mine: si cel ce-si iubeste fiu sau fiica mai mult decat pe mine, atunci acela nu e demn de mine.’

Acestea nu pot fi cuvintele Domnului !

Cum putem sa regasim vreodata pacea cu astfel de dumnezei bantuind mintile oamenilor? Se afirma ca Isus ar fi spus (Matei 19: 29 si Marcu 10: 29): ‘Si oricine a lasat case, frati sau surori; sau tati or mame, sau sotii, sau copii, sau pamanturi de dragul numelui meu va primi insutit si va mosteni viata vesnica.’

Acestea nu pot fi cuvintele Domnului !

Se afirma ca Isus ar fi spus (Marcu 9: 43, 44, 45, 46, 47, 48): ‘Si daca mana ta te supara (n.t. – in varianta mea peste tot unde in varianta lui Fields apare ‘supara’ la mine apare ‘te face sa cazi in pacat’), tai-o: este mai bine ptr. tine sa intri in viata vesnica olog, decat sa te duci cu doua maini in iad, in focul care nu se stinge. (44) Unde viermele lor nu moare si focul nu se stinge. (45) Si daca piciorul tau te supara, taie-l; este mai bine sa intri in viata vesnica schiopatand, decat sa fi aruncat in iad intreg, in focul care nu se va stinge niciodata. (46) Unde viermele lor nu moare si focul nu se stinge. (47) Si daca ochiul tau te supara, scoate-l ; este mai bine ptr. tine ca sa intri in Imparatia lui Dumnezeu cu-n singur ochi, decat sa fi aruncat avand doi ochi in focul iadului: (48) Unde viermele lor nu moare si focul nu se stinge.’ Acestea nu sunt cuvintele Domnului; sunt cuvintele bolii mintale, ale dementei !

Se afirma ca Isus ar fi spus (Luca 12: 5): „Dar am sa va previn de cine trebuie sa va fie frica: Temeti-va de El, care dupa ce a ucis are puterea sa arunce in Iad; Va spun voua, temeti-va de El!”

Crestinismul se bazeaza pe frica si se perpetueaza prin frica. Acesta nu ar fi felul cum ar proceda un Dumnezeu adevarat, Dumnezeul necuprinsului Univers.

In Noul Testament, ca si in Vechiul Testament, putem sa gasim si sa citam spuse ale noului Dumnezeu pline de cruzime, absurde, care nu seamana cu ce ne asteptam ca ar zice un Dumnezeu adevarat. Spuse care noi stim ca sunt ale oamenilor, ale unor oameni cruzi, josnici, fara inima si tembeli. Cuvinte de ura si razbunare. Cuvinte care sa inspaimante si sa oprime. Acestea sunt cuvinte care sa dea putere preotului, bisericii si religiei.

Sunt cuvinte care sa distruga ratiunea si sa transforme mintea umana intr-un sclav.

Noi stim ca mitul lui Isus din Noul Testament a fost preluat din povestea celui care a infiintat cultul lui Eseene. Creatorul Eseeneismului a murit prin 88 î.e.n. si tot ce Isus „din Nazaret” se spune ca ar fi spus si facut, a fost scris aproape o suta de ani inainte de data cand se spune ca s-ar fi nascut Isus „din Nazaret”.

Din cultul eseenian al vechii religii ebraice, a aparut un nou Dumnezeu, un nou mit, o noua religie si un „Nou Testament”. Insa munca pozitiva a filozofului religios care a creat Dumnezeul din Noul Testament, a fost deformata si corupta de religia organizata. Mitul lui Isus din Noul Testament, nu mai seamana cu acel conducator bun si amabil al adeptilor lui Eseene, care a trait, a suferit si a murit cu putin inainte de 2000 de ani in urma.

