Tag Archives: crestinism

Evangheliile Gnostice – de Elaine Pagels

Un extras dintr-o carte interesanta care ne reveleaza complexitatea si antagonismele din perioada aparitiei Crestinismului si a constituirii Bisericii Catolice ca un important centru de putere si influenta.

Din Evangheliile Gnostice

de Elaine Pagels, Profesor de Religie, Princeton University, The Harrington Spear Paine Foundation

Textul original pe adresa web a postului de televiziune publica al Statelor Unite, PBS:
http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/religion/story/pagels.html

Cele 52 de texte descoperite la Nag Hammadi, Egipt, includ asa-numitele ‘Evanghelii secrete’, poeme si mituri atribuind lui Isus ziceri si credinte care sunt foarte diferite de cele ale Noului Testament; omul de stiinta Elaine Pagels comenteaza aceste documente si implicatile lor.

In decembrie 1945 un taran arab a facut o descoperire arheologica extraordinara in Egiptul superior. Zvonurile fac nesigure circumstantele exacte ale acestei descoperiri – poate si pentru ca aceasta a fost total intamplatoare iar vanzarea ei pe piata neagra ilegala. Chiar identitatea descoperitorului a ramas necunoscuta pentru mai multi ani. Un zvon sustinea ca el era un ‘razbunator de sange’ (n.t. – ruda de sange cea mai apropiata a unei persoane asasinate, care conform primitivei traditii a legii iudaice (2 Sam. 14: 7, 11) are dreptul si datoria sa omoare ucigasul rudei sale; aceste practici se perpetueaza si astazi in spatiul celor trei monoteisme acolo unde legile seculare se impun sporadic sau ezitant, in special in lumea musulmana). Altul, ca descoperirea a avut loc langa orasul Naj Hammadi pe Jabal al-Tarif, un munte ciuruit de mai mult de 150 de pesteri. Majoritatii dintre ele cu origine naturala, li s-au adaugat in timp, cateva scobite si zugravite de mana omului, fiind folosite ca morminte incepand cu dinastia a sasea, acum aproximativ 4300 de ani.

Dupa 30 de ani, insusi descoperitorul Muhammad’Ali al-Samman, a povestit cum s-a intamplat. Cu putin timp inainte ca el si fratii sai sa razbune uciderea tatalui sau datorita unei vechi dusmanii, pusera seaua pe camile si se dusera la Jabal ca sa sape pentru „sabakh”, un pamant moale pe care localnicii il folosesc pentru fertilizarea ogoarelor lor. Sapand in jurul unui bolovan masiv, gasira un ulcior rosu de pamant, inalt de aproximativ un metru. Muhammad’ Ali ezita sa sparga ulciorul, crezand ca un „jinn” (duh) sau spirit ar putea sa fie inchis inauntru. Dar gandindu-se ca ar putea contine de asemenea aur, lovi cu sapa ulciorul spargandu-l si desoperind inauntru 13 carti-papirus legate in piele. Intorcandu-se acasa in al-Qasr, Muhammad’ Ali arunca cartile si foile de papirus dezlegate peste paiele adunate pe pamantul de langa cuptor. Mama lui Muhammad’, ‘Umm-Ahmad, recunoaste ca a ars multe dintre papirusuri in cuptor impreuna cu paiele cu care ea aprindea in mod obisnuit focul.

Cateva saptamani mai tarziu, asa cum Muhammad’ Ali povesteste, el si fratii sai isi razbunara tatal ucigandu-l pe Ahmed Ismail. Mama lor i-a avertizat sa aiba sapele ascutite: cand acestia aflara ca dusmanul tatalui lor era prin apropiere, profitara de ocazie si ii taiara picioarele, . . . ii smulsera inima din piept si o mancara ca ultim act al „razbunarii sangelui”.

Fiindu-le frica ca politia, cercetand crima, va perchezitiona casa si va descoperi cartile, Muhammad’ Ali ceru preotului al-Qummus Basiliyus Abd al-Masih sa-i pastreze cateva (n.t. – probabil ca Muhammad’Ali este asa cum multi dintre locuitorii Egiptului superior sunt (sau erau mai bine zis . . . .), crestin copt, de aceea vorbindu-se aici de un „preot”; de altfel, numele acestuia, Basiliyus, inspira acelasi lucru; desemenea „al-massihi”, in limba araba inseamna exact asta: „crestinul”).

In timp ce Muhammad’ Ali si fratii sai erau cercetati pentru omucidere, Rahgib, un profesor de istorie din zona a vazut una dintre carti si a banuit ca este de valoare. Primind una de la al-Qummus Basiliyus, acesta o trimise la un prieten la Cairo sa afle valoarea sa.

