Tag Archives: canon

Trista poveste a Hipatiei din Alexandria si a ‘Sfântului’ Chiril, sau cum a murit Cultura Clasică sub loviturile Creştinismului

Emergenta Canonului Biblic – CANONUL MURATORIAN

Canonul Muratorian este numit si ‘Fragmentul Muratorian’ dupa numele descoperitorului si primului sau publicist, L. A. Muratori, fiind cel mai vechi Canon sau lista de carti a Noului Testament. Manuscrisul care contine Canonul a apartinut initial lui Bobbio si este acum in Biblioteca Ambroziana din Milano. Scris in cel de-al optelea secol, ne arata in mod dureros calitatea indoielnica a latinei cunoscuta in acea vreme. Documentul este insa de o importanta imensa pentru istoria Canonului Biblic. Originalul a fost scris in Roma sau in imprejurimile sale, prin aproximativ anii 200 A.D. si probabil este o traducere din greaca. Aceasta varianta latina care se afla in ‘Ambrosiana’ este singura care a supravietuit. Cateva propozitii ale textului care acum se numeste ‘Canonul Muratorian’ se pastreaza totusi in alte cateva manuscrise, in special in codexurile Epistolelor lui Sfantul Pavel de la Monte Cassino. Canonul se compune nu numai dintr-o simpla lista de Scripturi, dar si o sinoptica a situatiei, care ne dezvaluie in acelasi timp informatii istorice si de alt ordin, privitor la destinul fiecarei carti. Inceputul este lipsa; textul care a supravietuit incepe cu ultima linie referitoare la cea de a doua Evanghelie, continand toate informatiile aditionale referitoare la ea si deasemenea cea de a treia si a patra Evanghelie integrale. Dupa care sunt mentionate: Faptele, Epistolele Sfantului Pavel (inclusiv cele catre Filimon, Tit si Timotei; cele ne-canonice catre Laodiceni si Alexandreni sunt respinse); in continuare Epistola Sfantului Iuda si doua Epistole ale Sfantului Ioan; printre Scripturile care ‘in catholica habentur’ sunt citate ‘Sapientia ab amicis Salomonis in honorem ipsius scripta’ ca si Apocalipsa dupa Sfantul Ioan si dupa Sfantul Petru, cu remarca ca ultima nu este admisa de catre unii sa fie citita in biserica. Se face mentiunea deasemenea ca „Pastorul din Hermas” poate fi citita oriunde, dar nu in serviciul divin; si in fine, exista ‘falsele Scripturi’ care sunt respinse, cele folosite de eretici.

Ca o consecinta a latinei barbare folosita in document, mai multe propozitii nu au putut fi intelese complet si exact. Dupa cum am amintit, data acestui Canon nu este foarte exact stabilita, insa ortodoxia (cu sensul de clerul si teologii conservatori ai crestinismului) il plaseaza pe timpul lui Irineus (200 A.D.); din nou si acest document recunoaste numai cele patru Evanghelii, Faptele, treisprezece Epistole ale lui Pavel, Prima lui Ioan, A doua a lui Ioan, a lui Iuda si Apocalipsa. Mentioneaza ‘Intelepciunea lui Solomon’ care nu mai este insa in Biblia actuala; vorbeste aprobator de Pastorul din Hermas si spune ca Apocalipsa dupa Ioan si Apocalipsa dupa Petru sunt acceptate de catre scriitor, cu toate ca multi nu vroiau ca aceasta din urma sa fie citita in biserici. Nu mentioneaza Prima a lui Petru, A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan si a lui Iacov (Westcott, „Canonul Noului Testament) care toate sunt acum in Biblia noastra. Vorbeste despre „Epistola catre Laodiceni”, numeste „Epistola catre Evrei” ca „Epistola catre Alexandreni” si le respinge pe amandoua ca fiind contrafaceri, trecand aceasta fapta in contul lui Pavel, fapt pe care teologii moderni, angajati cauzei bisericii, il trec sub tacere atunci cand citeaza, asa cum fac ei de obicei, cu multa emfaza si cu mult entuziasm, acest manuscris ca „o dovada timpurie a existentei Canonului”. Poti sa iti dai seama cat de disperata era Biserica sa obtina acceptare, cand, dupa mult conflict intestin, a fost gata sa accepte ca „dovada timpurie” un manuscris a carei data de conceptie este cel putin doua sute de ani dupa crucificarea lui Isus si care il critica aspru pe Pavel?

Despre autorul acestui Canon s-au facut multe presupuneri (au fost mentionati Papias, Hegesipus, Caius din Roma, Hipolitus din Roma, Rodon, Melito din Sarda), insa nu a putut fi adusa vreo ipoteza argumentata in sprijinul vreuneia.
Aceste fapte sunt deconcertante. Ne aflam la mai mult de 200 de ani de la Marea Misiune incredintata de Isus discipolilor sai. Aflam astfel, ca dupa mai mult de 200 de ani de la aceasta, nu avem o carte terminata pe care oricine ar considera-o necesara pentru o astfel de nobila intreprindere, ca Marea Misiune. Propun sa ni-L imaginam pentru o clipa pe Isus poruncind Apostolilor Sai sa mearga in toata lumea cu mesajul Noului Sau Testament de Mantuire, insa prost echipati, intrucat nu au inca „manualul” gata. Ce e cu cei care au murit fara sa aiba ocazia sa accepte atat de necesarul mesaj al acestor carti pe care azi le consideram „divine” si „conditie prealabila mantuirii”?

Parca Il aud pe Isus zicand (Matei 28: 18 – 20):
‘. . . Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamant.
(19) Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.
(20) Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului, . . . dar, uitati baieti, . . . inca nu am Noua Biblie gata, . . . Tatal si cu Mine nu suntem in stare sa ne punem de acord ce sa va dam ca „manual pentru Mantuire”, pentru . . . ei bine, . . . inca vreo 200 de ani de aici incolo . . . Amin.’

Intrebare pentru fundamentalistii crestini: Ti-ai pus intrebarea daca nu cumva Isus era incompetent gandindu-se sa trimita la treaba bietii discipoli, fara Mesajul propriu-zis sau cartile necesare? Cum trebuiau acesti discipoli sa ‘invete toate neamurile’, cand ei insisi nu stiau ce sa invete si nu reuseau sa se puna de acord asupra a ce sa invete, avand atatea Evanghelii si Epistole in circulatie in primele secole ale Bisericii? Erau acei oameni care nu citeau aceste carti Sfinte, automat condamnati fara speranta de mantuire, doar pentru ca nu au avut Noul Testament la dispozitie? Este aceasta bajbaire in a decide ce e ‘divin’ si ce nu e, de catre Biserica timpurie, opera Duhului Sfant, si daca da, cum afecteaza aceasta, imaginea noastra de ‘perfectiune dumnezeiasca’ a Divinitatii? Sa speram ca judecata si intelectul sunt de natura sa faca vizibila inabilitatea de a decide care carti au fost considerate de Dumnezeu ca necesare Mantuirii lumii . . . . . Studiul seriei de carti considerate de-a lungul secolelor ca facand sau nu parte din ‘mesajul divin’, nu face prea mare lucru pentru a spori imaginea unui Dumnezeu care conduce oamenii sai alesi, ce sa mai zicem de un Dumnezeu care le vorbeste: (Ioan 16:13) ‘ Cand va veni Mangaietorul, Duhul Adevarului are sa va calauzeasca in tot adevarul; caci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit si va va descoperi lucrurile viitoare.’

Ei bine, Duhul Sfant, in mod evident nu a prea ‘indrumat’ foarte bine . . . . pentru cateva secole.

MARTURIA SFINTILOR PARINTI DIN CEL DE-AL TREILEA SECOL

CLEMENT DIN ALEXANDRIA (210 A.D.) A trait in prima parte a secolului al treilea si a plasat in Deutero-canon-ul sau ca avand o autoritate inferioara, „catre Evrei”, „A doua a lui Ioan” si „a lui Iuda”, care acum sunt toate in Biblie. Includea „Apocalipsa dupa Petru” dar nu si pe cea „dupa Ioan”. Exact invers fata de ce avem azi. Includea ‘Pastorul din Hermas’, ‘Prima Epistola a lui Clement’ si ‘Epistola lui Barnabas’, care acum nu mai sunt in Biblie (Davidson, Canonul Bibliei). Astfel el punea ‘catre Evrei’, ‘A doua a lui Ioan’ si ‘a lui Iuda’ care sunt acum in Biblia noastra, la acelasi nivel cu ‘Pastorul din Hermas’ si ‘Epistola lui Barnabas’, care nu mai sunt acum in Noul Testament. El nu recunostea nici unul dintre canoane ca fiind de suprema autoritate (Idem), si nu intelegea notiunea de ‘ne-canonic’ ca opus lui ‘canonic’ pentru nici una dintre cartile care circulau (Idem).

TERTULLIAN (220 A.D.)

El includea in Canonul sau cele patru Evanghelii, ‘Faptele’, ‘Epistolele lui Pavel’, ‘Prima a lui Ioan’ si ‘Apocalipsa dupa Ioan’? (Davidson, Canonul Bibliei). A inclus un apendice unde a pus ca fara autoritate ‘catre Evrei’, ‘a lui Iuda’, ‘A doua a lui Ioan’, si ‘Prima a lui Petru’ care sunt acum in Biblie, alaturi de ‘Pastorul din Hermas’, care nu e. Nu spune nimic despre ‘a lui Iacov’, ‘A doua a lui Petru’ si ‘A treia a lui Ioan’ care deasemenea sunt azi incluse in Biblia noastra. De remarcat ca este in dezacord cu Canonul Muratorian care se zice ca a fost fixat cu 20 de ani sau mai multi inainte de timpul sau. Din nou fiecare individ este Canon pentru el insusi . . . .

‘PESITA’, ADICA „SIMPLA” (TRADUCERE)

Aceasta versiune a avut o atat de complexa istorie literara incat originea sa a fost mult timp un subiect de disputa. Cat de departe ne putem duce pe firul timpului, constatam ca a fost o versiune crestina, intrucat contine Noul Testament ca si Vechiul Testament, iar copiile existente ne-au venit pe filiera crestina. Insa Vechiul Testament prezinta o atat de puternica influenta evreiasca, ca multi oameni de stiinta au sustinut ca a fost, cel putin in parte, de origine iudaica, altii adoptand ideea unei origini mixte Iudeo-Crestine. Se poate sa fi fost produs la Edessa, desi Kahle afirma ca provine din regiunea Adiabene-lui, undeva la estul Tigrului, unde Regele Isates si mama sa Elena au devenit adepti ai Iudaismului in primul secol dupa Cristos. Sunt pasaje in Vechiul Testament care sunt cu greu mai mult decat traduceri din arameica vestica Targums, in scrierea siriaca. In timp ce textul corespunde in principal cu textul mazoretic (din motive fonetice si subiective, optez pentru forma ‘mazoretic’ si nu ‘masoretic’) evreiesc, se pare ca a fost revazut pe baza lui LXX (Septuaginta). In versiunea originala siriaca, lipseau Cronicile, Ezra, Neemia, Estera ca si Apocrifa, toate fiind adaugate ulterior. Cel mai valoros manuscris siriac este ‘Codexul Ambrozian’ din aproximativ secolul sase, acum aflat la Milano. Un manuscris al Facerii, Iesirii, Numerelor si Deuteronomului din Manastirea Sfanta Maria Deipara din Egipt, poarta data corespunzand anului 464 A.D., fiind astfel cea mai veche copie de Biblie in orice limba care poarta o data exacta. Conform Enciclopediei Britanice, Pesita (in siriaca ‘simplu’ sau ‘comun’) este versiunea siriaca a Bibliei, Biblia acceptata de bisericile crestine siriace de la inceptul secolului al treilea dupa Cristos. Numele de Pesita a fost prima oara folosit de Mose bar Kefa in secolul al noualea, pentru a indica ca era textul de uz curent folosit (asa cum indica numele sau in latina vulgara). Acest nume se poate sa fi fost de asemenea, folosit ca distinctie fata de mai complexa versiune Siro-Hexaplara. Din versiunile vernaculare ale Bibliei, Vechiul Testament-Pesita, este al doilea doar dupa Septuaginta greceasca ca vechime, fiind probabil in uz in primul si al doilea secol dupa Cristos. Cele mai vechi fragmente in vechea siriaca, se considera ca au fost traduse de pe texte in ivrit sau arameica de catre evrei crestini din Edesa, cu toate ca Vechiul Testament Pesita a fost mai tarziu revazut conform principiilor textuale grecesti. Cea mai veche versiune a Vechiului Testament Pesita, dateaza din cel de-al cincilea secol A.D. si exclude ‘A doua a lui Petru’, ‘A doua a lui Ioan’, ‘A treia a lui Ioan’, ‘Epistola lui Iuda’ si ‘Apocalipsa lui Ioan’ care nu erau canonice in Biserica Siriaca. Davidson in ‘Canonul Bibliei’ la pagina 139 confirma ca ‘Pesito’, Biblia vechilor crestini siriaci, excludea ‘A doua a lui Petru’, ‘A doua a lui Ioan’, ‘A treia a lui Ioan’, ‘Epistola lui Iuda’ si ‘Apocalipsa lui Ioan’ care acum sunt insa in Biblie (Ibid., 146).