In Noul Testament gasim un Dumnezeu care s-a dezvoltat in perioada primelor secole ale existentei religiei crestine. Crestinismul s-a dezvoltat prin ura religioasa. Cei slabi era numiti eretici si invataturile lor erau suprimate in cel mai brutal mod, astfel crestinismul care a supravietuit, este ortodoxia (n.t. – aici cu sens de fundamentalism religios) celui puternic si crud.

Fundamentalismul religios l-a distrus pe blajin si a umplut in schimb Crestinismul cu ura, foc si manie.

Mireanul crestin si predicatorii de duzina de la TV, care au atat de mare influenta si care atrag prin retorica emotionala, astazi nu realizeaza decaderea si deteriorarea care s-a produs in Crestinism in perioada formarii sale. Pozitivul din povestea originala a fost marginalizat, iar urâtul si raul i-a luat locul. Ideea de CHIN ETERN ca si ideea de iertare usuratica a pacatelor, a aparut si s-a pietrificat in dogma si doctrina. In Noul Testament a aparut un Dumnezeu, mult mai rau decat cel din Vechiul Testament. Tot atat de rau pe cat este mai rea TORTURA ETERNA decat somnul vesnic, tot atat de rau pe cat este mai rau sa arzi PE VECIE, decat pur si simplu sa dispari! In contrast cu Dumnezeul din Vechiul Testament, Dumnezeu din Noul Testament nu se multumeste cand victimele sale zac moarte la pamant: „Fiul lui Dumnezeu” nu numai ca a continuat traditia familiei, dar a depasit cele mai salbatice asteptari ale Tatalui… Daca suntem asa de cruzi sa credem Biblia, trebuie sa credem ca Dumnezeul Noului Testament PEDEPSESTE PE CEL MORT IN MOARTE! Acest Dumnezeu a gasit o metoda sa-i tortureze chiar si pe acei care au platit cu viata, supremul pret pe care o fiinta il poate plati. Dumnezeul Noului Testament si-a instalat camera de tortura acolo de unde nu poti sa scapi de ea, acolo unde moartea nu poate fi binevenita eliberare… „Chinul etern”, „arderea pe vecie”, aceasta ingrozitoare credinta, acesta haina nedreptate infaptuita continuu si etern, a devenit inima si baza religiei crestine. Oamenii nu cred gândind, nu cred dintr-o dorinta de bunatate sau piosenie, ci datorita fricii – o frica in starea cea mai pura, o frica devastatoare, o frica care „amorteste” creierul. Ei cred pentru ca le este frica sa gândeasca, le e frica sa-si puna intrebari. Ei isi tin mintea blocata la nivelul infantilitatii, cu frica de a deveni un barbat adult sau o femeie adulta. Ei cred pur si simplu pentru ca le este frica sa nu creada!

Cei care cred in Iad nu pot cunoste niciodata adevarul, pentru ca sunt orbiti de frica. Ideea de iad a fost creata pentru a institui o dictatura in materie de credinta, iar cei care cred in ea, traisesc sub o tiranie cu mult mai mare decat orice ar putea crea vreodata un tiran in viata reala. Ei cred ca sunt tot timpul sub ochiul ager al tiranului! Ei cred ca orice cuvant este inregistrat, ca orice actiune personala este notata, chiar si cele mai intime ganduri ale lor fiind cunoscute si judecate de catre crudul stapan al eternei si nemiloasei pedepse. La astfel de credinciosi, fiece act si gând, sunt rezultatul direct al fricii. Ei sunt realmente de compatimit!

Aceasta dogma a Infernului a distrus insesi bazele moralei. Forta primara a moralei sta in sentimentul de empatie; in a simti suferinta altora si a-ti pasa! Dogma Infernului a distrus acest fundament pe care se aseaza morala. Ne cere sa credem ca o mama ar putea sa stea voioasa si senina in ceruri si sa se uite la fiul ei neascultator sau la fiica sa neascultatoare, arzand si suferind in Iad PENTRU VECIE. Detest o credinta care poate face oamenii asa de lipsiti de mila!