Vanduta pe piata neagra a negustorilor de antichitati din Cairo, manuscrisele atrasera repede atentia oficialilor din guvernul egiptean. Prin intamplari dramatice, asa cum o sa vedem, ei cumparara una si confiscara alte 10 si inca o jumate din cele 13 carti legate in piele, numite codexuri (n.t. – colectie de manuscrise vechi, codice) si intrate in patrimoniul Muzeului Copt din Cairo. Insa o parte importanta din cel de-al 13-lea manuscris continand 5 texte extraordinare, au fost scoase prin contrabanda din Egipt si oferite spre vanzare in America. Zvonul despre acest codex ajunse la urechile profesorului Gilles Quispel, distins istoric al religiilor la Universitatea din Utrecht, Olanda. Entuziasmat de desoperire, Quispel indemna Fundatia Jung din Zurich sa cumpere codexul. Insa descoperind dupa ce l-a cumparat, ca din el lipseau cateva pagini, se deplasa in Egipt in primavara lui 1955, pentru a incerca sa le gaseasca in Muzeul Copt. Ajungand in Cairo se duse la Muzeul Copt, imprumuta pozele unor texte si se grabi inapoi la hotel sa le descifreze.

Urmarind prima linie de text, Quispel tresari surprins, cand neincrezator citi: „Acestea sunt zicerile secrete ale lui Isus, si pe care ‘geamanul’ sau (Didymos) Juda Toma (n.t. – Didymos – geaman in greaca (limba traditionala a Noului Testament), Thomas – geaman in arameica, limba lui Isus si a evreilor vremii Sale) le asternu pe hartie. Quispel afla ca colegul sau H.C. Peuch, folosind note ale altui cercetator francez, Jean Doresse, a identificat aceste linii de deschidere ca fiind fragmente ale unei Evanghelii a lui Toma in limba greaca, descoperita in anii 1890; insa recenta descoperire a intregului text ridica noi intrebari: A avut Isus un frate geaman, asa cum sugereaza acesta? Poate fi acest text inregistrarea zicerilor adevarate ale lui Isus? Conform titlului, acesta continea „Evanghelia dupa Toma”; totusi, spre deosebire de Noul Testament, acest text se auto-identifica ca fiind o Evanghelie secreta. Quispel desoperi de asemenea ca acesta contine multe din zicerile cunoscute din Noul Testament; insa aceste ziceri, plasate in alte imprejurari, sugerau alte intelesuri si semnificatii. Alte pasaje, descoperi Quispel, difereau complet de orice traditie crestina cunoscuta: Isus cel viu, vorbeste in ziceri tot atat de criptic si fascinant, ca o koan (zicere) Zen (n.t. – koan: veche povestioara, zicere folosita in unele scoli Zen):

Isus spuse, ‘Daca lasi sa rodeasca ce este in tine, ceea ce va rodi te va mantui. Daca nu lasi sa rodeasca ceea ce e in interiorul tau, ceea ce nu lasi sa rodeasca te va prapadi.’

Ceea ce Quispel tinea in mana, Evanghelia dupa Toma, era numai unul din cele 52 de texte descoperite la Nag Hammadi (transcrierea obisnuita in engleza a numelui). Legate intr-un singur volum cu aceasta se afla „Evanghelia lui Filip”, care atribuie lui Isus fapte si ziceri total diferite de cele din Noul Testament:

. . . . Insotitorul (mantuitorului este) Maria Magdalena. (Insa Cristos o iubea) pe ea mai mult decat pe (toti) ceilalti Apostoli, si obisnuia (adesea) sa o sarute pe (gura) sa. . . . . Ceilalti (Apostoli fura raniti in sentimentele lor) . . . Ei ii spusera lui Isus, „De ce tii la ea mai mult decat la noi toti?” Mantuitorul le raspunse, zicandu-le: „De ce nu va iubesc pe voi asa cum (o iubesc) pe ea?”

Alte ziceri din aceasta colectie, critica credinte uzuale ale Crestinismului, ca nasterea din fecioara sau invierea trupului, ca naive confuzii. Legat impreuna cu aceste Evanghelii este „Apocrifonul lui Ioan” (in traducere ‘Cartea Secreta’), care incepe cu o chemare de a se descoperi „misterele (si) lucruri(le) ascunse in tacere”, mistere despre care Isus l-a invatat pe apostolul sau Ioan.

