Tag Archives: biserica

Cum a fixat ‘Sfântul’ Irineu Canonul Biblic din 4 Evanghelii?

Simplu: După câte picioare au mârţoagele…

PRIMA COLECŢIE A CĂRŢILOR NOULUI TESTAMENT

Prima colectie a cartilor Noului Testament intocmita vreodata, a fost cea a lui Marcion, numit „ereticul”, prin anul 145 A.D. (Westcott, ‘Despre Noul Testament’). Era compus dintr-o Evanghelie si zece dintre Epistolele lui Pavel (Tertullian, Avd. Marc., v.) si nu erau pe atunci considerate ca fiind ‘cuvantul Domnului’. ‘Credinta ca aceste carti sunt scrise de Dumnezeu sau ca sunt de inspiratie divina inca nu aparuse… (Marcion) nu considera Epistolele lui Paul ca fiind inspirate sau al caror autor este divinitatea’ (Davidson Samuel, 1848, ‘O Introducere in Canonul Noului Testament’).

Trebuie tinut cont de faptul ca acest lucru se intampla la 75 de ani dupa moartea lui Pavel. Epistolele pe care Marcion le acceptase erau Galatenii, prima si a doua Corinteni, Romani, prima si a doua Tesaloniceni, Efeseni, Coloseni, Filipeni, a lui Filimon (Davidson Samuel, 1848, ‘O introducere in Canonul Noului Testament’). El a omis prima si a doua catre Timotei, catre Tit si catre Evrei, pe care noi le consideram acum veritabile si le-am introdus in Biblie. Evanghelia sa a fost subiect de multa controversa, fractiunea ortodoxa sustinand ca „era Luca mutilata”; ceilalti negau aceasta, afirmand ca era manuscrisul de pe care Evanghelia lui Luca a fost mai apoi compusa. Faptele sunt acestea: Evanghelia lui Marcion nu are nume (Tertulian, Adv. Her.). Intr-adevar, asa cum Sfantul Crizostom observa, nici unul dintre Apostoli nu si-a pus semnatura pe Evangheliile acum purtand numele lor. Aceasta a fost ideea bisericii, mult dupa aceea, si ca gaj pentru faptul ca acestea sunt veritabilele lor opere, avem simplu… doar cuvantul bisericii.

Daca Evanghelia lui Marcion era de fapt Evanghelia lui Luca apare o intrebare, si anume, cum se face ca un „eretic” era in posesia unei Evanghelii veritabile, inainte ca biserica insesi sa fie? Sa fie de fapt, ca Evanghelia dupa Luca pe care noi o avem astazi este o reluare facuta de Biserica Catolica a Evangheliei lui Marcion la care se adauga cele trei capitole care lipsesc din aceasta? Asta ar explica toate erorile si greselile in aceste trei capitole. Evanghelia lui Marcion corespunde cuvant cu cuvant cu aproape trei patrimi din actuala Evanghelie a lui Luca si a fost mai scurta decat aceasta. Luand in calcul mecanismul cunoscut de specialistii in exegeza biblica, prin care adnotarile pe marginea textului unui manuscris isi gasesc in timp in procesul de copiere loc in corpul textului original, acesta crescand lungimea lucrarii propiu-zise, si aplicand prinicpiul pe baza caruia din doua manuscrise ale aceleasi carti, unul mai scurt decat altul, cel mai scurt este in general cel mai vechi, putem concluziona ca Marcion a scris primul. Acuzatia ca Marcion a mutilat intentionat ‘Epistolele lui Pavel’ si ‘Evanghelia lui Luca’ pentru a se potrivi convingerilor sale doctrinale, pornesc de la Irineu si au fost repetate cu mare violenta de catre Tertulian si Epifanius, fiind preluate de diferiti teologi de atunci, pana cand mai de curand, ortodoxia insasi a inceput sa admita ca nu este adevarat (Davidson Samuel, 1848, ‘O Introducere in Canonul Noului Testament’). Marcion ‘ereticul’, a inclus in lista sa canonica tot ce considera ca sunt veritabile lucrari crestine (Westcott, ‘O introducere in Canonul Noului Testament’, pag. 311), si sunt probe care arata ca a fost un mult mai riguros invatat decat acuzatorii sai, asa cum vom vedea mai incolo. Aceasta este ironia istoriei redactioniste, prin care cei care ajung la putere rescriu istoria dupa bunul lor plac. Epistolele pe care noi le numim ‘catre Efeseni’, Marcion le numea ‘catre Laodiceni’ si se falea pentru readucerea numelui lor original (Tertulian. Adv.). El a exclus din Evanghelia sa parabola fiului risipitor (Westcott, ‘O introducere in Canonul Noului Testament’) si din Epistola catre Romani capitolele 9 – 11, ca si ultimele doua capitole (Origen), fie pentru ca ele nu existau in manuscrisele care circulau pe timpul sau, fie ca ajunsese la concluzia ca erau interpolari. In oricare dintre cazuri ele trebuiau sa fie respinse. Asta inseamna ca nu Pavel le-a scris, pentru ca Marcion fiind pro-Pavel, le-ar fi inclus spre avantajul sau si impotriva „evreilor” daca acestia existau. Aceasta inseamna ca pasajul favorit spre a fi memorat de catre cei mai multi dintre crestini, si anume Romani 9:10 – 11, nu exista in cele mai vechi dintre manuscrisele ‘catre Romani’ si nu au fost niciodata scrise de catre Pavel. Deci aceste pasaje (‘Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn…) pur si simplu nu existau in ‘catre Romani’ originale in anii 150 A.D.

EXAMINAREA ACUZATIILOR IMPOTRIVA LUI MARCION

Tertulian a fost inceputul; el a fost practic cel care a distrus reputatia scrierilor lui Marcion; il acuza pe acesta si il condamna in continuu ca ‘a scos’ cea mai mare parte din presupus-existentul Nou Testament. Tertulian (220 A.D.) spunea ca Marcion a eliminat din ‘Evanghelia dupa Luca’ zicerile lui Isus cum ca acesta nu a venit sa distruga legea si profetii, ci sa le implineasca (Adv. Marcion). Problema este ca trebuie sa ne intrebam in legatura cu competenta lui Tertulian in masura in care toti stim ca acest pasaj se afla in Evanghelia dupa Matei si nu in Evanghelia dupa Luca (Mat. 5:17). Si totusi, Tertulian repeta aceasta acuzatie in trei ocazii diferite (Adv. Marcion). Te intrebi astfel ce competenta aveau ‘Sfintii Parinti’ vazand ca de fapt acestia nici macar nu au citit Evangheliile… . Tertulian continua, spunand ca Marcion a exclus ‘Eu nu sunt trimis decat la oile pierdute ale casei lui Israel’ si ‘Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci la catei’ (Idem). Acestea deasemenea nu sunt in Luca ci Matei (Mat.15:24 – 26). Si chiar daca trecem peste eroarea inadmisibila a lui Tertulian, tot nu sta in picioare acuzatia sa, pentru ca nici un alt scriitor inainte de timpul lui Marcion nu face nici o mentiune despre Evanghelia dupa Luca, si nici un scriitor dupa el pana la Irineu, adica inca un rastimp de aproape 50 de ani. Inca o data, presupunerea ca cineva dupa Marcion a luat Evanghelia ‘fara nume’ a lui Marcion si a falsificat-o adaugandu-i numele de Luca, posibilitate pe care unii dintre specialisti in Noul Testament o accepta, ramane viabila. Lupta politica care se ducea era intre o tabara anti-evreiasca (tabara lui Pavel) si restul; doctrina pevelista anti-semita, care a invins la mai putin de 50 de ani dupa Noul Testament al lui Marcion, a facut din Biserica Catolica si descendentii sai de-o schizma sau alta, institutii cu puternic caracter anti-semit. Si astfel, ceea ce era ortodoxie in primul secol este azi ne-ortodoxie, iar ceea ce azi este ne-ortodoxie e foarte probabil ca de multe ori sa fie exact credinta si zicerile lui Isus. Acelasi lucru s-a intamplat cu Vechiul Testament care se afla azi in Biblia crestina si care contine multe erori si reinterpretari interesate ale textului evreiesc mazoretic (n.t. – mazoretic, forma preferata lui masoretic, doar din motive fonetice subiective) original din Palestina, adica Tanak-ul. In el apar greseli de traducere, interpretari gresite facute cu intentie de catre evreii helenizati de convingere pitagorista din al doilea secol inainte de Cristos. La Seminar eram cu totii indragostiti de „Parintii Bisericii timpurii”. Cand numele lor erau pronuntate in sala de curs, puteai auzi multe „oooh!”-uri de la cei care ii adorau si venerau, dar care nu i-au citit cu adevarat niciodata; candva, printre acestia ma includeam si eu… Puterea traditiei, deh,… dar cu mult timp de studiu si citit, „orbul” recapata „vederea”.