N-as putea fi nicicand un crestin! N-as putea fi nicicand fericit intr-un Rai, stiind ca exista oameni suferind PE VECIE in Iad.

Resping ideea ca exista Iad!

Resping ideea ca exista un Dumnezeu razbunator!

Nutresc o mare simpatie pentru oameni, pentru durerile lor, pentru suferintele lor, pentru simtirile, ratacirile si sperantele lor. Si neg ca o carte care spune minciuna ca exista o nedreptate atat de mare si nesfarsita ca Iadul, ar putea fi „cuvântul lui Dumnezeu”!

Pe la inceputul acestui secol, au fost facute si publicate mai mult de o suta de studii care puneau sub semnul intrebarii istoricitatea lui Isus. A fost Isus un personaj istoric real, sau a fost un mit? Una din cele mai faimoase carti pe aceasta tema a fost „In cautarea personajului istoric Isus” a lui Albert Schweitzer. Cartea a fost publicata pentru prima oara in 1906. In paginile ei, Schweitzer conchidea: „Isus din Nazaret care si-a oferit serviciile ca Mesia, care a propavaduit etica „Imparatiei lui Dumnezeu”, care a infiintat „Imparatia Cerului pe pamant” si care a murit ca sa dea finala consacrare operei sale, nu a existat in fapt niciodata.” (pag. 398)

Istoria si stiinta ne spun ca Isus nu a fost un dumnezeu ci un mit; un Isus din Nazaret nu a trait in timpul in care se spune ca Isus ar fi trait si nimeni in timpul acela nu a facut lucrurile care se spune ca au fost facute de Isus. Stim astazi unde isi are originea mitul lui Isus si cum s-a nascut. Descoperirea adevarului despre Noul Testament este unul dintre miracolele cele mai mari ale lumii moderne. Este ca si cum ar exista intr-adevar un Dumnezeu si acest Dumnezeu si-ar fi zis: „Ajunge cu acest mit care a produs atat de multa ura si necaz, atat de mult razboi si persecutie, atat de multa tortura si suferinta! Ii voi pune capat inainte sa distruga intregul Pamant.”

Care sunt aceste „miracole” care au revelat adevarul despre originile mitului lui Isus, al Crestinismului si al Noului Testament ? In decembrie 1945, in Egiptul superior au fost descoperite un grup de 52 de suluri gnostice care datau din jurul anului 148 AD. Aceste prime suluri ne dau informatii despre lupta intre diferitele doctrine si incertitudinea din jurul Crestinismului timpuriu. In 1947, a avut loc o a doua descoperire incredibila. In Qumran. Pe litoralul Marii Moarte, la aproximativ 24 km de Ierusalim au fost descoperite un alt important numar de suluri stravechi. Aceste suluri sunt cunoscute ca „Sulurile de la Marea Moarta”. Impresia lasata publicului a fost ca acolo au fost descoperite doar cateva suluri, doar cele descoperite in prima grota. Insa realitatea este ca au fost descoperite sute de suluri, acestea fiind mai vechi cu aproximativ o mie de ani decat orice alta copie cunoscuta a Bibliei, ele continand toate cartile Vechiului Testament mai putin Estera. Mai sunt deasemenea alte suluri care au fost scrise cu o suta de ani mai inainte de perioada in care se spune ca ar fi trait Isus din Nazaret; ele contin „Predica de pe Munte” si alte farame de bunatate si intelepciune atribuite lui Isus. Ele nu contin insa nici una din zicerile haine ale lui Isus: Acestea au fost adaugate mai tarziu…. Aceste vechi suluri pur si simplu distrug orice credibilitate a bazei istorice a Crestinismului, dovedind ca Noul Testament isi are originea in scrierile istorice, „neinspirate”, ale oamenilor. Aceste suluri nu au fost prezentate in mod onest publicului. Este straniu ca ceea ce Dumnezeu cauta asa asiduu sa aduca la suprafata, „oamenii Domnului” sunt atat de hotarati sa ascunda! Religia este o afacere de anvergura, care „invârte” miliarde de dolari, iar cei care detin pozitii de profit si prestigiu in acest business, nu vor permite ca un biet adevar sa devina o amenintare pentru religie.