Muhammad’ Ali, mai tarziu a recunoscut ca o parte din texte s-au pierdut pentru totdeauna, arse sau aruncate. Insa ceea ce ramane este remarcabil: 52 de texte din primele secole ale erei crestine, inclusiv o colectie de Evanghelii crestine necunoscute pana atunci. In afara de Evanghelia dupa Toma si Evanghelia dupa Filip, descoperirea incude deasemenea „Evanghelia Adevarului” ca si „Evanghelia catre egipteni” care se identifica pe sine ca fiind ‘Cartea Sacra a Marelui (Duh) Invizibil.’ Un alt grup de texte este compus din scrieri atribuite adeptilor lui Isus, cum ar fi „Cartea secreta a lui Iacob”, „Apocalipsa lui Pavel”, „Epistola lui Petru catre Filip” si „Apocalipsa lui Petru”.

Curand a devenit clar ca ceea ce a descoperit Muhammad’ Ali la Nag Hammadi erau traduceri copte vechi de aproximativ 1500 de ani a unor documente mai vechi. Manuscriesele originale fusesera scrise in greaca, limba traditionala a Noului Testament: asa cum Doresse, Puech, si Quispel au putut sa recunoasca, o parte a unuia dintre ele, fiind descoperita de catre arheologi cu aproximativ 50 de ani mai inainte, cand au gasit cateva fragmente ale versiunii originale in limba greaca a „Evangheliei dupa Toma”.

In jurul datarii in sine a manuscriselor nu este mare dubiu in lumea specialistilor in exegeza biblica. Plasarea temporala a papirusurilor databile, folosite pentru a ingrosa legaturile de piele, ca si varianta de scriere copta ne indica intervalul 350 – 400 A.D. Insa oamenii de stiinta sunt in acut dezacord in ceea ce priveste datarea textelor originale, textelor-sursa. Unele dintre ele pot fi cu greu mai recente de 120 – 150 A.D., in masura in care Irineu, episcopul ortodox al Lionului (n.t. – ortodox cu sensul apartinator al curentului care in timp ca deveni majoritar, auto-denumit „drept-credincios”) scriind in anul 180 dupa Cristos, declara ca ereticii „se falesc ca poseda mai multe Evanghelii decat in sine exista”, plangandu-se ca in timpul sau astfel de scrieri deja castigasera o larga circulatie – din Galia prin Roma, Grecia si Asia Mica greceasca.

Quispel si colaboratorii sai care au publicat primii Evanghelia dupa Toma, sugereaza data de aprox. 140 A.D. pentru original. Unii au considerat ca, intrucat aceste Evanghelii au fost eretice, ele trebuie sa fi fost scrise mai tarziu decat evangheliile Vechiului Testament, care sunt datate ca fiind scrise in perioada 60 – 110 A.D. Insa recent profesorul Helmut Koester de la Universitatea Harvard, a sugerat ca aceasta colectie a zicerilor din Evanghelia lui Toma, cu toate ca a fost probabil compusa in jurul anului 140 A.D., poate include anumite traditii chiar mai vechi decat Evangheliile Noului Testament, „posibil din a doua jumatate a primului secol (50 – 100 A.D.), tot atat de veche sau mai veche decat Evanghelia dupa Marcu, Matei, Luca si Ioan”.

Oamenii de stiinta, cercetand manuscrisele gasite la Nag Hammadi au descoperit ca anumite dintre texte relateaza originea speciei umane in termeni foarte diferiti de pasajele obisnuite ale Facerii: „Revelatia Adevarului” de exemplu, spune povestea Gradinii Raiului din prespectiva sarpelui! Aici sarpele, cunoscut de mult ca aparand in literatura gnostica ca principiul intelepciunii divine, ii convinge pe Adam si pe Eva sa ia si ei parte la cunoastere in timp ce ‘Domnul’, ii ameninta cu moartea, incercand cu gelozie sa ii impiedice a reusi sa atinga cunoasterea, si dandu-i afara din Paradis cand acestia totusi reusesc. Alt text intitulat in mod misterios „Tunetul, Minte Desavarsita” ofera un poem extraordinar, narat de o putere divina feminina:

„Intrucat Eu sunt primul si ultimul. Sunt cel onorat si cel batjocorit.
Sunt curva si preasfanta.
Eu sunt sotia si fecioara . . .
Eu sunt stearpa, si multi sunt fii mei . . .
Eu sunt linistea cea de neinteles . . .
Eu sunt rostirea numelui meu.”

Varietatea larga a textelor merge de la evanghelii secrete, poeme si descrieri quasi-filosofice ale originii universului, pana la mituri, magie si instructiuni rituale.