VECHEA VERSIUNE LATINA

Latina folosita in Biblie provine probabil din Africa de Nord, tot atat de devreme ca anii 150 A.D. Este posibil chiar, ca primii crestini ai Africii de Nord sa fi adoptat o traducere a Vechiului Testament de la evreii vorbitori de latina. Tertulian (160 – 230 A.D.) stia de Vechea Biblie Latina cel putin partial, iar Ciprian (200 – 258 A.D.), episcopul Cartaginei, cita frecvent din ambele testamente ale acestei Biblii. Au supravietuit insa numai fragmente ale Vechiului Testament. Mai multe dintre cartile apocrife, au fost incorporate nerevazut in ‘Vulgata’. Cat despre restul Bibliei, oamenii de stiinta au fost capabili sa reconstituie din fragmente, o mare portiune din Vechiul Testament. Acestea, impreuna cu citatele Sfintilor Parinti ai Bisericii timpurii sunt azi sursele noastre de reconstructie a vechiului text latin al Vechiului Testament. Oamenii de stiinta disting doua tipuri de text: ‘african’ si ‘european’. Vechiul Latin al Vechiului Testament a fost probabil facut dupa LXX-ul grecesc, iar valoarea sa principala este ca sursa de completare pentru textul LXX-ului, asa cum era el inainte de revizia lui Origene. Ce este de notat insa aici, este ca versiunea Vechea Latina, Biblia Bisericii timpurii a Africii, omitea ‘Epistola catre Evrei’, ‘A doua a lui Petru’ si ‘a lui Iuda’. ‘Epistola catre Evrei’, a fost ulterior adaugata ca o carte anonima (Westcott, Canonul Noului Testament). Din nou nu regasim nici o unitate sau acord cu cei care au fost inainte si opiniile lor despre ceea ce e ‘suflat cu Dumnezeire’.
BISERICA ABISINIANA SI CANONUL SAU Biserica Abisiniana a fost o biserica care a crezut in monofizitism. Aceasta dogma era a unei secte schizmatice a secolelor cinci si sase, care sustinea ca Isus are numai o singura natura (divina), astfel intrand in conflict cu doctrina ortodoxa care zice ca are ambele naturi, divina si umana. Monofizitismul era in principal limitat la Biserica Estica si a avut putina vigoare in Vest. La ordinele Papei Leon Intai, Sinodul de la Calcedon din 451 A.D. a incercat sa gaseasca o cale de mijloc intre orotdocsi si monofiziti. Edictul final nu i-a satisfacut insa pe monofiziti si controversa a continuat, acestia fiind sprijiniti de catre copti si secta Eutichiana. Biserica Estului i-a excomunicat in prima jumatate a secolului sase pe monofiziti intr-un efort de a suprima ‘erezia’, care de atunci s-a separat de biserica-mama. Monofizitii la randul lor s-au spart in doua fractiuni asupra controverselor privind incoruptibilitatea corpului lui Isus. Dupa anii 560 A.D., o a treia secta isi face aparitia, ‘Triteistii’; ei interpretau cele trei persoane ale Dumnezeirii ca trei Dumnezei separati, si de aceea erau vazuti ca eretici de celelalte fractiuni. In Egipt, Siria, si zona Mezopotamiei, congregatiile monofizite au ramas puternice de-a lungul controversei. Desi in final condamnat in mod clar in anii 680 – 681 la cel de-al saselea Sinod Ecumenic, monofizitismul continua in anumite biserici pana azi. Astfel, Biserica Etiopiana moderna, Biserica Armeneasca, Biserica Copta si Biserica Iacobita, sunt toate institutii crestine monofizite.

Canonul Bisericii Abisiniene includea la inceput Enoh (evident ca da, pentru ca acesta invata despre un Mesia-Inger si nu un Mesia-Om), ‘A patra a lui Esdras’, ‘Inaltarea lui Isaiah’, ‘Triumfurile’, ‘Asenetul’ (Davidson, Canonul Bibliei), toate carti care nu sunt azi in Biblie si cateva de care lumea nu aude decat rar. Lista canonica s-a modificat adesea, multe carti fiind bagate si multe scoase, insa la modul general continea Iudith, Tobit, Prima catre Macabei, A doua catre Macabei, Intelepciunea lui Isus, Intelepciunea lui Solomon si chiar o carte numita Apocalipsa dupa Isaiah (Davidson, Canonul Bibliei), niciuna insa negasindu-se azi in Biblia noastra.

EGIPTUL SUPERIOR SI INFERIOR SI . . . CANOANELE SALE

Biblia Egiptului superior si inferior este denumita ‘copta’ ca in Noul Testament copt. Din cele 5 versiuni copte cunoscute, cea mai importanta este ‘Saidica’ si ‘Boairica’.

SAIDICA

Este versiunea cea mai veche si a fost folosita in sudul Egiptului (Egiptul superior). Era cunoscuta inainte ca ‘Tebaica’ dupa numele orasului Teba. Astazi exista numai fragmente ale acestei versiuni, insa acestea sunt suficiente cantitatativ pentru a reconstrui cea mai mare parte a Noului Testament. Cel mai vechi dintre manuscrise, dateaza din secolul patru dupa Cristos.

BOAIRICA

Aceasta versiune era folosita in nordul Egiptului (Egiptul inferior) si inlocuia probabil alte dialecte. Este copta folosita in zilele noastre in seviciul divin al Bisericii Copte, si Noul Testament s-a pastrat integral. Ambele versiuni, Saidica si Boairica, contin in principal un tip de text alexandrian (din nou regasim influenta Alexandrina), similar textului gasit in ‘Codex Vaticanus’. Cele doua liste canonice ale Egiptului superior si inferior, numite ‘vesiunea tebaica’ si ‘versiunea memfitica’ omit Apocalipsa dupa Ioan (Westcott, Canonul Noului Testament).

ORIGEN

Origen (250 A.D.) a inclus in lista Vechiului sau Testament, ‘Epistolele lui Ieremia’, ‘Prima Macabei’, ‘A doua Macabei’, care nu sunt in Biblia noastra canonica de azi (n.t. – traducere dupa autor protestant, Biblia protestanta nu contine „Deutero-canonul” regasit la catolici si ortodocsi), nefacand nici o mentiune despre ‘Ozea’, ‘Ioel’, ‘Amos’, ‘Obadia’, ‘Iona’, ‘Mica’, ‘Naum’, ‘Habacuc’, ‘Zefania’, ‘Hagai’, ‘Zaharia’ si ‘Maleahi’ care deasemenea sunt azi in Biblie (Eusebiu, Istoria bisericii). Omisunea acestor doisprezece carti este foarte singulara, iar versiunea latina a lui Rufinus (400 A.D.) le introduce fara sa sufle nici un cuvant de explicatie. Clasic! Chiar daca ar fi fost omise din greseala, eroarea mai arata inca odata cat de indiferenti si incompetenti erau ‘Sfintii Parinti’ cand faceau afirmatii despre ce trebuie sa se gaseasca si ce nu in ‘Biblia Domnului’. Origen nu furnizeaza o lista consecutiva a cartilor Noului Testament, insa pasaje adunate de ici de colo din opera sa, indica care era opinia lui (Idem). Se pare ca impartea cartile Noului Testament in trei clase, autentice, ne-autentice si nesigure. Prima categorie includea cele patru Evanghelii, Faptele, patrusprezece Epistole ale lui Pavel, Prima a lui Petru, Prima a lui Ioan si Apocalipsa lui Ioan. A doua includea Pastorul din Hermas desi era inclinat sa o includa totusi intr-o clasa mai sus (adica in categoria nesigure), Epistola lui Barnabas, Faptele lui Pavel, Evanghelia dupa Evrei si cea dupa Egipteni, si Predica lui Petru (Davidson, Canonul Bibliei ).

A treia clasa cuprindea Epistolele lui Iacov, Iuda, A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan si A treia a lui Ioan (Davidson, Canonul Bibliei). Dupa cum se poate vedea, la inca o suta de ani, era putina armonie in opiniile ‘invatatilor’ si ‘inspiratilor’ despre ceea ce era ‘Cuvantul Domnului’ pentru Biserica Sa.

INFLUENTA ALEXANDRINA ASUPRA CRESTINISMULUI

In Alexandria, in Egipt, se gasea o imensa biblioteca infiintata de Ptolemei [dinastie de conducatori de origine greaca (macedoneana) a Egiptului, in perioada de dominatie romana (anii 331 – 30 inainte de Cristos)]. Aceasta biblioteca era situata in Muzeul Alexandriei; apartamentele sale erau minunat sculptate, fiind decorate cu cele mai alese statui si picturi; cladirea era construita in marmura. Aceasta biblioteca cuprindea 400 000 de volume (numarul variaza semnificativ de la o sursa istorica la alta). In cursul timpului, probabil datorita aparitiei problemei de spatiu pentru noile carti care soseau in valuri, s-a infiintat o biblioteca aditionala care era situtata in Templul lui Serapis. Numarul de volume in aceasta biblioteca numita ‘fiica’ celei din muzeu, era probabil si el de aproximativ 300 000 de volume. Erau deci 700 000 de volume in aceasta colectie regala. La infiintarea muzeului, Ptolemeu Soter si fiul sau Filadelf au avut in vedere trei obiective:

1. Perpetuarea cunoasterii in lume asa cum era ea la momentul dat.
2. Cresterea sa.
3. Difuzarea sa.

Pentru perepetuarea cunoasterii, el a dat ordine bibliotecarului sef sa cumpere, pe spezele regelui, orice carte putea. Un grup de scribi era prezent in muzeu, a caror sarcina era de a face copii lucrarilor la care proprietarii nu incuvintau ca acestea sa fie vandute. Orice carte adusa de straini in Egipt era luata o data la muzeu, iar dupa ce i se faceau copii, copiile se innapoiau proprietarului, originalul fiind pastrat in muzeu. Adesea o mare indemnizatie baneasca era data acestuia.

Pentru cresterea cunoasterii: Unul dintre scopurile principale ale muzeului, era sa serveasca ca spatiu de lucru unui corp de oameni devotati studiului, acestia locuind chiar in spatiul bibliotecii pe banii regelui. In forma originala de organizare, rezidentele muzeului erau impartite in patru „facultati” – literatura, matematica, astronomie si medicina. Un director de mare distinctie conducea stabilimentul si se ocupa de interesele si problemele sale. Demetie Falareus, probabil cel mai mare invatat al timpului sau si care a fost guvernator al Atenei pentru mai multi ani, a fost primul numit in aceasta functie. Sub el erau bibliotecarul, functie uneori detinuta de oameni ale caror nume au ajuns pe firul timpului pana la noi datorita meritelor lor, ca Eratosten si Apolonie Rodius. Tot in spatiul muzeului erau o gradina botanica si una zoologica. Aceste gradini facilitau studiul plantelor si animalelor. Exista tot acolo un observator astronomic continanad sfere armilare, globuri, armile solstitiale si ecuatoriale, astrolab si rigle paralactice ca si alte aparate folosite pe atunci, gradarea acestora fiind in grade si sesimi.