IRINEU (180 – 200 A.D.)

Irineu(s) este fara indoiala intemeietorul Canonului Noului Testament. Din nou, se impune remarca ca pana la el nu gasim nici o mentiune a uneia sau alteia dintre Evagheliile cunoscute care sa fie amintita ca purtand numele vreunuia dintre Apostoli in vreo scriere facuta de cei care citeaza sau fac referiri la pasaje incluse mai apoi in acestea. Canonul sau este compus din cele patru Evanghelii, Faptele, treisprezece Epistole ale lui Pavel (respingea ‘catre Evrei’), Prima catre Ioan si Apocalipsa (Davidson, ‘Canonul Bibliei’). Intr-o anexa, el a pus ca lucrari cu mai putina autoritate ‘A doua catre Ioan’, ‘Prima catre Petru’ si ‘Pastorul din Hermas’, aceasta din urma nemaigasindu-se azi in Noul Testament canonic (Davidson, ‘Canonul Bibliei). El ignora ‘Epistola catre Evrei’, a lui Iuda, a lui Iacov, ‘A doua a lui Petru’ si ‘A treia a lui Ioan’ (Davidson, „Canonul Bibliei”), toate aflate azi in Biblia canonica. Trebuie avut in vedere ca este pentru prima oara cand avem de a face cu ceva care seamana cu o recunoastere a Canonului nostru actual, si Irineu respinge mai multe carti care acum sunt numite ‘divine’.

Intrucat el este primul care face mentiune la cele ‘patru Evanghelii’, teologii fundamentalisti afirma ca ele trebuie sa fi fost folosite pe larg inainte si apoi recunoscute ca surse de autoritate; pentru ca, spun ei, nu ar fi fost posibil asa cum afirma moderatii, ca inainte au fost folosite alte Evanghelii, pentru ca mai apoi sa se renunte la ele pentru a fi substituite cu altele.

Ha! Raspunsul la asta este ca nu numai a fost posibil, dar este chiar ceea ce s-a intamplat, si exact asa cum istoria ne-o certifica. Cu mult timp inainte ca noi ‘sa primim’ cele patru Evanghelii, sute de Evanghelii diferite erau in larga circulatie prin Imperiu. Intensa rivalitate intre diferitele secte in primele doua secole crestine, si in special intre Pavelisti, Petristi si Ioanisti i-a invatat ca nici unul dintre ei nu putea sa il stapaneasca pe celalalt, si nici unul nu poate sa tina in mod exclusivist de cartile sale ‘sacre’ si sa insiste doar pe adoptarea lor generala. Rezultatul a fost un compromis, exact ca intr-o conventie prezidentiala azi, unde prietenii candidatilor impusi constatatand ca nici unul dintre favoriti nu poate sa fie nominalizat, se unesc pe platforma unuia total nou, unul de care cu greu s-a auzit mai inainte. Biserica Catolica tocmai se forma (prin aproximativ 170 A.D.) prin unirea micilor secte si biserici intr-un mare organism, si necesitatea unei oarecare surse de autoritate scrise, a unei ‘Biblii’ recunoscute de catre toti, era evidenta; si aceasta necesitate, a dus la aparitia Canonului (Davidson, ‘Canonul Bibliei). Vechile carti au fost abandonate si suprimate, altele noi luandu-le locul. In termeni moderni, am zice ca a fost necesitatea politica aceea care a fost fermentul aparitiei Canonului. Mai inainte, nici macar 2 secte crestine din multele care existau nu foloseau acelasi set complet de carti, ci doar o parte mai mare sau mai mica din acesta, iar multe dintre ele foloseau numai una. Si aceasta a fost valabil o lunga perioada chiar dupa ce cele patru Evanghgelii ale noastre intrasera in uz canonic si dupa ce se facuse efortul de constituire a unui unic Canon. Diversitatea si conflictul intre doctrine si dogme era pretutindeni. ‘Duhul Sfant’, se pare, avea ceva probleme sa regleze harababura. Dar oare acesta exista?

CANOANE, CANOANE PRETUTINDENI…

Astfel Ebionitii (Irineu., Adv. Er.) si Cerintienii (Epif., Er.) foloseau numai Sf. Matei; Cordonienii numai Evanghelia lui Marcion (Pseudo-Tert. Adv. Om. Er). Marcionitii evident ca foloseau numai Evanghelia lor. Teodotienii respingeau Sf. Ioan, asa cum o faceau si Alogii (Blunt, „Dictionarul sectelor”); si crestinii Petristi in mod normal preferau Evanghelia dupa Marcu care era ‘Petrista’ si favorabila lui Petru deci (Tert. Adv. Marc.), exact asa cum Pavelistii o preferau pe cea a lui Luca, care il favoriza pe Pavel (Tert. Adv. Marc.). In aceasta situatie, intremarea bisericii nu putea sa provina decat din unitate prin adoptarea unor carti care sa fie acceptabile pentru toti. Unirea era necesara cu orice pret. Ca Noul Testament este un astfel de compromis, apare evident pentru ochiul critic al specialistului.

Evanghelia dupa Matei este petrista, acolo aparand Isus zicand lui Petru, „pe aceasta piatra voi zidi Eu Biserica Mea”, (Mat.16:18). Evanghelia dupa Marcu, este de asemenea Petrista, iar Luca este Pavelista, asa cum ne-o certifica Parintii Bisericii timpurii (Tert. Adv. Marc.). Epistolele lui Petru, sunt evident petriste, Epistolele lui Pavel paveliste, iar Evanghleia dupa Ioan, Epistolele lui Ioan si Apocalipsa, desigur ioaniste. Trebuie sa fie clar ca istoria acestor timpuri a consemnat suprimarea vechilor Evanghelii si inlocuirea cu cele noi. Astfel, Serapion, Episcopul Antiohiei (190 A.D.), in timpul vizitei sale la Biserica din Rnossus in Cilicia i-a gasit folosind Evanghelia dupa Petru. Fiindu-i cerut, el le-a permis sa o citeasca, in ciuda controverselor pe care aceasta le-a produs. Mai tarziu el scria: „Venind la voi, credeam ca toti tineti de dreapta credinta, si necitind si studiind pana la capat Evanghelia prezentata mie sub numele de dupa Petru, zisei: „Daca asta este singurul lucru care creaza sfada intre voi, atunci cititi-o dara!” Insa acum, intelegand din ce mi s-a spus ca mintile lor erau cuprinse de o forma de erezie, grabi-ma-voi sa vin din nou la voi.’ (Eusebiu, Istoria bisericii). Eusebiu, a pastrat in scrierile sale acest citat si cu toate ca nu spune explicit ca Evanghelia a fost suprimata, o lasa sa se inteleaga destul de clar, si este recunoscut ca asa s-a intamplat de catre exegeti si scriitori ilustrii (Evanghelii pierdute si eretice, S. B. Gould).

MARTURII ALE CELUI DE-AL CINCILEA SECOL CRESTIN

Din nou, la inceputul celui de-al cincilea secol, exista un om numit Teodoret, care era activ implicat in supravegherea infiintarii bisericii. In calatoriile sale el a gasit Diatesaronul, sau „Evanghelia dupa Tatian”, folosita in biserici ortodoxe, scriind despre aceasta: „Eu insumi am gasit mai mult de 200 de astfel de carti in bisericile noastre si care sunt primite cu respect; si adunandu-le pe toate, i-am pus sa se lepede de ele, introducand in locul lor Evangheliile celor patru Evanghelisti.” (Teodoret. Eret. Fab.).