De ce au fost aceste texte ingropate si de ce au ramas ele practic necunoscute pentru 2000 de ani? Suprimarea si cenzurarea lor ca documente interzise, ca si ingroparea lor pe costisa Nag Hammadi-ului – ne apare acum – erau ambele parte dintr-o lupta critica pentru formarea Crestinismului. Textele de la Nag Hammadi, ca si altele ca ele care circulau pe la inceputul erei crestine, erau denuntate ca „erezii” de catre membrii curentului ortodox la mijlocul celui de-al doilea secol. Se stia de mult deja, ca multi dintre primii discipoli si adepti ai lui Isus, erau condamnati de catre alti crestini ca fiind eretici, dar aproape tot ce se stia despre ei provenea din atacurile curpinse in scrierile oponentilor lor. Episcopul Irineu, care conducea biserica din Lion pe la anul 180 A.D., a scris cinci volume intitulate „Distrugerea si Rasturnarea Fals Asa-numitei Cunoasteri”, care incepe cu promisiunea de a expune opiniile celor care propavaduiesc acum erezia, . . . . sa arate cat de absurd si in dezacord cu adevarul sunt afirmatiile lor, . . . . fac asta pentru ca . . . . voi sa indemnati pe toti aceia cu care sunteti in legatura sa evite o astfel de prapastie a nebuniei si a blasfemiei impotriva lui Cristos.

El denunta in mod special ca ‘plina de blasfemii’, faimoasa evanghelie numita Evanghelia Adevarului. Se referea oare Irineus la aceeasi Evanghelie a Adevarului descoperita la Nag Hammadi? Quispel si colaboratorii sai care au publicat primii Evanghelia Adevarului, argumenteaza ca da; unul din criticii lor sustine ca randul de deschidere (care incepe cu ‘Evanghelia Adevarului’) nu este un titlu. Insa Irineu foloseste aceasi sursa, cel putin in cazul unuia dintre textele gasite la Nag Hammadi – Apocrifonul lui Ioan (Cartea Secreta a lui Ioan) – ca munitie pentru atacul sau impotriva unor astfel de ‘erezii’. Cu 50 de ani mai tarziu, Hipolitus, un invatat din Roma, scria o alta masiva Respingere a Tuturor Ereziilor pentru ‘a expune si respinge blasfemiile pacatoase ale ereticilor.’

Aceasta campanie impotriva ereziei, implica o acceptare involuntara a puterii sale de convingere si a fortei sale de atractie; insa totusi, finalmente, Episcopii au invins. Dupa convertirea Imparatului Constantin si deci de cand Crestinismul a devenit religie aprobata si incurajata (cel de-al patrulea secol), episcopii crestini care pana atunci au fost persecutati de catre politie, acum le dadeau ordine. Posedarea de carti denuntate de catre acestia ca ‘eretice’, a fost facuta o infractiune penala; copii ale unor astfel de carti, au fost arse si distruse. Dar in Egiptul superior, cineva, posibil un calugar de la invecinata Manastire Sfantul Pachomius, a luat cartile interzise si le-a ascuns de distrugere in ulciorul in care au ramas pentru aproape 1600 de ani.

Dar cei care au scris, reprodus si crezut in aceste texte nu se considerau ca ‘eretici’. Multe dintre scrieri folosesc terminologie crestina, purtand inconfundabila pecete a stilului derivat din mostenirea ebraica. Multi sustin ca prezinta traditii despre Isus care sunt secrete, ascunse de ‘cei multi’, care incepand cu secolul doi au fost numiti ‘Biserica Catolica’. Acesti crestini, sunt numiti astazi gnostici, din grecescul „gnosis”, in mod curent tradus prin ‘cunoastere’. Intrucat acei care afirma ca nu cunosc realitatea transcedenta, sunt numiti agnostici (ne-cunoscatori), persoanele care sustin ca stiu aceste lucruri sunt numite gnostici. Insa gnosis, nu este in primul rand cunoasterea rationala. Limba greaca face distinctia intre cunoastere stiintifica sau rationala („El stie matematica”) si cunoastere prin observatie sau experienta („Ma cunoaste”), care este gnosis. Asa cum gnosticii folosesc termenul, l-am putea traduce prin INTUITIE, intrucat gnosis, implica un proces intuitiv de auto-cunoastere. Si a se cunoaste pe sine, sustineau ei, inseamna a cunoaste natura umana si destinul uman. Conform invatatului gnostic Teodotus, care a scris in Asia Mica greceasca (circa 140 – 160 A.D.), gnostic este o persoana care a ajuns sa inteleaga cine am fost si ce am devenit; unde am fost . . . . si incotro ne repezim; din ce am fost sloboziti; ce este nasterea, si ce este re-nasterea.

Pentru ca a te cunoaste pe tine insuti in modul cel mai profund, iseamna in acelasi timp sa-L cunosti pe Dumnezeu; acesta este secretul gnosis-ului.

Un alt invatat gnostic, Monoimus, spune: „Renunta in a-L mai cauta pe Dumenzeu si creatia, sau alte lucruri de felul acesta. Invata cine se afla inlauntrul tau de face totul sa fie al sau si spune, ‘Dumnezeul meu, mintea mea, gandurile mele, sufletul meu, trupul meu.’ Afla cauza tristetii si a bucuriei, a dragostei si a urii . . . daca vei cerceta cu atentie aceste lucruri, Il vei gasi in tine insuti.”