Pentru difuzarea cunoasterii: In muzeu se tineau cursuri si prelegeri, conversatii si seminare de catre lectori, existand insa si alte metode pentru educatia in toate sferele cunoasterii umane. Inspre acest mare centru intelectual, afluau studenti din toate tarile. Se spune ca la un moment dat, oricand in epoca sa de glorie, acolo nu erau mai putin de 14000 de studenti. Normal ca dintre acestia, cativa au devenit mai apoi cei mai eminenti dintre Parintii Bisericii Crestine, cum sunt Clement din Alexandria, Origene si Atanasie.

Biblioteca din muzeu, a fost arsa in timpul asediului Alexandriei de catre Iulius Cezar. Ca sa rascumpere fapta de mare ravagiu, Marc Antoniu va oferi Cleopatrei intreaga biblioteca adunata de Eumenes, Regele Pergamului, biblioteca initial creata pentru a rivaliza cu cea infiintata de Ptolemei. Ea a fost adaugata celei din Serapion, sau templul lui Serapis. Nu era insa sorocita sa ramana acolo pentru multe secole, si aceasta avea sa fie distrusa de catre Teofil, Episcopul crestin al Alexandriei in 391 A.D. Istoricul Edward Gibbon povesteste cum dupa ce biblioteca a fost distrusa, imaginea sumbra a rafturilor de carti acum goale si arse, provocau regretul si indignarea trecatorilor ale caror minti nu fusesera inca intunecate de prejudecata religioasa. Distrugerea acesteia, a fost aproape lovitura de moarte pentru gandirea libera acolo unde Crestinismul a domnit pentru mai mult de o mie de ani.

Insa veritabila lovitura de moarte, avea sa vina numai cateva decenii mai incolo totusi, cand a fost data de Sfantul Chiril, care il va succedea in functie pe Teofil la episcopatul Alexandriei. Atunci, Hipatia, fiica lui Teon matematicianul, a indraznit sa continue vechile directive ptolemice. In fiecare zi, in fata universitatii sale statea un lung sir de care; sala sa de lectura era aglomerata de elitele si mondenitatile Alexandriei. Ei veneau sa asculte discursurile sale pe temele de care oamenii din orice epoca s-au aratat interesati, dar la care inca nu s-au dat raspunsuri definitive: ‘Cine sunt?’, ‘De unde vin?’, ‘Ce si cat pot sa stiu?’

Hipatia si Chiril, filosofia si bigotismul – ei nu pot exista impreuna.

In timp ce Hipatia inca isi repara Universitatea dupa ultimele ‘incursiuni’ crestine, ea a fost atacata de gloata Sfantului Chiril, o adunatura de calugari nitrieni. Fiindu-i rupte hainele de pe ea in plina strada, a fost tarata mai apoi intr-o biserica si omorata acolo de catre grupul lui ‘Petru Cititorul’. Trupul sau a fost taiat in bucati, carnea a fost smulsa de pe oase cu scoici, iar resturile trupului sau aruncate in foc. Pentru aceasta crima, Chiril nu a dat niciodata socoteala [ceva info pe site-ul The University of California at San Diego, http://hypatia.ucsd.edu/~kl/hypatia.html ]. Se pare deci ca la crestini scopul scuza mijloacele. Asa si-a dat ultima suflare filosofia greaca in Alexandria, asa a murit venerata si venerabila lume clasica, asa a ajuns la tragicul si definitivul punct final invatatura pe care Ptolemeii s-au straduit atata sa o promoveze. Soarta Hipatiei a fost un avertisment bine inteles de toti cei care vor fi vrut sa cultive cunoasterea stiintifica. Mesajul era clar: Toti trebuie sa gandeasca cum le ordona autoritatea bisericeasca.

414 A.D. – In Atena insesi filozofia trage sa moara. Imparatul Iustinian a interzis cu minutiozitate invatarea acesteia, inchizand toate scolile din oras. Dupa aceasta, au urmat lungile si secetoasele „Evuri ale intunericului”, insa finalmente, soarele stiintei, acest far calauzitor cu lumina blanda si calda, era totusi destinat sa se ridice din nou.

Anunțuri

Cum a fixat ‘Sfântul’ Irineu Canonul Biblic din 4 Evanghelii?

Simplu: După câte picioare au mârţoagele…

PRIMA COLECŢIE A CĂRŢILOR NOULUI TESTAMENT

Prima colectie a cartilor Noului Testament intocmita vreodata, a fost cea a lui Marcion, numit „ereticul”, prin anul 145 A.D. (Westcott, ‘Despre Noul Testament’). Era compus dintr-o Evanghelie si zece dintre Epistolele lui Pavel (Tertullian, Avd. Marc., v.) si nu erau pe atunci considerate ca fiind ‘cuvantul Domnului’. ‘Credinta ca aceste carti sunt scrise de Dumnezeu sau ca sunt de inspiratie divina inca nu aparuse… (Marcion) nu considera Epistolele lui Paul ca fiind inspirate sau al caror autor este divinitatea’ (Davidson Samuel, 1848, ‘O Introducere in Canonul Noului Testament’).

Trebuie tinut cont de faptul ca acest lucru se intampla la 75 de ani dupa moartea lui Pavel. Epistolele pe care Marcion le acceptase erau Galatenii, prima si a doua Corinteni, Romani, prima si a doua Tesaloniceni, Efeseni, Coloseni, Filipeni, a lui Filimon (Davidson Samuel, 1848, ‘O introducere in Canonul Noului Testament’). El a omis prima si a doua catre Timotei, catre Tit si catre Evrei, pe care noi le consideram acum veritabile si le-am introdus in Biblie. Evanghelia sa a fost subiect de multa controversa, fractiunea ortodoxa sustinand ca „era Luca mutilata”; ceilalti negau aceasta, afirmand ca era manuscrisul de pe care Evanghelia lui Luca a fost mai apoi compusa. Faptele sunt acestea: Evanghelia lui Marcion nu are nume (Tertulian, Adv. Her.). Intr-adevar, asa cum Sfantul Crizostom observa, nici unul dintre Apostoli nu si-a pus semnatura pe Evangheliile acum purtand numele lor. Aceasta a fost ideea bisericii, mult dupa aceea, si ca gaj pentru faptul ca acestea sunt veritabilele lor opere, avem simplu… doar cuvantul bisericii.

Daca Evanghelia lui Marcion era de fapt Evanghelia lui Luca apare o intrebare, si anume, cum se face ca un „eretic” era in posesia unei Evanghelii veritabile, inainte ca biserica insesi sa fie? Sa fie de fapt, ca Evanghelia dupa Luca pe care noi o avem astazi este o reluare facuta de Biserica Catolica a Evangheliei lui Marcion la care se adauga cele trei capitole care lipsesc din aceasta? Asta ar explica toate erorile si greselile in aceste trei capitole. Evanghelia lui Marcion corespunde cuvant cu cuvant cu aproape trei patrimi din actuala Evanghelie a lui Luca si a fost mai scurta decat aceasta. Luand in calcul mecanismul cunoscut de specialistii in exegeza biblica, prin care adnotarile pe marginea textului unui manuscris isi gasesc in timp in procesul de copiere loc in corpul textului original, acesta crescand lungimea lucrarii propiu-zise, si aplicand prinicpiul pe baza caruia din doua manuscrise ale aceleasi carti, unul mai scurt decat altul, cel mai scurt este in general cel mai vechi, putem concluziona ca Marcion a scris primul. Acuzatia ca Marcion a mutilat intentionat ‘Epistolele lui Pavel’ si ‘Evanghelia lui Luca’ pentru a se potrivi convingerilor sale doctrinale, pornesc de la Irineu si au fost repetate cu mare violenta de catre Tertulian si Epifanius, fiind preluate de diferiti teologi de atunci, pana cand mai de curand, ortodoxia insasi a inceput sa admita ca nu este adevarat (Davidson Samuel, 1848, ‘O Introducere in Canonul Noului Testament’). Marcion ‘ereticul’, a inclus in lista sa canonica tot ce considera ca sunt veritabile lucrari crestine (Westcott, ‘O introducere in Canonul Noului Testament’, pag. 311), si sunt probe care arata ca a fost un mult mai riguros invatat decat acuzatorii sai, asa cum vom vedea mai incolo. Aceasta este ironia istoriei redactioniste, prin care cei care ajung la putere rescriu istoria dupa bunul lor plac. Epistolele pe care noi le numim ‘catre Efeseni’, Marcion le numea ‘catre Laodiceni’ si se falea pentru readucerea numelui lor original (Tertulian. Adv.). El a exclus din Evanghelia sa parabola fiului risipitor (Westcott, ‘O introducere in Canonul Noului Testament’) si din Epistola catre Romani capitolele 9 – 11, ca si ultimele doua capitole (Origen), fie pentru ca ele nu existau in manuscrisele care circulau pe timpul sau, fie ca ajunsese la concluzia ca erau interpolari. In oricare dintre cazuri ele trebuiau sa fie respinse. Asta inseamna ca nu Pavel le-a scris, pentru ca Marcion fiind pro-Pavel, le-ar fi inclus spre avantajul sau si impotriva „evreilor” daca acestia existau. Aceasta inseamna ca pasajul favorit spre a fi memorat de catre cei mai multi dintre crestini, si anume Romani 9:10 – 11, nu exista in cele mai vechi dintre manuscrisele ‘catre Romani’ si nu au fost niciodata scrise de catre Pavel. Deci aceste pasaje (‘Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn…) pur si simplu nu existau in ‘catre Romani’ originale in anii 150 A.D.

EXAMINAREA ACUZATIILOR IMPOTRIVA LUI MARCION

Tertulian a fost inceputul; el a fost practic cel care a distrus reputatia scrierilor lui Marcion; il acuza pe acesta si il condamna in continuu ca ‘a scos’ cea mai mare parte din presupus-existentul Nou Testament. Tertulian (220 A.D.) spunea ca Marcion a eliminat din ‘Evanghelia dupa Luca’ zicerile lui Isus cum ca acesta nu a venit sa distruga legea si profetii, ci sa le implineasca (Adv. Marcion). Problema este ca trebuie sa ne intrebam in legatura cu competenta lui Tertulian in masura in care toti stim ca acest pasaj se afla in Evanghelia dupa Matei si nu in Evanghelia dupa Luca (Mat. 5:17). Si totusi, Tertulian repeta aceasta acuzatie in trei ocazii diferite (Adv. Marcion). Te intrebi astfel ce competenta aveau ‘Sfintii Parinti’ vazand ca de fapt acestia nici macar nu au citit Evangheliile… . Tertulian continua, spunand ca Marcion a exclus ‘Eu nu sunt trimis decat la oile pierdute ale casei lui Israel’ si ‘Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci la catei’ (Idem). Acestea deasemenea nu sunt in Luca ci Matei (Mat.15:24 – 26). Si chiar daca trecem peste eroarea inadmisibila a lui Tertulian, tot nu sta in picioare acuzatia sa, pentru ca nici un alt scriitor inainte de timpul lui Marcion nu face nici o mentiune despre Evanghelia dupa Luca, si nici un scriitor dupa el pana la Irineu, adica inca un rastimp de aproape 50 de ani. Inca o data, presupunerea ca cineva dupa Marcion a luat Evanghelia ‘fara nume’ a lui Marcion si a falsificat-o adaugandu-i numele de Luca, posibilitate pe care unii dintre specialisti in Noul Testament o accepta, ramane viabila. Lupta politica care se ducea era intre o tabara anti-evreiasca (tabara lui Pavel) si restul; doctrina pevelista anti-semita, care a invins la mai putin de 50 de ani dupa Noul Testament al lui Marcion, a facut din Biserica Catolica si descendentii sai de-o schizma sau alta, institutii cu puternic caracter anti-semit. Si astfel, ceea ce era ortodoxie in primul secol este azi ne-ortodoxie, iar ceea ce azi este ne-ortodoxie e foarte probabil ca de multe ori sa fie exact credinta si zicerile lui Isus. Acelasi lucru s-a intamplat cu Vechiul Testament care se afla azi in Biblia crestina si care contine multe erori si reinterpretari interesate ale textului evreiesc mazoretic (n.t. – mazoretic, forma preferata lui masoretic, doar din motive fonetice subiective) original din Palestina, adica Tanak-ul. In el apar greseli de traducere, interpretari gresite facute cu intentie de catre evreii helenizati de convingere pitagorista din al doilea secol inainte de Cristos. La Seminar eram cu totii indragostiti de „Parintii Bisericii timpurii”. Cand numele lor erau pronuntate in sala de curs, puteai auzi multe „oooh!”-uri de la cei care ii adorau si venerau, dar care nu i-au citit cu adevarat niciodata; candva, printre acestia ma includeam si eu… Puterea traditiei, deh,… dar cu mult timp de studiu si citit, „orbul” recapata „vederea”.