Prima observatie, la inceput de secol cinci dupa Cristos inca se vorbeste de „BISERICI” (plural!) care in loc de cele patru Evanghelii canonice cu care suntem indoctrinati azi ca „au fost scrise de catre Apostoli”, aveau si citeau sute de alte Evanghelii si Epistole. Sa fie un mesaj al Domnului in acestea pe care acesti credinciosi ai Bisericii timpurii l-au cunoscut si inteles si de care noi am fost lipsiti? Aceste biserici aveau peste doua sute de diferite carti si Evanghelii pe care noi nu le mai avem astazi si se pare ca erau foarte multumiti citind din ele si nu din ceea ce citim noi azi, in ciuda prigoanei si presiunilor de tot felul la care erau supusi de catre uriasa institutie ale carei angrenaje ucigase incepusera deja sa se puna in miscare. Ne apare in mod evident ca, in ciuda povestii „cantata” peste tot de catre clerul fundamentalist, ‘Sfantul Duh’ nu le ‘marturisise’ si lor, asa cum de asemenea nu marturisise altor mii, ca au nevoie de aceste ‘noi carti’, astfel acestia fiind privati de cele patru ‘necesare si suficiente’. Afland acestea nu putem sa mai fim inselati asupra acceptarii Canonului nici macar in secolul al cincilea. Tot atat de tarziu pe cat putea fi secolul cinci dupa Cristos pentru Biserica si Canon, constatam ca cineva care era chemat sa supravegheze si sa instituie biserici face mentiunea ca existau peste 200 de Evanghelii concurente acceptate de catre biserici (plural!) si ca acestia nu aveau cele patru Evanghelii care noi credeam ca „au fost prezente inca de la inceputul miscarii apostolice”. Evident, dintr-o scapare… omeneasca, „Sfantul Duh” nu marturisise inca la toti, adevarata „Veste cea Buna”, asa cum credeam noi pana acum… Intrebare pentru crestinii fundamentalisti: Acesti oameni au putut sa fie mantuiti fara mesajul Noului Testament al acestor ‘noi’ carti care noi consideram ca sunt singurele facute sa aduca mantuirea?

Doctor Westcott zice ca „din aceasta afirmatie este clar ca Diatesaronul era suficient de ‘ortodox’ ca sa se poata bucura de o astfel de popularitate ecleziastica” (Westcott, Canonul). Intrebare pentru crestinii fundamentalisti: Se studiaza in biserica ta Diatesaronul, s-a citit Duminica trecuta din acesta, asa cum faceau credinciosii Bisericii Crestine Timpurii pe la anul 450 A.D.?

Inlocuirea care a avut loc este deasemenea recunoscuta de catre Prof. Davidson: ‘Nu mai devreme de a doua jumatatea a celui de-al doilea secol crestin au reusit Evangheliile actuale sa-si aroge pozitita canonica, inlocuind alte lucrari cu caracter similar, si dobandind in timp, o „autoritate divina”‘ (Davidson, Introducere in Canonul Noului Testament). Deci asa cum afirmam cand am inceput incursiunea noastra, aceasta autoritate divina era dovedita celor care promovau cele patru Evanghelii in detrimentul tuturor celorlalte acceptate pe atunci si citite in majoritatea bisericilor la acea data, dar nu si acestora din urma, acesti prea-multi neglijati ai divinitatii… Vine cam asa: Fiecare grup este o autoritate pentru el insusi si pentru cartile sale, astfel ca atunci cand clerul fundamentalist se intreaba ipocrit daca ar fi fost posibil ca alte Evanghelii sa fi fost de mult folosite in Biserica Timpurie dupa care sa fi fost suprimate si inlocuite de catre cele patru Evanghelii cunoscute azi, raspunsul este, „Nu numai ca este posibil, dar chiar asa s-a intamplat!”

DE CE PATRU EVANGHELII ?

Intrebare pentru crestinii fundamentalisti: raspunde-ti pentru tine, de ce au trebuit sa fie exact patru Evanghelii? De ce nu doua, cinci, sau sase, o duzina sau o suta?

Irineu, care a fost asa cum am zis mai sus adevaratul intemeietor al Canonului, si care si-a dedicat o mare parte din viata infiintarii Bisericii Catolice si a Noului Testament a dat raspuns la aceasta intrebare odata pentru totdeauna, iar Biserica care ii datoreaza existenta, l-a urmat in aceasta privinta pe acest om si numai pe el singur si pe nimeni altul; in religie nu exista democratie, diversitate si dreptul la opinie personala… Deci orice explicatie si argument ar aduce acesta in privinta numarului de Evanghelii canonice, va fi exact motivul pentru care avem atatea si nu alt numar. Din fericire, Irineu este foarte explicit si clar in aceasta problema (spre deosebire de alte chestiuni in care ura si retorica sa violenta umbresc aproape in totalitate mesajul de transmis) si astfel noi stim, Slava Domnului, in mod precis ce a hotarat. Citind raspunsul sau, as ruga crestinii fundamentalisti sa se intrebe daca acesta (raspunsul) chiar suna a ‘lucrarea Duhului Sfant’ in determinarea pentru Biserica si pentru totdeauna a numarului de Evanghelii canonice. Credeti-o sau nu, Irineu spune ca exista patru evanghelii pentru ca avem patru colturi ale pamantului si patru puncte cardinale (nord, sud, est si vest) si pentru ca animalele au patru picioare sau patru extremitati, de aceea trebuind sa existe patru Evanghelii. Cuvintele sale exacte in aceasta privinta sunt: ‘Nu este posibil ca Evangheliile sa fie mai multe sau mai putine la numar decat sunt. Intrucat, sunt patru colturi ale pamantului pe care traim si patru puncte cardinale, iar Biserica este imprastiata in toata lumea, iar stalpul de sustinere si fundatia bisericii este Evanghelia si duhul vietii, este potrivit ca ea trebuie sa aiba patru stalpi care sa emane nemurire in fiecare directie, insufletind oamenii iara si iara… De aceea Evangheliile sunt in acord cu aceste lucruri… Intrucat vietuitoarele pamantului au patru extremitati sau picioare, si Evangheliile sunt patru. Aceste lucruri stand asa cum le-am zis, oricine care distruge fiinta Evangheliei in van o face, dand dovada de neinvatatura si nerespect… ma refer la acei care prezinta numarul evangheliilor ca fiind fie mai mare decat ce s-a zis mai sus, sau, pe de alta parte, ca fiind mai mic.’ (Adv. Er.).

Intrebare pentru crestinii fundamentalsti: te simti bine, acum ca stii ca Duhul Sfant „s-a pogorat” peste Irineu ajutandu-l sa stabileasca pentru intreaga lume si pentru totdeauna numarul de Evanghelii canonice, de „revelatie divina”, legand asta de… numarul de picioare pe care il au animalele? Sau ce-ar fi fost daca bietul Irineus ar fi stiut nu numai de Sud si Est ci si de Sud-Est… am mai fi avut o Evanghelie canonica??

Si Irineu – asa cum il stim de altfel – agresiv si intolerant, are indrazneala sa ne numeasca „ne-invatati” … Râde ciob de oala sparta! Nu incetez sa ma minunez de superstitia si intunecimea mintii acelora care astazi sunt venerati ca „giganti spirituali” si ca „Sfintii Parinti” ai Bisericii Timpurii in multe cercuri de credinciosi cu cultura semidocta. Cu cat citesti mai mult despre ei si despre cum se contrazic si se cearta unul cu altul, cu atat iti este mai greu sa gasesti urmele ‘Duhului Sfant’ in orice fapta si zicere de-a lor. O privire fugara asupra istoriei Sinoadelor care au fixat Canonul si in care doctrinele pe care le-au creat sunt reciproc paralele este un exercitiu edificator, ca sa zicem asta cu multa modestie stilistica. Dupa ce citesti aceste doctrine aflate in contradictie cu tot ce ei au ales ca fiind Canonul, nu poti decat sa realizezi cat de imposibil este sa crezi ca ‘Duhul Sfant’ i-a condus ‘intru tot adevarul’ in ceea ce priveste problematica Canonului, dar care in acelasi timp i-a facut sa creeze doctrine religioase blasfemiatoare in care Isus niciodata nu a crezut, si pe care nici discipolii alesi de El nu le-au propavaduit vreodata. Nu exista un spectacol mai trist in lumea intelectului, decat acela al oamenilor posedand realmente mari capacitati intelectuale si care isi pierd timpul si respectul celorlalti, incercand sa faca sa apara ca rezonabila o superstitie explicand absurditatea acesteia de-o maniera atat de ilogica, asa cum a facut-o Irineu. Mai bine ne-ar fi aparut nou azi si multor altora din timpul sau daca mergea pe mana demnitatii intelectualismului rational decat sa bajbaie prin amorteala oarba animata de misticismul ignorant.