Cum credeti ca ar fi Dumnezeu daca ar fi sa existe intr-adevar un Dumnezeu? Dumnezeu ar fi drept, ingaduitor, bun, de nadejdie, inteligent si intelept. Pe scurt, Dumnezeu ar fi toate acele lucruri care Dumnezeul Bibliei crestine nu este! Un Dumnezeu adevarat ar fi mai bun decat cel mai bun dintre noi, nu mai rau decat cel mai rau dintre noi! Daca era Dumnezeu, nu ar fi razboi, nu ar fi rautate, nu s-ar muri de foame, nu ar exista suprapopulare, poluare, mizerie, religie, napasta si boala; nu ar fi dogme, doctrine si crezuri! Nu ar fi nevoie sa se creada prostii si nu ar exista frica de a-ti folosi judecata. Chiar stiinta, filosofia si ratiunea ar fi respectabile, daca ar exista un Dumnezeu. Pe cinstite acum! Cine s-ar inchina la un Dumnezeu ca Dumnezeul Bibliei!?? Nu o persoana care gandeste!

Cu siguranta nu o persoana blânda si draguta, nu o persoana dreapta sau iubitoare. Trebuie sa fie o persoana infricosata. O persoana atat de inspaimantata incat nu gândeste si care pur si simplu se prabusesete si se târaste in fata unui tiran. Numai un las s-ar putea inchina orbeste tiranului ucigas, sângeros si razbunator pe care Biblia ni-l descrie ca fiind „Dumnezeu”. Eu NU ma voi inchina unui astfel de Dumnezeu!

Nu pot crede si nu voi crede intr-un astfel de Dumnezeu. Este o minciuna. Este o blasfemie si o murdarire impotriva insasi ideii de Dumnezeu. Biblia nu este „cuvantul lui Dumnezeu”.

Cu un Dumnezeu ca cel al Bibliei, nici nu mai avem nevoie de un Diavol… Cand studiem Bblia trebuie sa ne punem serios intrebarea daca nu am fost cumva indrumati gresit in mod intentionat si facuti sa ne inchinam elementelor negative in locul celor pozitive… Trebuie sa ne punem serios intrebarea daca „credinta” nu este cumva partea negativa, iar „indoiala” cea pozitiva a religiei. In definitiv intotdeauna cei care au muscat adânc din „fructul cunoasterii binelui si raului” – exact fructul pe care Biblia ni-l interzice! – au fost cei mai drepti, cei mai blânzi, cei mai morali si cei mai respectabili.

Sa fi avansat lumea asa de mult oare, incat ceea ce parea bun pe timpul celor care au scris Biblia, este considerat rau astazi? Haideti sa ne gandim la asta! Daca Biblia nu este cuvantul lui Dumnezeu si evident nu este, atunci haideti sa ne gandim cine a scris Biblia si mai ales de ce. Daca Biblia nu este cuvantul lui Dumnezeu, si evident nu este, atunci haideti sa ne gandim cine a scris Biblia si mai ales de ce.