IRINEU (180 – 200 A.D.)

Irineu(s) este fara indoiala intemeietorul Canonului Noului Testament. Din nou, se impune remarca ca pana la el nu gasim nici o mentiune a uneia sau alteia dintre Evagheliile cunoscute care sa fie amintita ca purtand numele vreunuia dintre Apostoli in vreo scriere facuta de cei care citeaza sau fac referiri la pasaje incluse mai apoi in acestea. Canonul sau este compus din cele patru Evanghelii, Faptele, treisprezece Epistole ale lui Pavel (respingea ‘catre Evrei’), Prima catre Ioan si Apocalipsa (Davidson, ‘Canonul Bibliei’). Intr-o anexa, el a pus ca lucrari cu mai putina autoritate ‘A doua catre Ioan’, ‘Prima catre Petru’ si ‘Pastorul din Hermas’, aceasta din urma nemaigasindu-se azi in Noul Testament canonic (Davidson, ‘Canonul Bibliei). El ignora ‘Epistola catre Evrei’, a lui Iuda, a lui Iacov, ‘A doua a lui Petru’ si ‘A treia a lui Ioan’ (Davidson, „Canonul Bibliei”), toate aflate azi in Biblia canonica. Trebuie avut in vedere ca este pentru prima oara cand avem de a face cu ceva care seamana cu o recunoastere a Canonului nostru actual, si Irineu respinge mai multe carti care acum sunt numite ‘divine’.

Intrucat el este primul care face mentiune la cele ‘patru Evanghelii’, teologii fundamentalisti afirma ca ele trebuie sa fi fost folosite pe larg inainte si apoi recunoscute ca surse de autoritate; pentru ca, spun ei, nu ar fi fost posibil asa cum afirma moderatii, ca inainte au fost folosite alte Evanghelii, pentru ca mai apoi sa se renunte la ele pentru a fi substituite cu altele.

Ha! Raspunsul la asta este ca nu numai a fost posibil, dar este chiar ceea ce s-a intamplat, si exact asa cum istoria ne-o certifica. Cu mult timp inainte ca noi ‘sa primim’ cele patru Evanghelii, sute de Evanghelii diferite erau in larga circulatie prin Imperiu. Intensa rivalitate intre diferitele secte in primele doua secole crestine, si in special intre Pavelisti, Petristi si Ioanisti i-a invatat ca nici unul dintre ei nu putea sa il stapaneasca pe celalalt, si nici unul nu poate sa tina in mod exclusivist de cartile sale ‘sacre’ si sa insiste doar pe adoptarea lor generala. Rezultatul a fost un compromis, exact ca intr-o conventie prezidentiala azi, unde prietenii candidatilor impusi constatatand ca nici unul dintre favoriti nu poate sa fie nominalizat, se unesc pe platforma unuia total nou, unul de care cu greu s-a auzit mai inainte. Biserica Catolica tocmai se forma (prin aproximativ 170 A.D.) prin unirea micilor secte si biserici intr-un mare organism, si necesitatea unei oarecare surse de autoritate scrise, a unei ‘Biblii’ recunoscute de catre toti, era evidenta; si aceasta necesitate, a dus la aparitia Canonului (Davidson, ‘Canonul Bibliei). Vechile carti au fost abandonate si suprimate, altele noi luandu-le locul. In termeni moderni, am zice ca a fost necesitatea politica aceea care a fost fermentul aparitiei Canonului. Mai inainte, nici macar 2 secte crestine din multele care existau nu foloseau acelasi set complet de carti, ci doar o parte mai mare sau mai mica din acesta, iar multe dintre ele foloseau numai una. Si aceasta a fost valabil o lunga perioada chiar dupa ce cele patru Evanghgelii ale noastre intrasera in uz canonic si dupa ce se facuse efortul de constituire a unui unic Canon. Diversitatea si conflictul intre doctrine si dogme era pretutindeni. ‘Duhul Sfant’, se pare, avea ceva probleme sa regleze harababura. Dar oare acesta exista?

CANOANE, CANOANE PRETUTINDENI…

Astfel Ebionitii (Irineu., Adv. Er.) si Cerintienii (Epif., Er.) foloseau numai Sf. Matei; Cordonienii numai Evanghelia lui Marcion (Pseudo-Tert. Adv. Om. Er). Marcionitii evident ca foloseau numai Evanghelia lor. Teodotienii respingeau Sf. Ioan, asa cum o faceau si Alogii (Blunt, „Dictionarul sectelor”); si crestinii Petristi in mod normal preferau Evanghelia dupa Marcu care era ‘Petrista’ si favorabila lui Petru deci (Tert. Adv. Marc.), exact asa cum Pavelistii o preferau pe cea a lui Luca, care il favoriza pe Pavel (Tert. Adv. Marc.). In aceasta situatie, intremarea bisericii nu putea sa provina decat din unitate prin adoptarea unor carti care sa fie acceptabile pentru toti. Unirea era necesara cu orice pret. Ca Noul Testament este un astfel de compromis, apare evident pentru ochiul critic al specialistului.

Evanghelia dupa Matei este petrista, acolo aparand Isus zicand lui Petru, „pe aceasta piatra voi zidi Eu Biserica Mea”, (Mat.16:18). Evanghelia dupa Marcu, este de asemenea Petrista, iar Luca este Pavelista, asa cum ne-o certifica Parintii Bisericii timpurii (Tert. Adv. Marc.). Epistolele lui Petru, sunt evident petriste, Epistolele lui Pavel paveliste, iar Evanghleia dupa Ioan, Epistolele lui Ioan si Apocalipsa, desigur ioaniste. Trebuie sa fie clar ca istoria acestor timpuri a consemnat suprimarea vechilor Evanghelii si inlocuirea cu cele noi. Astfel, Serapion, Episcopul Antiohiei (190 A.D.), in timpul vizitei sale la Biserica din Rnossus in Cilicia i-a gasit folosind Evanghelia dupa Petru. Fiindu-i cerut, el le-a permis sa o citeasca, in ciuda controverselor pe care aceasta le-a produs. Mai tarziu el scria: „Venind la voi, credeam ca toti tineti de dreapta credinta, si necitind si studiind pana la capat Evanghelia prezentata mie sub numele de dupa Petru, zisei: „Daca asta este singurul lucru care creaza sfada intre voi, atunci cititi-o dara!” Insa acum, intelegand din ce mi s-a spus ca mintile lor erau cuprinse de o forma de erezie, grabi-ma-voi sa vin din nou la voi.’ (Eusebiu, Istoria bisericii). Eusebiu, a pastrat in scrierile sale acest citat si cu toate ca nu spune explicit ca Evanghelia a fost suprimata, o lasa sa se inteleaga destul de clar, si este recunoscut ca asa s-a intamplat de catre exegeti si scriitori ilustrii (Evanghelii pierdute si eretice, S. B. Gould).

MARTURII ALE CELUI DE-AL CINCILEA SECOL CRESTIN

Din nou, la inceputul celui de-al cincilea secol, exista un om numit Teodoret, care era activ implicat in supravegherea infiintarii bisericii. In calatoriile sale el a gasit Diatesaronul, sau „Evanghelia dupa Tatian”, folosita in biserici ortodoxe, scriind despre aceasta: „Eu insumi am gasit mai mult de 200 de astfel de carti in bisericile noastre si care sunt primite cu respect; si adunandu-le pe toate, i-am pus sa se lepede de ele, introducand in locul lor Evangheliile celor patru Evanghelisti.” (Teodoret. Eret. Fab.).

Prima observatie, la inceput de secol cinci dupa Cristos inca se vorbeste de „BISERICI” (plural!) care in loc de cele patru Evanghelii canonice cu care suntem indoctrinati azi ca „au fost scrise de catre Apostoli”, aveau si citeau sute de alte Evanghelii si Epistole. Sa fie un mesaj al Domnului in acestea pe care acesti credinciosi ai Bisericii timpurii l-au cunoscut si inteles si de care noi am fost lipsiti? Aceste biserici aveau peste doua sute de diferite carti si Evanghelii pe care noi nu le mai avem astazi si se pare ca erau foarte multumiti citind din ele si nu din ceea ce citim noi azi, in ciuda prigoanei si presiunilor de tot felul la care erau supusi de catre uriasa institutie ale carei angrenaje ucigase incepusera deja sa se puna in miscare. Ne apare in mod evident ca, in ciuda povestii „cantata” peste tot de catre clerul fundamentalist, ‘Sfantul Duh’ nu le ‘marturisise’ si lor, asa cum de asemenea nu marturisise altor mii, ca au nevoie de aceste ‘noi carti’, astfel acestia fiind privati de cele patru ‘necesare si suficiente’. Afland acestea nu putem sa mai fim inselati asupra acceptarii Canonului nici macar in secolul al cincilea. Tot atat de tarziu pe cat putea fi secolul cinci dupa Cristos pentru Biserica si Canon, constatam ca cineva care era chemat sa supravegheze si sa instituie biserici face mentiunea ca existau peste 200 de Evanghelii concurente acceptate de catre biserici (plural!) si ca acestia nu aveau cele patru Evanghelii care noi credeam ca „au fost prezente inca de la inceputul miscarii apostolice”. Evident, dintr-o scapare… omeneasca, „Sfantul Duh” nu marturisise inca la toti, adevarata „Veste cea Buna”, asa cum credeam noi pana acum… Intrebare pentru crestinii fundamentalisti: Acesti oameni au putut sa fie mantuiti fara mesajul Noului Testament al acestor ‘noi’ carti care noi consideram ca sunt singurele facute sa aduca mantuirea?

Doctor Westcott zice ca „din aceasta afirmatie este clar ca Diatesaronul era suficient de ‘ortodox’ ca sa se poata bucura de o astfel de popularitate ecleziastica” (Westcott, Canonul). Intrebare pentru crestinii fundamentalisti: Se studiaza in biserica ta Diatesaronul, s-a citit Duminica trecuta din acesta, asa cum faceau credinciosii Bisericii Crestine Timpurii pe la anul 450 A.D.?