Ce a gasit Muhammad ‘Ali la Nag Hammadi insa, este se pare o biblioteca aproape in totalitate de scrieri gnostice. Cu toate ca ele sustin ca ofera invataturi secrete, multe din aceste texte se refera la Scripturile Vechiului Testament, iar altele la Epistolele lui Pavel si la Noul Testament. Multe dintre ele includ aceeasi Dramatis Personae ca si Noul Testament – Isus si discipolii sai. Totusi, diferenta este izbitoare. Evreii orotdocsi si crestinii, insista ca un abis desparte umanitatea de Creatorul ei: Dumnezeu este in intregime acest celalalat. Insa cativa dintre gnosticii care au scris aceste Evanghelii, nu sunt de acord cu aceasta viziune: cunoasterea de sine, inseamna cunoasterea lui Dumnezeu; sinele si Dumnezeu sunt una si acelasi lucru.

In al doilea rand, Isus cel real, care a trait, asa cum reiese el din aceste texte, vorbeste despre iluzie/aparenţa si iluminare, nu de pacat si cainta ca Isus din Noul Testament. In loc de a veni sa ne salveze de pacat, el vine ca un calauzitor ce deschide si iluminieaza calea spre intelegerea spiritului. Insa cand discipolul atinge starea de cunoastere, Isus nu mai este maestrul sau spiritual: cei doi devin egali – identici chiar.

In al treilea rand, crestinii ortodocsi (n.t. – cu sens de traditionalisti, de cei care au fost dupa 200 biserica crestina pana la 1054, ei putand fi schizmaticii estului slavo-grec, catolici sau schizmaticii protestanti, in masura in care toti acestia insista inca pe veridicitatea dogmei dumnezeului-om) cred ca Isus este Domnul si Fiul lui Dumnezeu de-o maniera speciala: el ramane in veci diferit de restul omenirii pe care a venit sa o ‘mantuiasca’. Evanghelia gnostica dupa Toma ne spune ca din momentul in care Toma il recunoaste pe Isus, acesta, Isus, ii spune ca amandoi sunt de-o mama, avand acelasi ‘izvor’:

<<Isus spune, „Nu sunt maestrul tau. Intrucat te-ai adapat din torentul involburat ce vine dinspre mine, ti-ai potolit setea . . . . Acela care va „bea” din gura mea va deveni ce eu sunt: Eu voi deveni el si misterele vietii i se vor revela in fata ochilor.”>>

Nu suna aceste invataturi (echivalenta pana la identitate intre divin si omenesc, concentrarea pe aparent si iluminare, intemeietor de religie nedivin ci doar calauza spirituala) mai mult estice (extrem-orientale) decat vestice? Unii cercetatori cristologi si din domeniul istoriei religiilor, au aratat ca schimbind numele, Buda ar putea cu usurinta spune ce Evanghelia dupa Toma atribuie ca spuse ale lui Isus-cel-real. Se poate sa fi influentat traditiile hinduse sau budiste gnosticismul?

Cercetatorul britanic al budismului Edward Conze, sugereaza ca e posibil. El afirma ca ‘budistii erau in contact cu crestinii tomiteni (adica crestinii care stiau de si foloseau astfel de scrieri ca Evanghelia dupa Toma) in sudul Indiei.” Rutele comerciale intre lumea greco-romana si extremul-orient tocmai se deschideau cand gnosticismul traia perioada sa de inflorire (80 – 200 A.D.); de generatii insa, misionarii budisti erau prezenti si faceau adepti in Alexandria. Trebuie avut in vedere ca Hipolitus, care era un crestin de limba greaca la Roma (aprox. 225), stia de brahmanii indieni si includea traditia lor printre sursele ereziei: „Exista . . . . printre indieni o erezie a acelora care filosofeaza printre brahmani, care traiesc din ce pot strange, abtinandu-se de la (a manca) fiinte vii si toate mancarurile gatite . . . Ei spun ca Dumnezeu este lumina, nu ca lumina pe care o vedem, si nici ca soarele sau focul, ci pentru ei Dumnezeu este cuvant, nu din cel care se exprima prin sunet, ci acela al cunoasterii (gnosis) prin care misterele naturii sunt intelese de cel intelept.”