Biblia a fost scrisa de preoti primitvi, insa acei preoti primitivi erau invatatii vremii lor. Ei erau gânditorii si datatorii de legi. Autoritatea lor izvora din pretentia ca vorbeau in numele Domnului. Omul primitiv era usor de prostit si adesea preotul din vechime se prostea pe el insusi, exact asa cum anumiti preoti sinceri se inseala astazi la rândul lor pe ei insisi. Preotii care au scris Biblia s-au straduit din toate puterile si au incercat sa produca ceea ce s-a vrut „ultimul racnet” in materie de cunoastere si morala pentru timpul lor. Aceasta carte care este Biblia, a reprezentat atunci esenta celor mai bune cunostinte, celor mai inalte criterii morale si celor mai avansate interpretari ale lumii. Era cat de sus au putut ei ajunge atunci cu gândirea. Si au crezut ca era atat de sus, incat niciodata vreo minte nu s-ar putea duce mai sus de atât. Astfel au facut cât au putut ei mai bine si au numit aceasta „cuvantul lui Dumnezeu”. Acest „ultim racnet” al acelui timp, este insa mai jos de genunchiul broastei pentru omul modern…. Omenirea a avansat in decursul miilor de ani care au trecut de când a fost scrisa Biblia, iar nivelul nostru de cunoastere si inaltele noastre principii morale de astazi, ne spun ca acest ultim racnet, Biblia adica, nu este cuvantul lui Dumnezeu. Astazi avem o nevoie disperata de a gasi un nou Dumnezeu – un Dumnezeu care sa nu fie o insulta la adresa inteligentei noastre – un Dumnezeu care sa fie atât de mare cat nesfarsitul cosmos. Un Dumnezeu drept care sa nu aiba galaxii „alese” si forme „preferate” de viata: o forma de viata care sa-i fie spus sa macelareasca alte forme de viata. Avem nevoie disperata de un Dumnezeu care sa ne porunceasca sa gândim in loc de a crede si a ne inchina. Avem nevoie de un Dumnezeu care sa ne civilizeze, nu de unul care sa ne faca salbatici. Insa nu trebuie sa fim atat de absurzi si naivi, ca vechii preoti ce au scris Biblia. Nu trebuie iar sa dam din noi tot ce poate fi mai bun si avansat astazi, sa cream o alta „Biblie” si sa spunem apoi „crede !” Cat de curand s-ar intampla din nou ca generatiile viitoare sa priveasca ca animalice cele mai inalte standarde morale ale noastre, ca si copilaresti cele mai inalte culmi intelectuale actuale, iar viziunea noastra despre lume ca fiind primitiva? Cat de curand se vor gasi copii copiilor nostrii, impartiti din nou, cu viitori preoti fundamentalisti insistand ca acesta carte a noastra este „cuvantul Domnului”, iar cativa eretici ai viitorului spunand: „Este doar delirul prostiei”. Nu trebuie sa tinem pe loc viitoarele generatii blocate la nivelul nostru! Haideti sa ne ridicam pe vârful picioareleor si sa facem un semn, dar lânga acest semn sa scriem: „Pune-ti intebari si creste!” Astazi, cunostintele noastre cele mai avansate NU sunt „cuvantul Domnului”, iar cea mai inalta intelepciune a oamenilor care au trait si gândit acum mii de ani, NU este „cuvantul lui Dumnezeu”. Exista un singur lucru pe care intotdeauna intelepti si eretici deopotriva l-au stiut, pe care filosofi si oameni de stiinta il stiu de generatii, un lucru pe care chiar teologii il stiu astazi, un lucru care elibereaza mintea omului si alunga frica. A venit timpul ca victimele insele sa afle acest lucru: Biblia nu este „cuvantul lui Dumnezeu”!

ZIUA II – PARTEA II
Pentru mii de ani, Crestinismul si Biblia au esuat in a aduce pacea si armonia in lume. De fapt, Biblia a fost responsabila de unele din cele mai diabolice masacre si persecutii cunoscute in istorie. Astazi aceste fapte istorice sunt scoase din cartile noastre de istorie. Omenirea sta astazi intre trecut si viitor, asa cum nicicând n-a stat pana acum. Cu totii stim ca exista de asemenea posibilitatea, ca omenirea sa nici nu aiba un viitor; ca ne-am putea autodistruge. Daca este sa supravietuim acestei ere atomice, va trebui sa gasim un nou mod de a gândi, astazi nu mai putem crede orbeste si urâ pe cei ce cred in mod diferit de noi. In schimb, trebuie sa gasim noi metode pentru a uni omenirea, noi metode de a indeparta limite si bariere inutile. Trebuie sa gasim solutii pentru a indeparta cauza urii. O mare parte din ura si necazul pe care il vedem astazi in lume, se bazeaza pe iluzia ca Biblia este „cuvantul lui Dumnezeu”.