Inlocuirea care a avut loc este deasemenea recunoscuta de catre Prof. Davidson: ‘Nu mai devreme de a doua jumatatea a celui de-al doilea secol crestin au reusit Evangheliile actuale sa-si aroge pozitita canonica, inlocuind alte lucrari cu caracter similar, si dobandind in timp, o „autoritate divina”‘ (Davidson, Introducere in Canonul Noului Testament). Deci asa cum afirmam cand am inceput incursiunea noastra, aceasta autoritate divina era dovedita celor care promovau cele patru Evanghelii in detrimentul tuturor celorlalte acceptate pe atunci si citite in majoritatea bisericilor la acea data, dar nu si acestora din urma, acesti prea-multi neglijati ai divinitatii… Vine cam asa: Fiecare grup este o autoritate pentru el insusi si pentru cartile sale, astfel ca atunci cand clerul fundamentalist se intreaba ipocrit daca ar fi fost posibil ca alte Evanghelii sa fi fost de mult folosite in Biserica Timpurie dupa care sa fi fost suprimate si inlocuite de catre cele patru Evanghelii cunoscute azi, raspunsul este, „Nu numai ca este posibil, dar chiar asa s-a intamplat!”

DE CE PATRU EVANGHELII ?

Intrebare pentru crestinii fundamentalisti: raspunde-ti pentru tine, de ce au trebuit sa fie exact patru Evanghelii? De ce nu doua, cinci, sau sase, o duzina sau o suta?

Irineu, care a fost asa cum am zis mai sus adevaratul intemeietor al Canonului, si care si-a dedicat o mare parte din viata infiintarii Bisericii Catolice si a Noului Testament a dat raspuns la aceasta intrebare odata pentru totdeauna, iar Biserica care ii datoreaza existenta, l-a urmat in aceasta privinta pe acest om si numai pe el singur si pe nimeni altul; in religie nu exista democratie, diversitate si dreptul la opinie personala… Deci orice explicatie si argument ar aduce acesta in privinta numarului de Evanghelii canonice, va fi exact motivul pentru care avem atatea si nu alt numar. Din fericire, Irineu este foarte explicit si clar in aceasta problema (spre deosebire de alte chestiuni in care ura si retorica sa violenta umbresc aproape in totalitate mesajul de transmis) si astfel noi stim, Slava Domnului, in mod precis ce a hotarat. Citind raspunsul sau, as ruga crestinii fundamentalisti sa se intrebe daca acesta (raspunsul) chiar suna a ‘lucrarea Duhului Sfant’ in determinarea pentru Biserica si pentru totdeauna a numarului de Evanghelii canonice. Credeti-o sau nu, Irineu spune ca exista patru evanghelii pentru ca avem patru colturi ale pamantului si patru puncte cardinale (nord, sud, est si vest) si pentru ca animalele au patru picioare sau patru extremitati, de aceea trebuind sa existe patru Evanghelii. Cuvintele sale exacte in aceasta privinta sunt: ‘Nu este posibil ca Evangheliile sa fie mai multe sau mai putine la numar decat sunt. Intrucat, sunt patru colturi ale pamantului pe care traim si patru puncte cardinale, iar Biserica este imprastiata in toata lumea, iar stalpul de sustinere si fundatia bisericii este Evanghelia si duhul vietii, este potrivit ca ea trebuie sa aiba patru stalpi care sa emane nemurire in fiecare directie, insufletind oamenii iara si iara… De aceea Evangheliile sunt in acord cu aceste lucruri… Intrucat vietuitoarele pamantului au patru extremitati sau picioare, si Evangheliile sunt patru. Aceste lucruri stand asa cum le-am zis, oricine care distruge fiinta Evangheliei in van o face, dand dovada de neinvatatura si nerespect… ma refer la acei care prezinta numarul evangheliilor ca fiind fie mai mare decat ce s-a zis mai sus, sau, pe de alta parte, ca fiind mai mic.’ (Adv. Er.).

Intrebare pentru crestinii fundamentalsti: te simti bine, acum ca stii ca Duhul Sfant „s-a pogorat” peste Irineu ajutandu-l sa stabileasca pentru intreaga lume si pentru totdeauna numarul de Evanghelii canonice, de „revelatie divina”, legand asta de… numarul de picioare pe care il au animalele? Sau ce-ar fi fost daca bietul Irineus ar fi stiut nu numai de Sud si Est ci si de Sud-Est… am mai fi avut o Evanghelie canonica??

Si Irineu – asa cum il stim de altfel – agresiv si intolerant, are indrazneala sa ne numeasca „ne-invatati” … Râde ciob de oala sparta! Nu incetez sa ma minunez de superstitia si intunecimea mintii acelora care astazi sunt venerati ca „giganti spirituali” si ca „Sfintii Parinti” ai Bisericii Timpurii in multe cercuri de credinciosi cu cultura semidocta. Cu cat citesti mai mult despre ei si despre cum se contrazic si se cearta unul cu altul, cu atat iti este mai greu sa gasesti urmele ‘Duhului Sfant’ in orice fapta si zicere de-a lor. O privire fugara asupra istoriei Sinoadelor care au fixat Canonul si in care doctrinele pe care le-au creat sunt reciproc paralele este un exercitiu edificator, ca sa zicem asta cu multa modestie stilistica. Dupa ce citesti aceste doctrine aflate in contradictie cu tot ce ei au ales ca fiind Canonul, nu poti decat sa realizezi cat de imposibil este sa crezi ca ‘Duhul Sfant’ i-a condus ‘intru tot adevarul’ in ceea ce priveste problematica Canonului, dar care in acelasi timp i-a facut sa creeze doctrine religioase blasfemiatoare in care Isus niciodata nu a crezut, si pe care nici discipolii alesi de El nu le-au propavaduit vreodata. Nu exista un spectacol mai trist in lumea intelectului, decat acela al oamenilor posedand realmente mari capacitati intelectuale si care isi pierd timpul si respectul celorlalti, incercand sa faca sa apara ca rezonabila o superstitie explicand absurditatea acesteia de-o maniera atat de ilogica, asa cum a facut-o Irineu. Mai bine ne-ar fi aparut nou azi si multor altora din timpul sau daca mergea pe mana demnitatii intelectualismului rational decat sa bajbaie prin amorteala oarba animata de misticismul ignorant.

Acei teologi de azi care citeaza din Irineu ca dintr-un ‘mare invatat’, nu-si asuma cu draga inima argumentul sau privitor la numarul de Evanghelii; nici faptul ca acesta a afirmat intr-una dintre scrierile sale ca Isus a propavaduit pe pamant timp de 20 de ani… (Idem). Intrebare pentru crestinii fundamentalisti: Atipise ‘Duhul Sfant’ in cazul lui Irineu? Putem crede ceva din tot ce a zis, dupa ce am citit cum a creat el Canonul din patru Evanghelii?

Povestea lui Desideriu Erasm, sau despre relevanţa Trinităţii

Desideriu Erasm a fost un om – un preot ar trebui sa precizam din capul locului – caruia i s-au oferit in mod repetat episcopatul si tinand cont de recunoasterea din timpul vietii sale, istoricii ne spun ca de cateva ori chiar scaunul papal. Le-a refuzat, dar nu e aici locul sa discutam asta: pentru noi, el este cel care a dat civiliztiei occidentale o viziune cu un centimetru mai aproape de sursa in ceea ce priveste Biblia, pentru ca este cel care a tradus primul, textul grec al N.T. (Noul Testament), printre altele.

A fost recunoscut ca cel mai mare spirit al timpului sau, desi nimic din umila si rusinoasa (rusinoasa pentru cei care pretinzand ca slujesc divinitatea si omul, erau prin fapte mai prejos decat chiar omul cel mai de rand: este nascut dintr-o legatura neoficiala dintre un preot catolic si o femeie de rand, acesta abandonandu-si insa copilul si iubita) sa obarsie nu prevestea acest lucru.

A fost curtat de regi si papi, de episcopi si nobili, eminenentele vremii cautandu-i frenetic compania, dar a fost mai important de toate un calugar in Olanda sa natala, teolog, profesor de limba greaca la Universitatea din Cambridge mai apoi si autorul unor carti care au schimbat lumea lui si a noastra, in domenii ca religie si pedagogie, morala si politica.

E unul dintre cei care au dezgropat franturi de intelepciune clasica – ce mai ramasese doar din ea… – unul dintre cei care au redat circuitului cultural european ceea ce impostura si fanatismul religios distrusese cu atata asiduitate timp de o mie de ani pana la el.

Sunt azi majoritati largi de traitori ai veacului XXI care nu ii inteleg si mai ales nu adera la inaltele sale principii morale de toleranta si respect pentru om, in care el a crezut toata viata sa.

Dar cum ziceam, important aici pentru noi este faptul ca el a tradus din greaca prima versiune a Bibliei in Europa occidentala, indepartand nociva si viciata varianta latina (Vulgata).

Cand o traduse el prin 1500, a fost surprins sa constate ca dupa publicarea primei editii a cartii (a publicat vreo 5, daca nu ma insel), lefegii imposturii care pana atunci nu incetau sa-i inalte osanale, au inceput sa-l critice aspru pentru omiterea “Dogmei Trinitatii” din aceasta; el le replica ca ar fi inclus-o, si ar include-o inca, daca cineva ii va arata un singur manuscris de varianta greceasca care sa contina mentiunea clara la aceasta dogma. Curand dupa aceea, desigur, acestuia i s-a prezentat un manuscris cu adaugirea in cauza…. astfel n-a avut de ales si in urmatoarea sa editie a trebuit sa includa si Prima soborniceasca a lui Ioan, capitolul 5:7, prezent in versiunea latina (n.a.: vreau sa precizez ca in Biblie exista multiple versuri care “trase de par” se pot preta Trinitatii, pot fi rastalmacite asadar ca fiind compatibile cu dogma Trinitatii, dar nici unul nu poate fi proba limpede atat de necesara si pe care ne-o furnizeaza scrisorica lui Ioan cu pricina).

Dupa cum stim aceasta lucrare a sa a devenit “textul-sursa” dupa care au fost standardizate Bibliile Olandei, Marii Britanii si mai tarziu S.U.A.(prin versiunea „King James”), Danemarcei, Germaniei, Frantei, Italiei, si or mai fi probabil si altele.

Insa frauda, ca si minciuna nu are picioare lungi si azi stim ca sprijinul murdar pe care Trinitatea l-a primit din partea Bisericii Catolice a vremii, a fost doar temporar, iar roterdamezul fusese cinstit: pana azi, nici un manuscris grecesc mai vechi de secolul XV nu contine acest pasaj care ar contorsiona poate chiar si mintea unui Tertullian-credulul (“Este imposibil si de aceea cred”); azi se cunoaste ca adaugirea frauduloasa este o inventie spaniola din secolul IV, care se va raspandi ca ciuma prin Vulgata Latina in uz o mie de ani aproape in lumea occidentala.

Dar sa revenim la subiect si sa judecam implicatiile: mai devreme am vazut cum cele mai vechi manuscrise existente (Sinaiticul siriac) omit dogma nasterii din fecioara, insa e de-a dreptul revoltator cum o frauda mizerabila supravietui (si mai supravietuieste la unii) atata, tinand cont de caracterul ei relativ tarziu si limitat in spatiu; aici nu e nevoie sa asteptam descoperirea in 1859 de catre profesorul Tischendorf a mansucrisului care azi e cunoscut cu numele de “Sinaiticul grecesc” – adica cel mai vechi manuscris existent al Bibliei (Noului Testament) – ca sa stim ca avem de a face cu o inselatorie murdara, avem doar textele grecesti din epoca in care Erasm era confruntat cu falsul!

Ce sa mai zicem de faptul ca in perioada in cauza aparuse deja – desi nu se studia si cunostea pe larg – manuscrisul 1209, “Codex Vaticanus”, adica al doilea manuscris in ordinea varstei.

Revenind la dogme de care biet predicatorul ratacitor care a fost Isus habar nu a avut, ce sa mai zicem de spus, este si faptul ca “Sfantul Parinte Irineu” ne zice sincer ca manuscrisul Evangheliei dupa Matei folosit de catre ebioniti (primii crestini din Ierusalim) prin 185 dupa Cristos, nu continea primele 2 capitole, adica acelea vorbind despre imaginara genealogie a lui Isus cu tot cu dogma nasterii din fecioara…. cum nu contineea nici povestea cu Irod macelarul de copii nevinovati.