Acei teologi de azi care citeaza din Irineu ca dintr-un ‘mare invatat’, nu-si asuma cu draga inima argumentul sau privitor la numarul de Evanghelii; nici faptul ca acesta a afirmat intr-una dintre scrierile sale ca Isus a propavaduit pe pamant timp de 20 de ani… (Idem). Intrebare pentru crestinii fundamentalisti: Atipise ‘Duhul Sfant’ in cazul lui Irineu? Putem crede ceva din tot ce a zis, dupa ce am citit cum a creat el Canonul din patru Evanghelii?

Reclame

Dogmatismul, bigotismul şi obscurantismul bisericii creştine

Dupa cum deja ştim din lectura celorlalte sub-teme, creştinii au sau ar trebui sa aiba o conştinta extrem de grea: au distrus biblioteca din Alexandria incendiand-o in 2 randuri, au ucis prima femeie matematician si filozof, pe Hipatia, au inchis scolile de filozofie si aneantizat interzicand Jocurile Olimpice dupa o existenta a acestora de mai bine de o mie de ani.

Sa mai trecem in revista o data „eforturile” bisericii si crestinilor de a ne face bine cu forţa, dupa prinicpiul anti-libertate „On veut votre bien et on va l’avoir!”: dogmatismul, bigotismul si obscurantismul bisericii crestine a dus la stagnare intelectuala o lunga perioada in Europa, ei inchizand şcolile de filozofie raspandite in tot spatiul lumii clasice, au masacrat si haituit invatati, au distrus cea mai mare biblioteca din lume (Alexandrina), au interzis mişcarea sportiva (Jocurile Olimpice), toate pe considerente ce isi au originea in sensibilitatile lor primitive, mostenite din exclusivista religie iudaica dar si in propriile inovatii dogmatice. Biserica crestina ii are pe constinta pentru ca i-a ucis sau „doar” oprimat, pe invatati ca Giordano Bruno, Copernic si Galileo, D.F. Strauss, B. Bauer si J.Turmel. Pentru crestini filozofia si ştiinta erau ceva satanic şi de aceea atunci cand au avut putere absoluta, au ucis filozofi ca Lucilio Vannini, acesta fiind ars de viu la varsta de doar 33 de ani, e adevarat, nu inainte insa de a-i fi taiata limba cu cleştii, pentru „crima” de a declara ca nu crede ca Isus e Dumnezeu; tot ei, mai tarziu, i-au „aplicat” şi lui Immanuel Kant un arest la domiciliu. Parintele stiintei moderne, Galileo Galilei, este supravegheat ani in şir de gealaţii superstiţiei triumfatoare in locuinta sa de la Arcetri pana la moartea sa, asta dupa o scurta condamnare aplicata in 1633 de chiar fostul sau prieten, Cardinalul Barberini, devenit intre timp Papa Urban al optelea. Citez cuvintele marelui fizician Louis De Broglie referindu-se la Galileo: „A fost constrans printr-o nedreapta condamnare sa-şi renege ideile; a murit batran, bolnav si orb intr-o singuratate aproape completa, incarcerat in mica sa vila din Arcetri. Efortul si sacrificiul sau ne apar azi ca simbolul emotionant al dureroasei naşteri a stiintei moderne.”

Creştinii insa nu au omorat si inchis gura numai la filozofi, ci şi la oameni obişnuiti, la inocenţi judecand asta dupa toate moralele posibile, cea stramba a creştinismului inclusiv!!!, caci au ucis nediscriminat, cum asa de bine aflam de la Inocenţiu al treilea când acesta da in 1209, prin gura reprezentantului sau in Franta eretica (anume Arnaud Amaury, Abate de Cîteaux, reprezentant al Papei şi seful militar al cruciatilor in razboiul religios din sudul mai-sus amintitei ţari) celebrul ordin, „Omoraţi-i pe toti, Dumnezeu ii va recunoaste pe ai Sai!” Razboiul de extreminare dus de Biserica Catolica contra catharilor francezi a produs mai mult de un milion de victime….

Sa facem un pic de cronologie:

Creştinii distrug salbatic templele cultului mitraic si metronic, le lichideaza fizic adepţii, inca din perioada in care sunt un simplu cult exotic in imperiu, doar o biata secta iudaica eretica, aproape; se rafuiesc insa şi cu propria lor aripa gnostica, ca şi cu toate „ereziile” ocazionate de dispute inevitabile şi interminabile, care işi gasesc originea in lipsa de logica si ridicolul propriilor dogme, gen Trinitate, de exemplu.

Mai tarziu insa, norocul le suride total: Imparatul crestin Constantin distruge carţile celorlalte culte in timp ce sprijinea fabricarea de noi exemplare de Biblie. Prin 331 e.n., el expropriaza templele pagane, iar doar peste un pic mai mult de jumate de veac, imparatul Teodosie face din apostatii crestinismului nişte paria sociali, expropriati de toata averea lor si lipsiti de dreptul de a se deplasa, dupa care finalmente, la instigarile si presiunile fanatice ale Episcopului de Milano (Sfantul Ambrosie), prin edictul din 391 interzice orice alt cult in afara crestinismului pe toata suprafata imperiului. Adio sincretism cu libertatea ta religioasa! Teodosie este cel care va interzice si Jocurile Olimpice, declarate ca manifestare a pagânsimului. Din 384 inca, Teofil-episcopul vandalizeaza toate templele si sanctuarele necrestine ale Egiptului. Miscarea insa va continua si se va inaspri pe masura ce Teodosie ia decizii din ce in ce mai intolerante fata de tot ce nu este crestin. Razboiul continua insa, lovind statuia in aur a Victoriei din Senatul roman, locul acestuia fiind luat de… crucifix, noul simbol al zeului-razbunator Isus. Senatorii sunt fortati sa jure credinta lui Cristos, la instigarea Papei.
In 449 e.n., Teodosie al 2-lea si Valentin al 3-lea incita cenzura, punand calugarii crestini sa „epureze” toata cultura clasica, acestia practic distrugand sau cenzurand intreaga colectie de manuscrise, o avere a umanitatii care avea sa fie pierduta in forma sa originala pentru totdeauna.

In 530 e.n. crestinii inchid pana si Academia platonista, aruncand Europa in intunericul obscurantismului. In 533, Iustinian inchide toate scolile de filozofie. Papa Grigorie intaiul interzice invatatul limbilor si filozofiei.

Din 1230 incolo, Inchizitia a torturat si terorizat, ars pe rug si tras pe roata.

In anii 800, in Europa alegerea era pentru un pagan, decapitarea sau convertirea la crestinism. Intre 1000 si 1300, cruciadele, razboaiele religioase ale crestinilor apuseni adica, au ucis zeci de mii de oameni, necrestini, dar culmea si multi crestini ortodocsi.

In jur de 1200, sate si targuri intregi sunt „rase” si populatia lor ucisa de catre armatele bisericii in lupta cu „erezia”.

Cu ocazia ciumei din anii 1350 e.n., Biserica Catolica imprastie zvonuri care sustineau ca evreii au adus ciuma otravind fantanile, acest lucru ducand la sute de mii de morti in pogromuri incitate de clerul acesteia, si tot Biserica Catolica prin 1230, intr-un Conciliu, decide a obliga toti evreii sa poarte culoarea galbena ca semn distinctiv al „necredintei” lor, un preludiu peste secole al hitlerismului psihopat.