Nicand nu a existat o sursa mai mare de ura ca supozitia ca „Noi infaptuim vrerea Domnului”, ca noi avem „Adevaratul Cuvant al lui Dumnezeu” care ne conduce si ca menirea noastra este aceea de a distruge ceva „centre ale raului” prin lume. De-a lungul istoriei, aceasta iluzie a fost responsabila de cele mai groaznice razboaie si atrocitati.

Aceasta iluzie poate distruge lumea! Nu exista azi un conflict in lume, care sa nu isi aiba radacina in diferenta de opinii religioase; evreii, crestinii si musulmanii, se macelaresc intre ei in Liban, catolici si protestanti se ucid intre ei in Irlanda. Si oare cât din ura noastra pentru Rusia si comunism, nu izvoraste din faptul ca ei au ales sa institue Ateismul.

Cand citim ca teroristi musulmani vor sa bage un camion ticsit cu exploziv intr-o cladire si ca vor muri ei insisi astfel, in al lor „razboi sfant”, suntem capabili sa recunoastem asta ca o forma de nebunie.

Cand insa auzim un crestin fundamentalist predicand „Nici o coexistenta cu comunismul fara Dumnezeu!”, ar trebui sa stim, ca asta este tot atat de nebunesc in epoca noastra atomica.

Cand citim ca un influent lider crestin a reafirmat dogma medievala ca controlul nasterilor si contraceptivele sunt imorale si impotriva Bibliei, va trebui sa ne dam seama de asemenea ca aceasta este curata boala mintala in a noastra lume supra-populata. Astfel de invataturi tin de trecut, un trecut plin de ura, razboi si persecutii; un trecut plin de credinta oarba si iluzii religioase. Astazi jucam o carte pentru totdeauna.

Astazi trebuie sa gasim un nou mod de a gândi, o noua abordare a problemelor noastre. Nu mai putem sa ne bagam capetele in nisipurile superstitiei si sperantei desarte ca „Dumnezeu” ne va proteja; aceasta speranta a esuat mult prea des. Acei care studiaza istoria stiu asta.

Acei care au stiut ca Biblia nu este „cuvantul lui Dumnezeu”, au adus Renasterea si au salvat omenirea de intunericul Evului Mediu.

Acei care au stiut ca Biblia nu este „cuvantul lui Dumnezeu”, au avut intelepciunea sa faca din America o natiune libera.

Acei care au stiut ca Biblia nu este „cuvantul lui Dumnezeu”, ne-au dat fiece mare progres in stiinta si filosofie.

Si aceei care stiu ca Biblia nu este „cuvantul lui Dumnezeu”, sunt singurii care pot conduce omenirea la pace si ii pot asigura acesteia supravietuirea.

Biblia, ca si toate celelalte „carti sfinte” sunt ale trecutului. Daca omenirea nu reuseste sa depasasca aceste relicve barbare care ne despart si produc atâta ura, nu putem spera sa avem un viitor. Nu putem spera sa supravietuim nici macar o alta generatie. Daca omenirea spravietuieste, generatiile viitoare vor cunoaste aceste timpuri ca „evul propagandei”, timpul urii motivata de intoleranta pentru opinia aproapelui. Generatiile viitoare se vor mira cum in ciuda tehnologiei moderne si a abundentei masive de cunostinte stiintifice, am putut totusi ramane inradacinati in legende primitive ale vremurilor de mult apuse; se vor mira cum n-am putut vedea raul si pericolul inchinarii la un faliment istoric. Daca omenirea supravietuieste acestui ev religios, generatiile viitoare se vor uita la instrumentele noastre de razboi si se vor indoi de faptul ca am fost sanatosi mintali, exact asa cum noi ne uitam la instrumentele de tortura ale trecutului ev religios si ne indoim de sanatatea mintala a celor care le-au produs si folosit.