Se poate ca titlul Evangheliei dupa Toma, numita asa dupa acel discipol al lui Isus care – traditia ne spune – a calatorit in India, sa sugereze influenta traditiei hinduse? Cele mentionate ne conduc spre o astfel de concluzie, totusi dovezile nu inchid cazul. Intrucat traditii paralele, pot aparea la diferite culturi la momente diferite de timp, astfel de idei se poate sa se fi dezvoltat in cele doua locuri in mod independent. Ceea ce numim religii estice si vestice si tindem sa le vedem ca ramuri diferite ale aceluiasi fenomen mitologic, se pare ca nu erau asa de bine conturate in caracterul lor antagonic acum 2000 de ani. Cercetarea pe textele de la Nag Hammadi nu reprezinta decat inceputul: asteptam cu nerabdare studiile acelor cercetatatori care pot face studii comparate ale acestor traditii, pentru a descoperi daca orginea lor poate fi identificata in sursele mitologiei indiene.

Chiar si asa, ideile pe care noi le asociem cu religiile estului, e cert ca au aparut in vest in primul secol, odata cu miscarea gnostica, insa ele au fost brutal suprimate si condamnate de polemisti ca Irineu. Astfel, acei care au numit gnosticismul erezie, au adoptat – constient sau nu – punctul de vedere al acelui grup de crestini care se auto-denumeau crestini ortodocsi. Eretic poate fi oricine a carui viziune displace si este denuntata ca atare de catre altcineva. Conform traditiei, un eretic este acela care se abate de la dreapta-credinta. Insa ce defineste ‘dreapta-credinta’? Cine o numeste asa si de ce?

Gasim usor aceasi problematica si in zilele noastre. Termenul de ‘crestinism’ si crestin – in special dupa ce Reforma a avut loc – acopera o impresionanta pleiada de grupuri. Acei care afirma ca reprezinta ‘adevaratul crestinism’ in secolul al XX-lea poate sa fie un cardinal catolic de la Vatican pana la un episcop metodist afro-american predicator de renastere a credintei in Detroit, un misionar mormon in Tailanda sau membrul unei biserici satesti de pe coasta Greciei. Cu totii si in mod eronat, catolici, protestanti sau ortodocsi sunt de acord ca o astfel de diversitate este de data recenta – si deplorabila in fapt. Conform legendei crestine, biserica timpurie era altfel. Crestini de orice denominatie privesc inapoi la biserica primara, pentru a gasi o forma mai simpla, mai pura de credinta crestina. Pe timpul Apostolilor, toti membrii comunitatii crestine isi imparteau banii si proprietatile; toti credeau in aceeasi invatatura, si se rugau impreuna; toti respectau si slaveau autoritatea apostolilor. Numai dupa acesta epoca de aur, a aparut conflictul si erezia: asa ne spune autorul Faptelor Apostolilor, care se autoidentifica ca primul istoric al crestinismului.

Insa descoperirile de la Nag Hmmadi cam tulbura aceasta viziune idilica. Daca admitem ca aceste 52 de texte reprezinta forme ale invataturii crestinsmului timpuriu, va trebui sa recunoastem ca Crestinismul primar, a fost cu mult mai divers decat ce se asteptau aproape toti dintre noi inainte de eveniment.

Crestinismul contemporan, divers si complex asa cum il putem vedea astazi, prezinta de fapt o mult mai mare unanimitate decat bisericile crestine ale primului si celui de-al doilea secol al erei noastre. Intrucat aproape toti crestinii dupa acest moment, catolici, protestanti sau ortodocsi impartasesc trei premize de baza. In primul rand, ei accepta Canonul Noului Testament; in al doilea rand, ei accepta toti Crezul apostolic; si in cel de-al treilea rand, sustin forme caracteristice de institutii bisercesti. Insa fiecare si toate acestea – Canonul Scripturii, Marturisirea de credinta si structura institutionala – au aparut in forma lor actuala numai spre sfarsitul celei de-al doilea secol. Inainte de aceasta data, asa cum ne atesta Irineu si altii, numeroase Evanghelii circulau in diferitele grupuri crestine, mergand de la cele ale Noului Testament, Matei, Marcu, Luca si Ioan, pana la astfel de scrieri ca Evanghelia dupa Toma, Evanghelia dupa Filip si Evanghelia Adevarului, ca si multe alte scrieri secrete, mituri si poeme atribuite lui Isus de catre discipolii sai. Unele dintre acestea se pare au fost descoperite la Nag Hammadi; insa multe altele, sunt pierdute pentru totdeauna. Acei care s-au identificat pe ei insisi ca fiind crestini, prezentau in acea perioada un larg si contradictoriu evantai de credinte si practici religioase. Iar comunitatile imprastiate pe tot cuprinsul lumii greco-romane, s-au organizat in moduri care diferau sensibil de la un grup la altul.