In 1390, clerul bisericii catolice spaniole incita la genocid, toate comunitatile evreiesti care rezistasera secolelor de dominatie islamica, fiind practic distruse.

Prin 1490 si ceva, evreii care totusi mai ramasesera in viata, sunt expulzati de catre suveranii cei mai laudati in istorie de catre Biserica Catolica.

Torquemada arde de vii peste 8000 de oameni, tortureaza si inchide pe viata alte zeci de mii de oameni in timpul „mandatului” sau la carma „Sfantului Oficiu al Inchizitiei” castiliene. Instrumentele de tortura ale bisericii catolice intrec orice imaginatie, chiar si una bolnava cred: fierastrae, roti, spanzuratori, ruguri, clesti de scos unghiile si de taiat limba, cuie de scos ochii si cutite de taiat urechile, pere anale si prese, corzi de intins madulare si piroane de dizlocat oase.

In 1507, clerul crestin regizeaza si organizeaza „Pogromul Lisabonei”.

Din 1500 e.n., odata cu Reforma, crestinii se omoara intre ei mai abitir decat au facut-o inainte, cand catolicii se omorau, din cand in cand, cu ortodocsii.

Pana in 1825 chiar, biserica arde oameni de vii pentru ca „sunt eretici”, eretic fiind oricine cu opinie contrara clerului ei.

Prin 1830, Papa Leon al 12-lea declara ca „Cine se supune vaccinarii, inceteaza de a mai fi un fiu al lui Dumnezeu; bolile sunt o pedeapsa divina, iar vaccinarea este o ofensa adusa cerului.”

Papa Pius al saselea vorbea de „monstruoasa notiune de drepturi ale omului”. Chiar pe la mijloc de secol 19, Grigorie al 16-lea spunea: „aceasta notiune falsa si absurda, acest delir care pretinde ca trebuie sa dam si garantam fiecaruia libertatea de constinta […].”

Tot crestinii, de data asta estici (ortodocsi), fac pogromuri succesive incitate cu zvonuri mincinoase de catre ierarhi ortodocsi, in 1881, 1883,…. 1900, 1907. La acestia, nu mai putin decat la vestici, invataturile veninoase ale unor fanatici ca asa-numitul „Sfant” Ioan Gura de Aur (numit si Ioan Hrisostom) rodesc intr-un antisemitism psihopat care va insoti intreaga istorie a crestinismului. Ioan Gura de Aur – cat cinism trebuie sa fi avut cei care l-au numit asa! – scrie in Omiliile sale:

„Evreii isi sacrifica copii diavolului; ei sunt mai rai decat lighioanele salbatice. Sinagoga este un bordel, un cuib de ticalosi, un templu dedicat idolatriei, o adunatura de evrei criminali, un loc de intalnire pentru ucigasii lui Cristos, o casa rau-famata, un spatiu al nelegiuirii, o prapastie si un abis al pierzaniei; [… ] Dar sinagoga nu este numai un bordel si un balci; este de asemenea si o viziuina a banditilor si un adapost pentru bestii.”

Curat „Gura de Aur”, sfantul asta…. Pe aceeasi linie de invrajbire si ura, se afla si alti asa-numiti „Sfinti Parinti”, ca de exemplu Sfantul Grigorie de Nisa (Nyssa) care spune despre evrei: „Ucigasi ai Domnului, criminali ai profetilor, dusmani ai Domnului si ponegritori de Dumnezeu, infractori si dusmani ai milei, avocati ai diavolului, fii de serpi veninosi ale caror minti sunt tinute in intuneric, pline de mania feriseilor, un sinedriu al satanei. Criminali si degenerati [… ] dusmani a tot ce este decent si frumos… ei care sunt vinovati de strigatul „Crucificati-L! Pe El, care era Dumnezeu-in-carne-de-om….” Biserica Catolica va indeparta din Liturghia sa, de abia in 1962 rugaciunea facuta la fiecare mesa care spunea: „Ne rugam Domnului nostru sa ia de pe inima perfizilor evrei voalul ca sa poata si ei sa cunoasca pe Isus Cristos”.

Cazul clerului ortodox român este unic insa in intreg estul european in materie de practica rasista, acestia fiind singurii care au detinut sclavi („robi tzigani”, „robi mânastiresti”) timp de peste 500 de ani, pâna in anii 1844 (Moldova) si 1847 (Tara Româneasca), când numeroasa populatie inrobita bisericii si mânastirilor (existau pe intinsele pamânturi ale manastirilor dinaintea secularizarii efectuate de Domnul Alexandru Ioan Cuza in 1863 – act prin care statul român isi recupereaza un sfert din suprafata tarii!!!! – sate intregi de robi tzigani, numite „tziganii”!!!).

Sa revenim insa la marea mafie, lasând deoparte „micii” profitori ai unui mod de productie practicat si de catre statul român si particulari (boieri): Papa l-a numit candva pe Musolini „omul providential”. Partidul „centrist”, in fapt un partid catolic al carui sef era un ierarh catolic, va fi cel care va deschide calea dictaturii naziste, votand alaturi de N.S.D.A.P. pentru suspendarea drepturilor constitutionale, dandu-i lui Hitler prin acest gest necesarele doua treimi in Reichstag.

Apoi pe rabojul bisericii primei jumatati de secol 20, e si „Konkordat-ul”, grabit semnat de catre Biserica Catolica cu Hitler.

Zeci de mii de carti ale invatatilor lumii au fost tinute la „Indexul Cartilor Interzise” instituit in 1560 de catre Biserica Catolica si mentinut pana in 1966 chiar, insa niciodata „Mein Kampf”-ul lui Hitler nu a figurat in aceasta lista. Pe de alta parte, modelul arderii cartilor apare chiar in Biblie in povestirea din Faptele Apostolilor 19:19. „Buna-Traditie” continua si o regasim la imparatul crestin Constantin cel Mare, care dupa Sinodul de la Niceea ordona arderea tuturor cartilor sectei crestine a lui Arie (Arius), ca si mai tarziu la imparatul crestin Teodosie al 2-lea care ordona dupa Sinodul de la Efes arderea tuturor cartilor sectei crestine a lui Nestorie (Nestor). Urmeaza la „gratar” cartile evreilor in timpul lui Torquemada, a musulmanilor dupa recucerirea Spaniei, dar si carti de filozofie in limba araba scrise de Maimonide, dupa care vine marele rug al lui Savonarola, in care pe langa picturi, haine, oglinzi, cosmetice, incapura si multe carti de poezie, printre care toate operele lui Ovidiu ca si Decameronul lui Boccaccio. Urmeaza, natural, nazistii si rugurile lor de carti si oameni…. Arhiepiscopul Groeber, declara dupa „Noaptea de Cristal”: „Nu putem refuza nimanui incercarea de a salva puritatea rasiala si a lua masurile ce se impun.”

Ierarhia Bisericii Catolice va incita la razboi civil cand in 1931 Spania devine republica, iar in 1935 biserica declara ca este de acord cu executiile prizonierilor. Biserica catolica a sustinut regimul marioneta pro-german in Franta ocupata. Biserica Catolica a fost implicata pana peste cap in exterminarile si dislocarile de populatie care au avut loc in Iugoslavia pe timpul dictaturii fasciste a croatului Ante Pavelici.

Nu trebuie uitat nici faptul ca Papa a creat si mentinut timp de secole „Ghetto-ul roman” (in 1555, Papa Paul II creaza „Ghetto-ul” din Roma), un model precursor inainte cu secole al planului de segregare si discriminare nazista, acesta fiind desfiintat doar odata cu ocuparea Romei de catre Armata populara in 1870.

Pagina web a lui Rică – pagina lipsă din istoria crestinismului

Sfântul Impărat Constantin cel Mare

Freud spunea candva referitor la religie: Intreaga afacere este atat de evident infantila, atat de departe de realitate, incat oricine cu o atitudine de simpatie si compasiune pentru omenire, va resimti o mare durere gandindu-se ca o majoritate a muritorilor, nu se va ridica niciodata deasupra acestei viziuni despre viata. – Sigmund Freud, ‘Civilizatia si nemultumitii ei, 1930.