Deja iluzia ca Biblia este „cuvantul lui Dumnezeu” a corupt in mod periculos ratiunea de a fi a Americii in lume. Superabundentza de propaganda religioasa din America zilelor noastre, ne-ar putea face sa credem ca principalul scop al acestei natiuni este pastrarea si expansiunea religiei crestine. Insa aceasta nu este adevarat. Natiunea noastra nu este si nu trebuie sa devina câmpul de lupta al religiei crestine. Lupta noastra in lume este pentru apararea libertatii. Sa ne-o pastram pe-a noastra si in masura posibilului, sa-i ajutam pe altii sa si-o obtina sau sa si-o pastreze pe a lor.

Aceasta natiune nu combate „Ateismul cel fara Dumnezeu” si nici „Comunismul Ateu” si nici un alt grup sau natiune careia i-au fost aplicate etichete de ura crestina. Noi ca natiune, ne opunem comunismului pentru ca si Comunismul, ca si Crestinsmul, este o forta ideologica care distruge drepturile omului si libertatea. De fapt nu este treaba noastra daca o alta natiune sau un alt individ, crede sau nu in Dumnezeu. Singura noastra gija este ca fiecare individ trebuie sa aiba libertatea sa decida in ce crede. Si ca acesti indivizi sa aiba dreptul sa isi exprime, sa-si publice si sa-si urmeze aceasta credinta a lor in prefecta siguranta. Pe scurt, singurele noastre interese in lume sunt exact acele idealuri pe care a fost caldita aceasta mare natiune a noastra. Aceasta afirmatie nu este in nici un fel o concesie facuta comunismului, este doar o afirmare a hotararii noastre de a fi si de a ramâne o natiune libera, un popor liber. Acei care au gustat adevarata libertate, nu pot in veci sa se intoarca la sclavia mentala a unei credinte opresive. Este pe de-a intregul corect sa spui: „Mai bine mort decat crestin sau comunist!”

Cand George Washington a fost presedinte in 1796, a incheiat un tratat de pace si prietenie cu Tripoli. Acest tratat zice: „Intrucat guvernul Statelor Unite nu este nicicum bazat pe religia crestina nu are nici un caracter de ostilitate impotriva legilor, religiei sau serenitatii musulmanilor…. nici un motiv decurgând din diferente de opinii religioase nu va trebui sa afecteze sau sa intrerupa armonia existenta intre aceste doua tari.” Acest tratat care a capatat caracter de lege odata cu semnatura presedintelui John Adams, dovedeste ca Parintii Natiunii au recunoscut religia ca fiind sursa urii si a razboiului. Dovedeste deasemenea, ca Statele Unite n-au fost, nu sunt si nu trebuie sa devina o natiune crestina. De ce n-am putea scrie si noi oare astazi, un tratat care sa aiba marea intelepciune de care a dat dovada tratatul cu Tripoli? De ce n-am putea spune Rusiei: „Intrucat guvernul Statelor Unite nu este nicicum bazat pe religia crestina si nu are nici un caracter de ostilitate impotriva legilor, religiei sau serenitatii ateilor…. nici un motiv decurgand din diferente de opinii religioase nu va trebui sa afecteze sau sa intrerupa armonia existenta intre aceste doua tari.” Astazi, un astfel de tratat ar indeparta principala sursa de ura si am putea continua cu efortul de a ne intelege reciproc si sa aducem o speranta de pace si supravietuire. Cel mai mare obstacol in calea pacii si supravietuirii este prosteasca, irationala iluzie, ca Biblia este „cuvantul lui Dumnezeu”. Daca este sa ne salvam copii si lumea, trebuie sa acceptam faptul ca Biblia nu este „cuvantul lui Dumnezeu”.