Totusi, pe la 200 A.D. situatia s-a schimbat; Crestinismul a devenit o institutie condusa de o ierarhie pe trei grade, compusa din episcopi, preoti si diaconi, care s-au vazut pe ei insisi ca aparatorii ‘singurei drepte-credinte’. Majoritatea bisericilor, dintre care biserica Romei a luat un rol conducator, respinsera toate celelalte puncte de vedere ca „erezii”. Deplorand aceasta ampla diversitate a crestinismului timpuriu, episcopul Irineu si adeptii sai, au insistat ca nu poate exista decat o singura biserica, si ca in afara acesteia, declara el, ‘nu poate exista mantuire’. Numai membrii acesteia sunt crestini ortodocsi (drept-credinciosi). Si mai sustinea el, aceasta biserica trebuie sa fie catolica, adica universala. Oricine contrazicea aceste afirmatii, sustinand in schimb alte forme de invatatura crestina, era declarat eretic si excomunicat. Cand ortodocsii au castigat sprijin militar, candva dupa ce Imparatul Constantin s-a convertit la Crestinism in secolul al patrulea, pedeapsa pentru erezie s-a inasprit.

Din cartea „Evangheliile Gnostice” de Elaine Pagels, publicata de Vintage Books, extrase folosite cu permisia autorului de catre PBS.

‘Păcatul trecerii sub tăcere’ sau ‘Minciuna prin omisiune’ – William Edelen

Există un păcat făcut de un larg segment al clerului creştin pe care eu îl găsesc dezgustător şi demn de dispreţ. Este vorba de păcatul de a ascunde adevărul prin omisiune, sau păcatul trecerii sub tăcere. Este păcatul promovării minciunii doar ca să-ţi păstrezi jobul. Este păcatul de a nu împărtăşi cu membrii parohiei tale ceea ce tu ştii de mult că este adevărul gol-goluţ despre Biblie şi creştinism. Acei care au absolvit studiile teologice în orice mare universitate din America, ca şi orice mare seminar teologic independent de presiunea financiară a bisericii creştine, ştiu că anumite lucruri sunt adevărate.

Ei ştiu că:

1. Toată Biblia este plină până la refuz cu teme mitologice des întâlnite în istoria religiilor/ideilor religioase, de la creaţie şi mitul potopului, până la naşterea din fecioară şi mitologia eroului reînviat.

2. Poveştile patriarhilor din Vechiul Testament sunt cunoscute ca „Legendele templului” şi înfrumuseţează istoria evreilor, fiind în marea lor majoritate inventate, pură ficţiune.

3. Evangheliile au fost scrise de unii care nu l-au cunoscut pe Isus personal.

4. Mitul şi zicerile lui Cristos sunt copii directe ale miturilor zoroastrismului, adoptate de secta lui Isus.

Aceste fapte, ca şi multe altele, sunt cunoscute de mult şi predate de oameni de ştiinţă şi cultură cu recunoaştere internaţională din marile universităţi ale lumii. Clerul cu educaţie religioasă continuă însă, făcându-se vinovaţi de păcatul trecerii sub tăcere şi al minciunii prin omisiune, să promoveze superstiţia.

Am pierdut numărul celor foarte mulţi, care fiindu-mi colegi de preoţie în ambele biserici, presbiteriană şi congregaţionala, mi-au spus: „Pentru Dumnezeu Edelen ! . . . uită ce-ai învăţat la seminar . . . prefă-te doar şi joacă jocul . . . astfel vei avea biserici mari.”

Într-o zi, o femeie din parohia mea din Idaho mă abordă în parcare, şi-mi spuse: „Nu-mi pasă ce-ai învăţat tu la seminar. Donez acestei biserici mai mulţi bani decât oricine altcineva şi vreau să aud poveşti despre scumpul meu Isus, ori am să părăsesc biserica.” I-am răspuns: „Ei bine, atunci la revedere!”, după care mă trezii cu o palmă în plin obraz atât de vârtoasă, că o puteai auzi de la o milă, dată din dragoste creştinească, fără îndoială.

Mult iubitul părinte ierarh al faimoasei City Temple din Londra, Leslie Weatherhead scria: „Nu pentru mult timp va mai suporta lumea minciunile, deformările adevărului şi superstiţiile despre Isus şi Biblie.” Prietenul meu Dr. Gerald Larue, distinsul profesor emerit de Studii Biblice la Universitatea Californiei de Sud a spus asta: „Pentru clerul care nu poate şi nu ştie mai mult decât atât, este vorba de un simplu caz de prostie crasă. Pentru clerul care însă ştie şi poate mai mult decât atât, este o ruşine.”

Pentru acei care ştiu şi au ales prin păcatul trecerii sub tăcere şi al minciunii prin omisiune să promoveze neadevărul şi falsul, eu aleg însă pentru a-i defini, sintagma „demni de dispreţ”. Nu ştiu un cuvânt mai potrivit pentru a-i defini pe acei care au fost hirotonisiţi şi sorociţi să „aducă lumina . . . spiritului uman . . . să aducă lumina celor care vor fi la înălţimea adevărului”.