Insa credinciosul mediu, victima a naivitatii si mediului in care evolueaza, ignora adesea istoria, acestia rareaori cunoscand-o; ei bine, desigur, exista clerul si teologia angajata, care ei stiu exact detaliile, insa tin gelos pentru ei tot adevarul… Sa luam cazul „sfantului” Constantin cel Mare; e vorba de SFINTII IMPARATI CONSTANTIN (CEL MARE) SI MAICA SA ELENA

E prea-cunoscut deja citatul din lucrarea ‘Declinul si caderea Imperiului Roman’ a celebrului istoric Edward Gibbon:

‘…Trebuie sa recunoastem ca preotimea Bisericii Catolice a copiat fidel ritualul profan al paganismului pe care se straduiau de fapt sa-l distruga. Cei mai importanti si respectabili episcopi s-au auto-convins ca taranimea ignoranta va fi mai usor facuta sa renunte la superstitiile paganismului daca vor gasi o asemanare cu efect compensatoriu in sanul crestinismului insusi. Religia lui Constantin si-a incheiat marsul triumfal de cucerire a Imperiului Roman, in mai putin de un secol, dar atunci, invingatorii insisi erau deja sclavii furorilor rivalilor lor invinsi.’

La subiectul ‘IMPERIUL ROMAN SI ISTORIA SA’, se poate gasi insa o imensa colectie de informatii despre crestinism si povestea acestei superstitii care a insangerat istoria. De exemplu, crestinii ii sarbatoresc cu mult fast pe ‘Sfintii Imparati Constantin (cel Mare) si Maica Sa Elena’ in fiecare an pe 21 mai, desi 99,99 la suta dintre ei, habar n-au ce au facut prin viata lor “pamanteasca”, acesti asa-zisi sfinti; e adevarat, o parte dintre ei detin “pretiosul” detaliu istoric ca ‘Sfantul Constantin’ a fost un Imparat roman care s-a convertit la Crestinism, apostaziind astfel de la religia Romei si promovand din rasputeri noua sa credinta de la inaltimea functiei sale; dar la cam atat se reduce cunoasterea lor despre Constantin si viata sa.

De ce a fost facut sfânt de catre biserica? Toti iti vor raspunde si pe buna dreptate, ca pentru serviciile sale aduse acesteia, dupa vechiul prinicipiu „o mana spala pe alta……”
Sa vorbim deci despre Constantin, care aproape sigur a fost ‘cel Mare’ insa tot atat de sigur nu este si „cel Sfant”, asta cel putin pentru un om care inca mai poseda o minima judecata si o bruma de bun-simt; este ca si in cazul lui Stefan cel Mare, devenit brusc si ”cel Sfant”…..

Sa revenim la Constantin. Fapte istorice:

S-a nascut dintr-un concubinaj, o legatura neoficializata intre o femeie din popor – Elena – si un ofiter roman numit Constantius Clorus; de altfel, tatal lui Constantin cel Mare, Constantius Clorus, o va parasi pe umila Elena si se va casatori in 293 A.D. din interese politico-militare (titlul de Cezar, deh!) cu Teodora, fata lui Maximian (co-imparatul lui Diocletian); mai tarziu, acesta (Constantius Clorus) va ajunge August (al Vestului); la inca un an, Clorus moare, iar fiul sau (Constantin-sfantul) ii va prelua functia, cu consimtamantul… propriilor trupe; la inca un an dupa aceea, ”mititelul”, Constantin adica, se casatoreste cu fata lui – ghiciti cui! – a lui Maximian, numita Fausta; e o minunatie sfinteasca cum se „târguiau” femeile la baietii astia ai Romei târzii, tatal cu una, fiul cu sora-sa; ma rog, din respect pentru adevarul istoric trebuie sa precizam ca Teodora era sora vitrega cu Fausta sau cel putin asa s-ar parea, istoricii inca ne-elucidând cu certitudine aspectul; pentru a se casatori cu Fausta insa, “Sfantul” Constantin a trebuit sa renunte la ‘serviciile’ iubitei (concubinei) sale Minervina, desi aceasta mititica ii nascuse deja primul copil, pe Crispus; si care Crispus, vom vedea mai tarziu, va lupta cu mare vitejie pentru taticul lui, dar care de asemenea vom vedea cu ce se va alege si el, la rândul sau, din partea cuviosului sau tata.

Din cei sase plozi pe care ii va avea Constantius Clorus cu noua sa nevestica Teodora, trebuie retinuta Constantia; ea va aparea ceva mai tarziu in povestea noastra cu sfinti.

Ce a mai facut taticul sfantului in afara de maceluri (”batalii”) pentru pastrarea puterii? Nu prea mare lucru, poate doar merita amintit ca l-a lasat inimioara sa de tata sa isi dea feciorul, primul sau copil, pe Constantin-sfantul adica, ca ostatic-garant al bunei sale comportari lui Galerius, Cezarul Estului (imparat-adjunct) pentru Augustul (imparatul-senior sau co-imparatul Imperiului) Diocletian in cadrul unor aranjamente in schema de putere prin care a acces la functia de Cezar al Vestului; dar atat cu aleasa obârsie a lui Constantin, de acum inainte ne ocupam numai de faptele sale, ca doar nu suntem crestini sa acceptam dogma „vinei mostenite pana la a n-spea generatie”, invinuind astfel bietul om pentru faptele marsave ale taticului lui, nu?

Maximian nu a avut bietul numai fete, a avut si un baiat, numit Maxentius; acum daca te apuci sa faci genograma pe hartie, innebunesti neneaca cu astia… cumnat… unchi… unchi de-al doilea… ce mai, e bordel curat, sau ‘bordel de bordel’ cum se zice azi la noi.

Ideea e ca declaratul August Constantin si declaratul August Maxentius (declarat, e adevarat, nu de propriile trupe ci de Senatul roman, Garda pretoriana si plebea Romei, cu sprijinul taticului sau si el celebru) aveau toate motivele sa se urasca desi cumnati (prin Fausta) si nepot-unchi prin Teodora, nevasta lui Clorus-taticul; si s-au urat ei, insa nu ca-n basmele romanesti, “de la tinerete pana la batranete”, nu de alta, dar nu au apucat-o mititeii, ci s-au urat… pana s-au omorât, sau mai exact sfintisorul iese viu iar Maxentius mort din celebra batalie din 27 oct. 312 A.D.; a “cazut” un cumnat deci; buuuun, sa mergem mai departe cu Constantin, prin aventuroasa si cucernica-i viata.

Noul August al Estului, Licinius, se va casatori dupa deja banalul obicei cu sora lui Constantin, cu Constantia, minunata Constantia de care vorbeam ceva mai sus deci; cumnati-cumnati, dar fiecare vroia ‘jumaua’ celuilalt si de aici – natural! – “inaltatorul” si atat de umanul sentiment de ura intre sfant si cumnatel; prin 316 A.D., Constantin ii administreaza cumnatelului 2 batute pe cinste; ii ia o “halca” de imperiu cumnatelului mai ‘firav’, asaaaa crestineste, dupa care trece la distribuirea functiilor pentru noile “mosii”; de aici, primogenitura sa Crispus, se alege cu o functie de Cezar la doar 12 anisori; nuuuuuu, nu va mirati, ca intre timp sfantul nostru nu-si zvarli samanta-n buruieni, ci a mai plodit un pic, avand acum un puiutz numit… Constantin, si care mititelul e facut si el Cezar cu aceasi ocazie, la doar 7 luni; Eh, ziceti si voi, era paranoic si despot Ceausescu cand il proptea sus pe dementul sau plod Nicusor?

Culant cum il stim deja, Constantin insa, rezerva un titlu de Cezar si pentru copilasul surioarei sale Constantia, adica lui Licinius, care e copilul lui… hai ghiciti!… lui Licinius-“firavul”, care tocmai o luase pe coaja. Doamne-sfinte, cata lipsa de imaginatie pe baietii astia… nicu tatal, nicu fiul.