Nici o mirare deci ca primii crestini nu credeau dogma naiva a nasterii din fecioara si aveau oarece inclinatii gnostice…

Dar lucru mentionat deja aici in timpul discutiei, toate – repet – TOATE manuscrisele vechi amintite, adica Codicele Vaticanez, Sinaiticul, Sinaiticul siriac si Alexandrinul, nu contin adaugirile ridicule din Marcu 16: 9 – 20, adica aia cu povestile post-inviere, cu „scos draci” si „baut otrava”.

Din respect pentru adevar ar trebui poate sa spunem ca insesi versiunea erasmica a fost “lucrata” crestineste, pentru ca azi cercetatorii nu gasesc nici macar un singur manuscris in limba greaca care sa contina ultimele 6 versuri ale Apocalipsei dupa Ioan; e trist dar adevarat, si asta justifica oarecum reticenta cronica a Bisericii Estului (Ortodoxa) pentru aceasta carte a N.T.

Nu poate fi acceptabila o conturare a portretului marelui om care a fost Dezideriu, fie ea si sumara si incompleta cum este aceasta, daca nu amintim insa atitudinea sa inteleapta in controversa sa cu Luther. Caci acesta desi dorea si a militat intreaga sa viata pentru reforma morala in interiorul Bisericii Catolice, el a devenit din ce in ce mai sceptic in ceea ce priveste pozitivul adus de miscarea de reforma radicala dezlantuita de publicarea celor 95 de teze pe usa bisericii din Wittenberg. Caracterul fundamentalist* al acestei miscari (Reforma Protestanta) si reverberatiile sale peste secole pana chiar in acest ceas, ii dau acestuia dreptate.

n.a.: A nu se face confuzie intre notiunea de „fundamentalist” si „fanatism”, caci fundamentalismul inseamna (dau versiunea „Le Petit Robert”, ca DEX-ul inca nu l-a “descoperit” ca termen in romana…) nimic mai mult decat:O ATITUDINE DE RIGOARE, CONSERVATOARE, CARE VREA SA PASTREZE UN INTREG ESAFODAJ AL UNEI RELIGII, o interpretare rigorista si “a la lettre” a dogmelor si textelor lor sacre, viziunea care zice ca trebuie mentinut si respectat intregul sistem religios in cauza.

Fanatismul insa presupune patima exagerata pentru o convingere, dublata de o totala intoleranta fata de convingerile altora. Poti fi deci fanatic fara sa fi fundamentalist, cum poti sa fi fundamentalist fara sa fi fanatic, asta in masura in care dogmele pe care le interpretezi conservator (ca esti fundamentalist) nu predispun ele insele la intoleranta fata de convingerile altora, ca sa te faca si fanatic.

Penibila Istorie a Sinoadelor Ecumenice, sau când popii se omoară şi se înjură între ei

MARTURIA SFINTILOR PARINTI DIN CEL DE-AL PATRULEA SECOL

EUSEBIU

Eusebiu, istoricul eclezial (340 A.D.), a impărtit cartile Noului Testament in trei clase, recunoscute, controversate si eretice (Eusebiu, Istoria bisericii). Cele recunoscute includeau cele patru Evanghelii, Faptele, cele treisprezece Epistole Paveliste (deci mai putin Către Evrei), Prima a lui Ioan şi Prima a lui Petru. Asupra acestora, zice el, nu existau controverse. Cele controversate se imparteau la randul lor in doua subclase: cele in general cunoscute si recunoscute de cei mai multi, si anume „A lui Iacov”, „A lui Iuda”, „A doua a lui Petru”, „A doua a lui Ioan” si „A treia a lui Ioan”, dintre care nici una nu e disputata astazi (cel putin la cat se cunoaste la nivelul laicului de rand, lumea specialistilor fiind insa, alta mancare de peste) si cele ‘false’ incluzand „Faptele lui Pavel”, „Pastorul din Hermas”, „Apocalipsa dupa Petru”, „Epistola lui Barnabas”, „Evanghleia dupa Evrei”, „Invataturile Apostolilor” si „Apocalipsa dupa Ioan”, aceasta din urma fiind insa in Biblia noastra azi. Cartile „eretice” includeau „Evanghelia dupa Petru”, „Evanghelia dupa Matei” (nu cea care este acum in Biblie, ci alta), „Faptele Apostolilor” a lui Andrei” si „Faptele Apostolilor” a lui Ioan. Insa, „Epistola lui Iuda” care este in Biblia actuala si pe care Eusebiu o claseaza ca „in general recunoscuta”, in alt loc o considera ca „falsa” (Eusebiu, Istoria bisericii), iar de „Apocalipsa dupa Ioan” zice ca „posibil ar trebui sa fie printre cartile recunoscute, insa unii o resping”. Tare nedefinit si vag mai era in capul „Parintilor”, ce trebuie si ce nu trebuie sa cuprinda Biblia . . . . O regula stricta si de neschimbat asa cum avem noi astazi, ei la 100, 200, sau 300 de ani de la crucificarea lui Isus nu aveau. Eusebiu era un Episcop al Bisericii Estului, si asa cum cititorul va observa pe masura ce inaintam, Biserica se va lepada de Apocalipsa.

CHIRIL, EPISCOPUL IERUSALIMULUI

Chiril, Episcopul Ierusalimului (356 A.D.) este un membru al Biserici Estului, si a facut un catalog care includea cartile ce se gasesc actualmente in Noul Testament mai putin Apocalipsa, spunand: ‘Sa excludem tot ce ramane in afara de acestea, iar ce nu se citeste in biserica, de asemenea nu trebuie sa fie citit nici in afara ei’ (Cateh. Lect.).

SINODUL DE LA LAODICEEA [CU 150 DE ANI MAI TARZIU, . . . AUTORITATE LOCALA DAR NU GENREALA]

Mai mult de trei sute cincizeci de ani ai trecut, si a devenit evident ca Sfintii Parinti nu se puteau pune de acord ce carti trebuie sa compuna Biblia, iar Sinoadele intra in scena pentru a regla problema cum se cuvine. Prima intrunire crestina la care problema Canonului a fost un punct aparte pe ordinea de zi, a fost cel tinut in Laodiceea in 365 A.D. Tertulian mentioneaza intr-adevar, ca Sinoadele s-au aplecat asupra canonicitatii cartilor pe timpul sau (Dr. Pudic), insa autoritatea lor a fost una locala si nu generala. Jerom spune deasemenea ca Sinodul de la Niceea, includea intr-o lista canonica adoptata „Iudit” (Davidson, Canonul), insa eu nu am reusit sa gasesc o dovada solida ca la Sinodul de la Niceea s-a discutat vreun pic despre Canon, desi este o impresie quasi-generala ca da. Povestea care circula, este ca toate cartile in disputa au fost puse sub masa intrunirii, si dupa o rugaciune cele canonice au sarit de dedesubt, celelalte ramanand unde au fost puse. Povestea este istorisita pentru prima oara de catre Johannes Pappus, un cleric luteran care a trait intre anii 1549 si 1601 in lucrarea sa de istorie a bisericii. Tine de fabulos, evident, si provine probabil din faptul ca la Sinodul de la Calcedon Evangheliile au fost puse la mijlocul adunarii (Westcott, Canonul).

Sinodul de la Laodiceea nu a fost un Sinod general al bisericii, insa lista sa canonica a fost adoptata de catre intreaga biserica, asa incat virtual a fost prima luare de pozitie generala in legatura cu continutul Bibliei. A fost o adunare de 22 pana la 32 de clerici (numarul variaza de la o sursa la alta) din Lidia si Frigia. Oricare ar fi numarul exact al participantilor, asa-numitii eretici ai timpului au avut o majoritate a voturilor prezente (Davidson, Canonul Bibliei). Hotararea sa finala suna cum urmeaza: ‘Psalmii compusi de persoane individuale nu trebuie sa fie citite in biserici, ci numai cartile canonice ale Noului Testament. Aceste carti trebuie sa fie citite:’ Si urmeaza lista pe care o avem noi astazi, cu exceptia omiterii Apocalipsei. Acest Sinod este important pentru ca pentru prima data se aude o voce cu autoritate in legatura cu ceea ce trebuie si ceea ce nu trebuie sa fie citit si pus in drepturi.

ATANASIE, EPISCOPUL ALEXANDRIEI

Atanasie, Episcop al Alexandriei (365 A.D.) era contra lui Eusebiu si clerului de la Laodiceea, iar cand Laodiceea a declarat ca Apocalipsa nu este in Biblie, acesta a promulgat imediat o lista canonica in care declara ca este. In Canonul sau, el numeste – zice el – numai acele carti in care erau proclamate doctrinele Dumnezeirii, si la care nici un om nu poate adauga nimic, si nu poate scoate nimic. Totusi, el a omis „Estera”, pe care biserica a adaugat-o de atunci in continuu, si deasemenea a adaugat „Baruh” si „Epistolele lui Ieremia”, pe care biserica le-a scos de atunci in continuu (Atanasie) *. El declara in mod explicit ca „Estera” nu face parte din Biblie si o plaseaza pe un nivel cu „Pastorul din Hermas” si o carte numita „Doctrinele Apostolilor”. El termina spunand: ‘Sa nici nu mentionam scrierile apocrife.’ Devenise obosit de controversa . . . . .

AMFILOCHIE, EPISCOP DE ICONIA (365 A.D.)

Amfilochie, Episcop de Iconia, accepta in Biblia sa cele patru Evanghelii, „Faptele” si cele patrusprezece „Epistole” ale lui Pavel, adaugand: „Insa unii sustin ca Epistola catre Evrei este falsa si eretica; Dar daca purcedem mai departe ce ramane? Din Epistolele Catolice unii sustin ca trebuie sa acceptam sapte, altii trei doar, una a lui Iacov, una a lui Petru si una a lui Ioan . . . Apocalipsa dupa Ioan, din nou, unii o considera (printre Scripturi); insa majoritatea totusi zic ca e falsa. Acesta va fi cel mai exact (fidel) canon al Scripturilor inspirate.’ Cineva nu poate sa spuna clar ce considera el de fapt ‘cel mai fidel canon’, insa ne arata din nou cat de total ne-rezolvata ramanea problema in legatura cu ce trebuia sa fie considerat si ce nu trebuia sa fie Noul Testament al lui Cristos, si dupa cum vedem, totul era chestie de pura opinie personala. Cuvintele sale de incheiere arata ca la timpul sau nu exista nici o lista canonica genreal acceptata.

OPATATU DIN MELA (370)

Opatatu din Mela omitea Catre Evrei (Davidson, The Canon of the Bible, pag. 193).

GRIGORIE DIN NAZIANZ (389 A.D)

El dadea ca „Nou Testament” cele patru Evanghelii, Faptele, cele patrusprezece Epistole Paveliste si cele sapte Epistole Catolice, adaugand, „Acestea sunt toate cartile inspirate; daca exista vreuna in afara de acestea, atunci acelea nu sunt (Scripturile) cele adevarate”. El apartinea Bisericii Estului, si in consecinta ca toti ceilalti respingea „Cartea Apocalipsei” (dupa Ioan).

Prin cele sapte Epistole Catolice se intelege intotdeauna a lui Iuda, Prima a lui Petru, A doua a lui Petru, Prima a lui Iona, A doua a lui Ioan, A treia a lui Ioan si a lui Iuda. De ce sunt ele numite ‘catolice’, nimeni nu stie. Orice explicatie a numelui este o presupozitie.

SFANTUL AUGUSTIN (390 A.D.)