Dar gata cu amabilitatile, ca vine anul 324 A.D. si e iar „razbel”; si iar Constantin-sfantul ii da 2 batute lu’ Licinius-cumnatel; de data asta insa, inima de pios a sfantului cedeaza brusc si desi acesta ii promisese solemn surioarei lui (Constantia) sa-i crute sotul, acesta il lichideaza exaaact ca cel mai josnic stalinist-ateu; Asta e! Inca un cumnat pe raboj… Dar nu-i bai, viata merge inainte (pentru unii… ).

Dar ce e cu Licinius-cel-mic??, veti intreba voi acum; cu cel proaspat uns Cezar; pai ce sa fie, ”sfantul” il trimite si pe el urgent la doamne-doamne, dupa taticul lui, asta probabil tot din dragoste crestineasca. Viata de familie a lui Ivan cel Groaznic – pot sa va spun, pentru ca m-a pasionat candva istoria Rusiei – seamana foarte bine cu cea a Sfantului Constantin.

Dar ce conteaza aceste plictisitoare si insignifiante amanunte, iata, acum Constantin-cel-praznuit-pe-21-mai, este stapanul de necontestat al intregului Imperiu; Apus si Rasarit, ale lui sunt amandoua; ziceti si voi, nu merita 2 cumnati si-un nepot pentru-n Imperiu, eh? “Sfantul” ne face semn dinspre posteritate ca da…

Cu psihicul “zguduit”, se pare, de aventurile sale din ultimii ani tulburi, acesta se apleaca acum asupra problemelor religioase pentru a doua oara in celebra sa viata; dar nu voi intra in amanuntele privitoare la o astfel de problema serioasa, o rezerv unui seminar special dedicat, asa cum se cuvine.

Vom reveni deci la cele ‘lumesti’ si il vom regasi pe Constantin prin 326 A.D. omorandu-si – cum altfel dragii mei?!! – propriul fiu, pe Crispus adica, primogenitura sa si un element-cheie in victoria din ultima sa confruntare cu acum defunctul Licinius. „Dupa fapta si rasplata”, s-ar zice „pe crestineste”, nu? Ca doar e de presupus, ca daca ei, crestinii, l-au facut sfant si il praznuiesc cu atat fast, ii apreciaza faptele si personalitatea, nu e asa?

Dar asta nu e totul prieteni, pentru ca daca Constantin-sfantul a parasit-o pe mama primului sau copil, mama lui Crispus adica, l-a ucis pe acesta mai tarziu, tot sfintisorul nostru isi incheie existenta pe acest pamant – unica sa existenta de altfel – nu inainte de a mai scrie o fila de istorie intr-o nota deja devenita uzuala: in acelasi an in care isi ucide fiul (pe Crispus), isi ucide si sotia, pe Fausta, mama a celorlalti trei copii ai sai.

In final discutiei despre viata unui “sfant” al bisericii noastre, cred ca nu mai ramane decat sa adaugam, traditionalul “Amin!”

P.S.: Desi nu pun responsabilitatea mortii lui Fausta pe umerii mamicii-cea-sfanta-Elena, istoricii accepta o oarecare implicare a sa in aceasta ultima tragedie familiala.

Alte Pasaje din Cartea lui Ed. Gibbon despre caderea Imperiului Roman, cu referiri la crestinism:

„Influenta clerului intr-un ev al superstitiei, poate fi folosita in mod pozitiv pentru afirmarea drepturilor omenirii; insa atat de intima a fost legatura intre tron si altar, ca steagul bisericii a fost extrem de rar vazut de partea poporului.” – Capitolul 3, primul paragraf.

„In mainile stangace ale lui Iustin si ale apologetilor care i-au urmat, intelesul sublim al oracolelor iudaice se evapora in tipuri indepartate, ingamfari, afectate si alegorii reci; chiar autenticitatea lor devenea suspecta unui ne-iudeu (politeist – ‘gentile’) neluminat, prin amestecul de contra-faceri pioase, care sub numele de Orfeu, Hermes, Cibela, ii erau impuse ca de egala valoare cu niste inspiratii veritabile ale divinitatii.”
Aici este o nota de subsol, care zice:
„Filosofii care au luat in bataie de joc cele mai vechi preziceri ale Cibelei, ar fi detectat cu usurinta falsurile si contrafacerile evreiesti si crestine care au fost atat de triumfator citate de Sfintii Parinti, de la Iustin Martir la Lactantius. […]”

„Crispus, fiul cel mare al imparatului si presupusul mostenitor al Imperiului, este prezentat de istoricii impartiali ca o fiinta draguta si ca un tanar implinit. Grija pentru educatia sa, sau cel putin pentru studiile sale, a fost incredintata lui Lactantius, cel mai graitor dintre crestini. […] Aceasta popularitate (a lui Crispus) a atras repede atentia lui Constantin, care ca tata si rege, era ingrijorat de aparitia unui egal. In loc sa-si asigure fidelitatea fiului sau prin generoasele legaturi de incredere si gratitudine, Constantin hotara sa „previna raul” de care se putea teme ca urmare a unei ambitii nemultumite: Crispus, curand avuse motive sa se planga ca in timp ce fratele sau mau mic Constantius, era trimis cu titlul de Cezar sa domneasca peste departamentul provinciilor Galiei, el, un print de varsta matura care isi adusese atat de curand si stralucit serviciile sale Imparatului, in loc sa fie ridicat la rangul superior de Augustus, era aproape inchis ca un fel de prizonier la curtea tatalui sau; si expus, fara orice putere de aparare, la orice calomnie pe care rautatea inamicilor sai o putea inventa. In astfel de circumstante penibile, tanarul print nu putea evita intotdeauna manifestarea nemultumirii sale; si putem fi siguri ca era inconjurat de o serie de sustinatori indiscreti si perfizi, care cautau cu asiduitate sa inflameze situatia si care erau probabil instruiti sa tradeze fierbinteala nestapanita a resentimentelor lui. Un edict al lui C. publicat in acel moment, indica manifest suspiciunile sale reale sau pefacute, ca o conspiratie secreta a fost formata impotriva persoanei sale si a guvernului sau. Prin toate ispitele cu onoruri si prin tot felul de rasplate promise, el invita informatori de orice grad sa acuze fara exceptie magistratii si ministrii sai, prietenii sau cei mai intimi favoriti, sustinand printr-o solemna declaratie, ca el insusi va lua nota de acuze, ca el insusi se va razbuna; incheie cu o rugaciune, ca fiinta suprema sa continue sa protejeze Imparatul si Imperiul, care indica o oarecare teama de pericol.
Informatorii care se grabira sa se plieze pe o astfel de invitatie usuratica, au fost suficient de versati in dedesubturile curtii, pentru a indica prietenii si aderentii lui Crispus ca persoanele vinovate. Nu este nici un motiv de a ne indoi de sinceritatea Imparatului, care promisese ample masuri de razbunare si pedeapsa. Politica lui C. vis a vis de fiul sau a ramas aceasi totusi in termeni aparenti, ce tineau de pretuire si incredere in fiul sau pe care insa incepu sa-l perceapa ca pe cel mai mare inamic al sau. […]
Si venise timpul celebrarii augustei ceremonii a celei de-al 20-lea an de domnie al lui C.; si Imparatul in acest scop isi muta curtea de la Nicomedia la Roma, unde au fost facute cele mai splendide pregatiri in vederea primirii sale. Toata lumea se grabea sa exprime sensul general de bucurie, iar voalul ceremoniei si prefacatoriei fuse tras pentru un timp peste cel mai intunecat plan de razbunare si omor. In mijlocul festivalului, nefericitul Crispus a fost arestat din ordinul Imparatului care lasa de o parte mila paterna, fara a-si asuma insa macar dreptatea unui judecator. Judecata a fost scurta si cu usile inchise; si intrucat s-a considerat de cuvinta ascunderea soartei tanarului print de ochii poporului roman, acesta a fost trimis sub puternica garda la Pola, Istria, unde curand dupa aceea a fost ucis, fie de mana unui calau sau prin mai blanda actiune a otravii.”

Mai departe Gibbon face o excursie, trasand o paralela scurta cu uciderea de catre C. a nepotului sau. Aici el zice: „Istoria acestor printi nefericiti, natura si dovada vinei lor, forma proceselor si circumstantele mortii lor, sunt ingropate in obscur misterios; iar Episcopul de curte (aluzie la Eusebiu, ‘biograful’-episcop al binefacatorului acestei secte asiatice numite Crestinism) care a celebrat intr-o opera ampla virtutile si pietatea eroului lui, pastreaza o tacere prudenta asupra acestor tragice evenimente.
[… ] Inocenta lui Crispus a fost atat de universal recunoscuta, ca grecii moderni, care adora memoria intemeietorului lor, sunt obligati sa scuze vina paricidului, lucru pentru care insa sentimentele comune ale naturii umane interzic orice justificare.”

Dupa care Gibbon povesteste si judeca istorioarele naive ale grecilor-moderni care pretind ca C. s-ar fi cait, ca de fapt ar fi fost indus in eroare, ca ar fi facut publice remuscarile sale. Gibbon, ia oarecum in ris aceste pretentii spunand:
„Insa daca consultam scriitori mai vechi si mai autentici, acestia ne vor informa ca asa-zisa cainta a lui C., s-a manifestat numai prin acte de sange si razbunare, „rascumparându-si” crima contra fiului sau inocent, prin… executia unei sotii, poate vinovate.”

„Daca Constantin ar fi fost infrant pe malurile Tibrului sau pe campiile Adrianopolelui, o astfel de imagine a sa ar fi ramas pentru posteritate, doar cu mici exceptii. Insa finalul domniei sale (conform aprecierilor moderate si in fapt blande ale unui scriitor din timpul sau) l-au facut sa decada de la statutul obtinut de „unul dintre cei mai merituosi printi ai Romei”. In viata lui Augustus, admiram tiranul Republicii, convertit printr-o evolutie imperceptibila, intr-un tata al tarii sale si al omenirii. In viata lui Constantin, vom contempla insa un erou care si-a inspirat atata timp supusii cu dragoste iar pe inamici cu teroare, degenerand intr-un monarh crud si destrabalat (dissolute!!!!), stricat de propriul sau noroc.”

Mai departe, autorul vorbeste despre situatia sociala si economica dezastruoasa din ultimii sai 16 ani de domnie, subliniand insa si acel fapt pentru care acesta este azi detestat de toti oamenii cu educatie si ratiune: anume ca ODATA CU CONSTANTIN, IMPERIUL A LUAT IN MOD DEFINITIV SI DECISIV FORMA UNEI MONARHII ABSOLUTE DE DREPT DIVIN, PREFIGURAND LUGUBRELE EVURI ALE INTUNERICULUI MOANRHIC de dubla obedienta, seniorala si pontificala. Rolul Senatului Roman, a fost redus la cel de ‘consiliu municipal’, in concurenta cu cel al prafuitului Constantinopol (a carei inaltare reprezinta o urma inconfundabila a paranoiei asiatice in actiune).
Odata cu el deci, se pune punct unui lung proces de decadere a democratiei romane, in timpul lui titlul de Consul devenind pur onorific. Curtea devine astfel centrul Statului. Cancelaria, Consistoriul si marile servicii vor fi „inarmate” cu mari puteri administrative in care reprezentantul suveranului detine toate pârghiile statului. Intr-o societate din ce in ce mai ierarhizata, in 323, colonii vor fi legati finalmente de pamânt. Atat de democraticele functii publice romane, ca cea de responsabil municipal, devin ereditare, intr-o reflexie morbida in adancime a absolutismului monarhic. Evident, ca un corolar etern al etatizarii crescânde, fiscalitatea devine din ce in ce mai inrobitoare, participand si ea alaturi de alti factori la decadere. Astfel, C. creaza obligat-fortat „solidusul”, moneda de aur succedand „aureusului”, ros intre timp de inflatie. Revenind la cartea lui Gibbon, doar cateva pagini mai incolo, acesta evident povesteste acuzator si uciderea fiului Crispus de catre paranoicul sau tata.

* Timp de peste 600 ani (intre sec. 9 – 15) biserica crestina s-a servit de documentul falsificat „Donatio Constantini” (Dania Imparatului Constantin cel Mare) spre a-si justifica pretentia de rol conducator in lume. Sustinea acesta, ca drept recunostinta pentru faptul ca Papa Silvestru l-ar fi vindecat pe C. de lepra, acesta ar fi acordat printr-un document scris in anul 315 A.D., dreptul de domnie a Papei Silvestru (si a viitorilor papi) asupra Romei, Italiei si provinciilor romane din estul bazinului mediteranean. DANIA AR FI RECUNOSCUT TOTODATA SI PRIMATUL SPIRITUAL AL SFÂNTULUI SCAUN ASUPRA TUTUROR BISERICILOR LUMII. Donatio Constantini (cuprinzand cca. 3000 cuvinte) a fost mentionat insa pentru prima data in secolul 9, constituind o arma redutabila in cadrul aprinselor dispute pentru intâietate dintre Biserica de vest (Roma) si cea est (Constantinopol). Controversa a culminat cu Marea Schisma din anul 1054, dupa care cele doua mari biserici (Catolica si Ortodoxa) s-au despartit. Multi papi s-au bazat pe acel act, a carei autenticitate nu a fost pusa la indoiala timp de peste 600 ani. Nikolaus von Kues (1401 – 1464), o somitate istorica a vremii sale, a observat pentru prima data, ca actul Donatio Constantini nu a fost amintit niciodata in lucrarile istorice ale episcopului Eusebius, contemporanul si biograful imparatului Constantin cel Mare. Cercetarile ulterioare au confirmat faptul ca Donatio Constantini este un fals istoric, intocmit probabil in jurul anului 760 A.D. spre a sustine primatul papal.

Capitolul 21, Persecutia ereziei, statul bisericii’ – primele randuri: „Aplauzele indatorate ale clerului au consacrat o memorie a unui print care le-a iertat patimile si le-a promovat interesele. C. le-a dat siguranta, bogatie, onoare si razbunare; si sprijinul ortodoxiei (aici cu sensul de sectiune/interpretare majoritara a Bisericii Crestine a timpului) a fost considerata ca cea mai sfanta si cea mai importanta sarcina a unui magistrat civil. Edictul de la Milano, aceasta mare Carta a tolerantei, a confirmat fiecarui cetatean al lumii romane priviliegiul de a alege si a-si profesa propria religie. Insa acest privilegiu inestimabil a fost in curand violat; in cunostinta de cauza, Imparatul a umplut preceptele de persecutie; si sectele care nu erau de acord cu Biserica Catolica, au fost lovite si oprimate de triumful Crestinismului. Viziunea adoptata de C. cu mare usurinta, era ca „ereticii” care indrazneau sa-i dispute opiniile sau sa se opuna ordinelor sale, erau vinovati de cea mai absurda si criminala incapatânare. Si ca o aplicare potrivita a unei severitati moderate poate mântui acesti nefericiti, de pericolul pedepsei vesnice. El s-a grabit sa excluda ministrii si profesorii de alte confesiuni separate de orice rasplata si imunitati pe care insa acesta, ca Imparat, le-a acordat atat de usuratic clerului ortodox.’

„Aceleasi pasiuni s-au perpetuat intr-o oarecare masura generatiilor care au urmat, iar Constantin este considerat chiar si azi un obiect fie de satira, fie de osanale colective (‘panegiric’). Prin cuplarea impartiala a acelor defecte reliefate de admiratorii sai cei mai infocati si a acelor virtuti recunoscute de catre inamicii sai implacabili, am putea spera sa conturam un portret corect al acestui om extraordinar, pe care adevarul si sinceritatea istoriei ar trebui sa-l adopte (portretul) fara teama de a rosi. Insa repede vom constata ca, inercarea inutila de a amesteca astfel de culori discordante si a reconcilia aceste calitati incompatibile, vor produce o figura mai mult monstruasa decat umana, in masura in care nu este analizata corespunzator, separând diferitele perioade ale domniei lui Constantin.”