Noul Testament al Sfantului Augustin era acelasi cu cel al nostru de azi. Influenta Sfantului Augustin in fixarea Canonului biblic, a fost mai mare decat a oricarui alt Parinte in afara de Irineu, si mai mare decat a oricarui Sinod Ecumenic. Oamenii atribuie azi lui Dumnezeu, ceea ce de fapt practic, a fost lucrare omeneasca a unui singur om: Augustin. Cand Sinodul Ecumenic decidea asupra Canonului si aceasta decizie devenea spirit intrupat pentru intreaga biserica, ceea ce se intampla de fapt era ca un singur om, conducatorul Sinodului, decidea pentru toti; cand existau indoieli asupra autoritatii unei carti competenta profesionistilor nu era implicata in rezolvarea cazului, pentru ca membrii adunarii . . . nu posedau niciuna. Tot ce spuneau ei era: „Ce au zis cei mai dinaintea noastra?” Profesorul Davidson spune: „In legatura cu Noul Testament, Sinoadele care intocmeau liste canonice ale cartilor sacre isi insuseau opinia vreunui leader al adunarii ca Augustin, impreuna cu ce a consacarat traditia anterioara. La acestea nici un membru al sinodului nu-si exersa facultatea sa critica sau rationamentul; era simplu: o adunare decidea sumar problema devenita mai apoi lege de necontestat. Episcopii au mers intotdeauna pe urmele traditiei si autoritatii”. (Davidson, Canonul Bibliei).

In 393 A.D. un Sinod intrunit la Hipo in Africa a luat in discutie Canonul si a adoptat integral lista Sfantului Augustin, spiritul dominant al adunarii.

In 397 A.D., s-a tinut cel de-al treilea Sinod al Cartaginei. Sfantul Augustin a fost din nou prezent. A adoptat o hotarare dupa cum urmeaza: ‘S-a ajuns la concluzia ca in afara Scripturilor canonice, nu trebuie sa se citeasca nimic in biserica sub titlul de Sfintele Scripturi. Scripturile canonice sunt acestea:’ Urmeaza lista cartilor pe care le avem azi in Biblie, cu exceptia catorva schmbari in ordinea lor.

DIDIMOS DIN ALEXANDRIA (392 A.D.)

Didimos din Alexandria ne spune ca „A doua a lui Petru”, era considerata pe timpul sau ca falsa, totusi era citita (Westcott, Canonul Noului Testament). In timpurile bisericii primare se citeau in biserici carti, care se cunostea ca sunt false si nu erau in Canon. In timp, multe dintre acestea si-au gasit drumul in Noul Testament. Azi, ‘A doua a lui Petru’, nu numai ca este citita in biserici, dar este considerata ca adevarata si este in Biblie. Si daca vreun preot, considerand asa cum faceau Sfintii Parinti ca este falsa ar vrea sa spuna asta, nu ar indrazni, pentru ca ‘ar tulbura credinta enoriasilor sai’. Pentru o astfel de fapta, ar fi afurisit si s-ar gasi fara mijloacele de existenta pentru el si familia sa. Astfel reuseste ecleziasticismul sa faca oamenii ipocriti, obligandu-i pe acestia sa ne spuna noua ca e adevarat, ceea ce ei crede ca e fals. Acest lucru se intampla azi, asa cum s-a intamplat si ieri, multi dintre preoti stiind mai mult decat lasa sa se vada doar de dragul salariului.

MARTURIA SFINTILOR PARINTI DIN CEL DE-AL CINCILEA SECOL

SFANTUL IOAN HRISOSTOM (CRIZOSTOM) (407 A.D)

Sfantul Hrisostom nu folosea „A doua a lui Ioan”, „A treia a lui Ioan”, „A doua a lui Petru”, „A lui Iuda” si „Apocalipsa dupa Ioan” (Westcott, Canonul Noului Testament), toate acestea fiind azi in Biblie. In schimb, includea in Canonul sau „Intelepciunea lui Isus” (Westcott, Canonul Noului Testament), carte care azi nu mai e in Biblie.

TEODOR DIN MOPSUESTIA

Teodor din Mopsuestia respingea Epistola lui Iacov, A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan, A treia a lui Ioan, A lui Iuda si Apocalipsa lui Ioan (Westcott, Canonul Noului Testament), carti care astazi le avem in Biblie.

TEODORET, EPISCOP DE CIR

Teodoret respingea A doua a lui Ioan, A treia a lui Ioan, A doua a lui Petru, A lui Iuda si Apocalipsa lui Ioan (Idem).

MANUSCRISELE BIBLIEI GRECESTI

Exista trei importante manuscrise ale Bibliei grecesti, Sinaiticul, Vaticanul si Alexandrinul. Ele sunt ‘Curtile de apel’ in toate cazurile de texte in disputa, iar listele lor canonice sunt de aceea foarte importante.

Manuscrisul Sinaitic, este acela gasit de Tischendorf in Manastire Sfanta Caterina de la Muntele Sinai in 1859, fiind probabil cel mai vechi codex (codice, adica manuscris) al Noului Testament, datand din cel de-al patrulea secol dupa Cristos. Contine cele patru Evanghelii, cele patrusprezece Epistole ale lui Pavel, Faptele, cele sapte Epistole catolice, Apocalipsa lui Ioan, Epistola lui Barnabas si o parte din Pastorul din Hermas, dintre care ultimele doua nu mai sunt azi in Biblie (Westcott, Canonul Noului Testament).

Manuscrisul Vatican aflat in Biblioteca de la Vatican apartine celei de-a doua jumatati a secolului al patrulea; Manuscrisul pastrat se termina cu Evrei 9:14. Pana la acest punct, este similar cu Manuscrisul Alexandrin (Ibid., note 2). Ce alte carti ar mai fi putut contine nimeni nu poate spune.

Manucrisul Alexandrin, apartine celui de-al cincilea secol dupa Cristos, fiind scris probabil in Egipt, continand in Noul sau Testament cele doua Epistole ale lui Clement (Davidson, Canonul Bibliei; Westcott, Canonul Noului Testament), ambele fiind excluse din Biblia noastra de azi.

CODEXUL CLERMONT

Codexul Clermont este un manuscris latin aflat acum in Biblioteca imperiala de la Paris, datand din cel de-al cincilea pana in cel de-al optelea secol, si contine o lista canonica de carti citite in Biserica Africii in cel de-al treilea secol dupa Cristos (Davidson, Canonul Bibliei). Noul Testament omite catre Filipeni, Prima catre Tesaloniceni, A doua catre Tesaloniceni care azi sunt in Biblie, introducand in schimb Pastorul din Hermas, Faptele lui Pavel si Apocalipsa lui Petru care azi nu mai sunt carti ale Noului Testament (Westcott, Canonul Noului Testament). In plus, Epistola care azi e numita ‘catre Evrei’, acolo se numeste Epistola catre Barnabas (Idem).

Dupa cum s-a mai amintit, in anul 419 A.D. s-a tinut la Cartagina un Sinod Ecumenic la care lista Sfantului Augustin a fost din nou ‘ratificata’ (Davidson, Canonul Bibliei). Acum vom purcede la cercetarea istoriei acestor intruniri generale ale clerului crestin si care se numesc Sinoadele Ecumenice.

DESPRE SINOADELE BISERICII . . . . SAU CEEA CE NU TI S-A SPUS NICIODATA

Cititorul s-ar insela amarnic daca si-ar imagina ca in aceste adunari, o suta sau doua de distinsi domni se asezau calm sa discute sobru si cu demnitate, acele probleme propuse lor spre limpezire. Din contra, multi dintre Episcopi erau niste zurbagii ignoranti, insotiti de gloate de sprijinitori huliganici, care pandeau si de abia asteptau cel mai mic motiv sa-si poata schilodii si ucide oponentii. Cele mai socante scene care pot fi azi vazute in congresele filialelor rau famate ale partidelor noastre politice din marile aglomerari urbane, nu sunt nimic in comparatie cu ce ne spune istoria ca era obisnuit in aceste Sinoade crestine. Dr. Phillip Schaff spune: ‘Alaturi de talent, cunoastere si virtute, se aduna acolo la Sinoade si ignoranta, intriga, patimile partinirii ce erau deja aprinse la toate partile in disputa de lungile controverse anterioare, si care acum se intalneau si se asezau pe pozitii de lupta ca niste armate ostile gata de lupta deschisa.’ („Istoria bisericii crestine”, de P Schaff).

Dragii mei, acestia sunt „Sfintii Parinti” care au stabilit pentru noi care carti au autoritate canonica pentru credinta si practica, ‘controversele’ de care vorbeste doctor Schaff, fiind presupusele ‘revelatii divine’ canonizate mai tarziu, si care ni se spune azi ca au fost alese de ‘Duhul Sfant’.

Protopopul (Vicarul Catedralei Sfantul Pavel din Londra) Milman (n.t. – Henry Hart Milman), renumitul istoric spune: „Ar fi fost de asteptat ca Crestinismul sa nu apara in nici o alta ipostaza intr-o mai mare maeiestuozitate impunatoare, ca la Sinoadele Ecumenice, intruniri care se presupune ca strang din toate colturile lumii cei mai eminenti prelati si cei mai distinsi clerici; ca o piosenie elevata si senina vor fi guvernat lucrarile lor, si ca o profunda si impartiala cercetare va fi epuizat orice subiect in dezbatere; ca patimile omenesti si interesele meschine vor fi stat rusinate si umile in fata maretei adunari; ca simplu, simtul propriei lor demnitatii, sau macar dorinta de a lasa fratilor lor intru credinta o buna impresie prin solemnitatea si seriozitatea credintei lor, va fi exclus totalmente toate excesele de comportament si limbaj; Istoria insa, ne arata melancolic exact inversul. Nicaieri nu este Crestinismul mai putin atractiv, si daca tinem seama de tonul si caracterul obisnuit al lucrarilor, mai lipsit de autoritate decat in Sinoadele Ecumenice ale Bisericii. In general, acestea se prezinta sub forma unei ciocnirii feroce a doua fractiuni rivale, din care nici una nu cedeaza dar care amandoua marturisesc impotriva propriei convingeri si credinte. Intriga, nedreptatea, violenta, liberul arbitru, decizia impusa dar nu consimtita, hotararile luate cu forta, acea forta a unei majoritati turbulente si zgomotoase, deciziile luate pe baza ovatiilor salbatice mai degraba decat pe baza cercetarii sobre, demisiile de la bunul simt si comportamentul civilizat, scad onoarea si neaga ratiunea de a fi, a cel putin ultimelor Sinoade.” [. . . . . . ] „. . . jubilari si veselie la blestemarea in chinurile Iadului a adversarului umilit . . . degenerarea si decaderea este rapida incepand cu Sinodul Ecumenic de la Niceea la cel de la Efes unde fiecare tabara a venit hotarata sa foloseasca orice mijloace pentru a-si strivi adversarul, mergand de la precipitarea lucrarilor pana la manevre in culise, de la influenta oculta pana la mita si santaj; a fost prezenta acolo incurajarea violentei (daca nu apelul deschis la violenta) multimii, pentru influentarea deciziilor intrunirii; fiecare avea propria gloata de prostime violenta adusa de acasa pentru a-si sprijini ‘tabara’; si nici unul nu se dadea inapoi de la nici un mijloc pentru a obtine implinirea anatemelor si blestmelor lor catre ceilalti, prin instigarea persecutiei funestei stapaniri a vremii.’ (H.H. Milman, Istoria crestinatatii latine).

Sfantul Parinte Grigorie din Nazianz, vorbeste de ei ca ‘adunari de cocori si gaste’ (Schaff, Istoria bisericii crestine). Dezgustat din cale afara, el a refuzat sa aiba de a face cu ei, spunand: ‘Ca sa spun adevarul, inclin sa ma feresc de orice adunare a Episcopilor, pentru ca pana acum nu am vazut niciodata vreun Sinod care sa se sfarseasca cu bine, sau care sa alunge relele in loc sa le creasca. Pentru ca la aceste intruniri (si nu cred ca me exprim prea aspru aici) artzagosenia de nedescris si ambitiile prevaleaza . . . de aceea eu m-am retras si mi-am gasit linistea sufleteasca in singuratate.’ (Schaff, Istoria bisericii crestine).

Al treilea Sinod Ecumenic al Bisericii, care s-a tinut la Efes in 431 A.D., a fost marcat de ‘intriga infama, nemiloasa sete de acuzare si violenta bruta’ (Schaff, Istoria bisericii crestine). Ambele fractiuni au venit cu escorte inarmate, ca si cum s-ar fi dus la razboi (Idem), fiind urmate de gloate mari de plebe ignoranta, sclavi si matrozi, drojdia Constantinopolelui, taranime, hoarde de femei, toti gata de violenta si dezordini; orasul era patrulat de trupe (Idem), iar Nestor si Ioan din Antiohia aveau garzi de corp inarmate pentru a fi protejati de violenta tabara a lui Chiril (Idem). Cele doua tabere s-au luptat in strada si mult sange a curs (Ibid., pag. 242). La citirea Hotararii imperiale se produse o asa razmerita, incat Episcopii rivali au fost arestati (Ibid., I. 242). S-a facut imediat un efort de a se organiza un Sinod in Constantinopole, dar atat de mare a fost frica de revolta, incat a trebuit sa fie amanat si transferat la districtele suburbane de peste Bosfor (Ibid., I. 242).

In august 449 A.D., acolo s-a intrunit la Efes un Sinod care ocupa un loc notoriu in scandalurile Istoriei Bisericii, si care de la frauda si violenta cu care s-a transat totul acolo si din caracterul odios al lucrarilor lui, a fost numit ‘Sinodul Talharilor’. A fost prezidat de Dioscor cu violenta bruta (Schaff, Istoria bisericii crestine), sub protectia soldatilor. Frica de mutilare a fost asa de mare incat Flavian si prietenii sai care constituiau o fractiune, cu greu au scos doua vorbe, in timp ce Teodoret a fost scos complet de-a dreptul de la lucrari. Un comunicat presentat de Eusebiu a fost primit de catre multime cu huiduieli si strigatele „Sa-l ardem pe Eusebiu, sa-l ardem de viu! Asa cum el L-a taiat pe Cristos in doua, asa sa-l taiem si noi pe el in doua!” (Idem). Trei delegati ai Romei au fost asa de inspaimantati, incat nu au avut curajul sa citeasca o Epistola din partea lui Leon (Idem). Subiectul Canonului nu a fost bineinteles singurul subiect discutat in Sinoadele Ecumenice. In realitate, multe Sinoade nici nu au abordat problema canonica. Dioscor si tabara lui vroiau ca Flavian si prietenii sai sa semneze o marturisire precum ca Cristos nu are decat o singura natura. Flavian a refuzat asta. La un semnal dat, usile au fost izbite de perete si un numar de soldati alaturi de o gloata inarmata s-a napustit inauntru, iar Episcopii inspaimantati ai taberei lui Flavian, sub ploaia de pumni si ghionti au fost fortati sa semneze in timp ce erau impunsi cu sabiile (Mosheim, Eccl. Hist., Bk. 2, Cent. 5, pt. 2, ch. v). Acolo unde pana atunci fusesera doua tabere, acum era nu numai o majoritate, ci chiar unanimitate (Milman, Istoria crestinatatii latine (occidentale)). Dupa semnarea hotararii finale, Dioscor nu a mai putut sa-si infraneze furia, si il lovi pe Flavian-invinsul (Idem). Incurajata de gestul sau, o gloata de calugari infuriati se napustira asupra nefericitului Episcop al Ierusalimului, strigand „Omorati-l, omorati-l!” si-l batura si calcara in picioare producandu-i acestuia astfel de rani, ca muri curand dupa aceea (Idem, Scaff, Istoria bisericii crestine).

Protopopul Milman, face remarca semnificativa ca acesta nu a fost ultimul Sinod Ecumenic murdarit cu sange (Milman, Istoria crestinatatii latine).

Alt Sinod, care trebuia sa se desfasoare la Niceea in 451 A.D., a fost atat de ne-stapanit incat a trebuit sa fie mutat la Calcedon, peste stramtoarea Constantinopolelui, de unde Imparatul putea sa-l supravegheze si sa mentina ordinea cu trupele sale (Schaff, Istoria bisericii crestine). Astfel este cunoscut ca Sinodul de la Calcedon. Lucrarile au fost permanent intrerupte de urlete si zarva (Idem), chiar mirenii simtindu-se obligati sa aminteasca Episcopilor de demnitatea lor clericala (Idem). Dr. Phillip Schaff zice, „La Calcedon, aparitia renumitului scriitor si istoric Teodoret, a provocat o scena care aproape involuntar ne aminteste de actualele incaierari ale calugarilor greci si romano-catolici la Sfantul Mormant, incaierari care au loc in ciuda prezentei intimidante a politiei turce. Oponentii egipteni ai lui Teodoret, au strigat din toti rarunchii ‘Jos cu el, acest invatator al lui Nestor!’ Cei din tabara sa, raspunsera cu egala violenta: ‘Ne-au fortat la ‘Sinodul Talharilor’ sa semnam sub ghionti si pumni, jos cu maniheistii, dusmanii lui Flavius si dusmanii dreptei credinte! Jos cu ucigasul de Dioscor! Cine nu cunoaste faptele sale marsave? Episcopii egipteni strigara: ‘Jos cu evreii, cu dusmanii lui Dumnezeu, si nu-i ziceti aluia Episcop!’ La care Episcopii din cealalta tabara strigara din nou: „Afara cu rasculatii si zurbagii, afara cu criminalii! Drept-credinciosii isi au locul la Sinod!” Armata a trebuit sa intervina din nou pentru a tine in frau adunarea.’ (Scaff, Istoria bisericii crestine).

La Sinodul tinut la Constantinopole in 785 A.D. soldatii s-au napustit in camera unde se tinea intrunirea si au alungat una dintre taberele de Episcopi care nu vroiau sa semneze hotararea celeilalte tabere (Milman); iar cel de-al doilea Sinod de la Niceea (787 A.D.), a denuntat acest Sinod de la Constantinopole ca un ‘Sinod de nebuni si posedati’ (Idem).

Este un fapt curios de la care nu ma pot abtine sa atrag atentia: Nici un istoric al Crestinismului, fie el Milman, Schaff, Davidson, Mosheim sau oricare altul, nu a observat se pare grotescul absurditatii ideii unei adunari care incearca sa decida prin vot, un fapt petrecut, deci care tine de trecut. Oamenii se aduna si voteaza asupra chestiunilor care trebuie sa se hotarasca, facandu-le astfel sa devina fapte; ca de exemplu ca acela sau celalalt sa devina presedinte, sau o lege care sa intre in vigoare; dar nu voteaza lucruri care sunt deja intamplate si hotarate. Cititorul trebuie sa inteleaga ca cele prezentate, sunt doar o frantura din panorama oferita istoriei de catre Sinoadele Bisericii. Oricat de pios ar fi cineva, daca este sincer cu el insusi, atunci este imposibil sa citeasca istoria lucrarilor acestor Sinoade si sa pretinda ca Duhul Sfant are ceva de a face cu rezultatele unor atat de violente intruniri, lasand la o parte credibilitatea unei hotarari si unei intruniri care isi propune sa stabileasca ceea ce a fost inspirat de Duhul Sfant si ceea ce nu este . . . . .

IERONIM (420 A.D.) Acesta includea in Noul sau Testament catre Evrei si Apocalipsa lui Ioan bazandu-se pe autoritatea inaintasilor sai si nu pe ceea ce se citea curent pe timpul sau, aratand ca in acea perioada aceste carti erau adesea respinse. (Davidson, Canonul Bibliei). Asta ne apare ridicul in lumina celor citite mai inainte in legatura cu chinurile si sacrificiile la propriu pe care le prilejuiau Sinoadele tocmai pentru rezolvarea exact a acestui gen de probleme.

In alta lucrare de a sa, el da Epistola lui Barnabas la finalul unei liste canonice, exprimand dubii in legatura cu catre Filimon, A doua a lui Petru, A lui Iuda, A doua a lui Ioan si A treia a lui Ioan, carti azi considerate canonice. (Davidson, Canonul Bibliei). Tot el ne spune ca Prima Epistola a lui Clement care nu este acum in Biblie se citea in unele biserici.

Ieronim si Sfantul Augustin au fost cei mai influenti oameni ai Bisericii in fixarea Canonului Noului Testament (Davidson, Canonul Bibliei). Biserica Catolica l-a urmat pe ultimul, iar Luther si reformatorii l-au urmat pe primul. Cat despre competentele lor in problema fixarii Canonului, Prof. Davidson a zis: ‘Amandoi erau nepotriviti pentru cercetarea critica a unui astfel de subiect. Augustin era un om de spirit si talentat, lipsindu-i insa cultura si spiritul de independenta. Traditia era singura la care se raporta cand era vorba de carti dificile sau disputate . . . . . . Judecata sa critica era slaba, perspicacitate moderata, iar lipsa multilateralitatii sale intelectuale afectau calitatea gandirii sale critice. Ieronim pe de alta parte era invatat si cult, insa timid, lipsindu-i curajul de a aborda problemele frontal, temeinic si cu independenta necesara unei analize corecte.

Apartinand ambelor biserici, el recomanda practicarea uneia sau celeilalte. Si el era influentat intr-o maniera covarsitoare de traditie.’ (Davidson, Canonul Bibliei).

„CONSTITUTIILE APOSTOLICE”

Constitutiile Apostolice sunt o colectie de reguli, dedicate in special clerului. Ele dateaza din cel de-al cincilea secol si nu trebuie atribuite Apostolilor, numele lor fiind una din multele incercari de a da autoritate unor carti prin atasarea la ele de nume importante. Canoanele Constitutiilor Apostolice omit din Noul Testament Epistola lui Iacov, Prima a lui Petru, A doua a lui Petru, Prima a lui Ioan, A doua a lui Ioan, A treia a lui Ioan, A lui Iuda si Apocalipsa dupa Ioan (Constitutiile Apostolice).

Asta este cu atat mai ridicul tinand cont ca acesta (Canonul Constitutiilor Apostolice) expliciteaza cu mare atentie si minutiozitate cum trebuie sa se desfasoare serviciul divin in biserici, si ce carti trebuie citite ! Include Prima Epistola a lui Clement, A doua Epistola a lui Clement (un fals recunoscut), si Constitutiile Clementine (Idem). Nimeni nu mai gaseste astazi aceste carti ca fiind incluse in Noul Testament.

n.t.: Vreau sa atrag atentia cititorului de traditie sau confesiune ortodoxa ca traducerea este facuta dupa un autor protestant, si normal ca reflecta si judeca ce considerau Sfintii Parinti ca si canonic sau ca fals, prin prisma Bibliei protestante, care exclude ‘Apocrifele’ cum le numesc ei, sau ceea ce pentru catolici si ortodocsi se numeste Deutero-canonul, adica ‘Canonul adaugat’, al doilea canon. [B.O.(R.), a canonizat cartile Deutero-canonului de abia la sinodurile de la Iasi (1642) si Ierusalim (1672), iar catolicii la 8 aprilie 1546, cand de altfel a fost publicata pentru prima data o lista a Canonului Vechiului Testament de catre un Conciliu Ecumenic); cele spuse, nu micsoreaza insa relevanta materialului, intrucat in peste 95 la suta din cazuri, observatiile autorului raman valabile, Canonul protestant pe de o parte si cel ortodox si catolic pe de cealalta, fiind aceleasi daca excluzi Deutero-canonul, carti pe care dealtfel B.O. le si considera de ‘greutate a autoritatii’ mai mica decat Proto-canonul, in ciuda faptului ca se gasesc in Biblia noastra. Deci cand se vorbeste de cei trei ‘Macabei’ de exemplu, sau de ‘Ieremia’ si ‘Baruh’, trebuie contextualizata afirmatia.