Textul original în limba engleză la adresa web:
http://secweb.infidels.org/?kiosk=articles&id=723

Dogmatismul, bigotismul şi obscurantismul bisericii creştine

Dupa cum deja ştim din lectura celorlalte sub-teme, creştinii au sau ar trebui sa aiba o conştinta extrem de grea: au distrus biblioteca din Alexandria incendiand-o in 2 randuri, au ucis prima femeie matematician si filozof, pe Hipatia, au inchis scolile de filozofie si aneantizat interzicand Jocurile Olimpice dupa o existenta a acestora de mai bine de o mie de ani.

Sa mai trecem in revista o data „eforturile” bisericii si crestinilor de a ne face bine cu forţa, dupa prinicpiul anti-libertate „On veut votre bien et on va l’avoir!”: dogmatismul, bigotismul si obscurantismul bisericii crestine a dus la stagnare intelectuala o lunga perioada in Europa, ei inchizand şcolile de filozofie raspandite in tot spatiul lumii clasice, au masacrat si haituit invatati, au distrus cea mai mare biblioteca din lume (Alexandrina), au interzis mişcarea sportiva (Jocurile Olimpice), toate pe considerente ce isi au originea in sensibilitatile lor primitive, mostenite din exclusivista religie iudaica dar si in propriile inovatii dogmatice. Biserica crestina ii are pe constinta pentru ca i-a ucis sau „doar” oprimat, pe invatati ca Giordano Bruno, Copernic si Galileo, D.F. Strauss, B. Bauer si J.Turmel. Pentru crestini filozofia si ştiinta erau ceva satanic şi de aceea atunci cand au avut putere absoluta, au ucis filozofi ca Lucilio Vannini, acesta fiind ars de viu la varsta de doar 33 de ani, e adevarat, nu inainte insa de a-i fi taiata limba cu cleştii, pentru „crima” de a declara ca nu crede ca Isus e Dumnezeu; tot ei, mai tarziu, i-au „aplicat” şi lui Immanuel Kant un arest la domiciliu. Parintele stiintei moderne, Galileo Galilei, este supravegheat ani in şir de gealaţii superstiţiei triumfatoare in locuinta sa de la Arcetri pana la moartea sa, asta dupa o scurta condamnare aplicata in 1633 de chiar fostul sau prieten, Cardinalul Barberini, devenit intre timp Papa Urban al optelea. Citez cuvintele marelui fizician Louis De Broglie referindu-se la Galileo: „A fost constrans printr-o nedreapta condamnare sa-şi renege ideile; a murit batran, bolnav si orb intr-o singuratate aproape completa, incarcerat in mica sa vila din Arcetri. Efortul si sacrificiul sau ne apar azi ca simbolul emotionant al dureroasei naşteri a stiintei moderne.”

Creştinii insa nu au omorat si inchis gura numai la filozofi, ci şi la oameni obişnuiti, la inocenţi judecand asta dupa toate moralele posibile, cea stramba a creştinismului inclusiv!!!, caci au ucis nediscriminat, cum asa de bine aflam de la Inocenţiu al treilea când acesta da in 1209, prin gura reprezentantului sau in Franta eretica (anume Arnaud Amaury, Abate de Cîteaux, reprezentant al Papei şi seful militar al cruciatilor in razboiul religios din sudul mai-sus amintitei ţari) celebrul ordin, „Omoraţi-i pe toti, Dumnezeu ii va recunoaste pe ai Sai!” Razboiul de extreminare dus de Biserica Catolica contra catharilor francezi a produs mai mult de un milion de victime….

Sa facem un pic de cronologie:

Creştinii distrug salbatic templele cultului mitraic si metronic, le lichideaza fizic adepţii, inca din perioada in care sunt un simplu cult exotic in imperiu, doar o biata secta iudaica eretica, aproape; se rafuiesc insa şi cu propria lor aripa gnostica, ca şi cu toate „ereziile” ocazionate de dispute inevitabile şi interminabile, care işi gasesc originea in lipsa de logica si ridicolul propriilor dogme, gen Trinitate, de exemplu.

Mai tarziu insa, norocul le suride total: Imparatul crestin Constantin distruge carţile celorlalte culte in timp ce sprijinea fabricarea de noi exemplare de Biblie. Prin 331 e.n., el expropriaza templele pagane, iar doar peste un pic mai mult de jumate de veac, imparatul Teodosie face din apostatii crestinismului nişte paria sociali, expropriati de toata averea lor si lipsiti de dreptul de a se deplasa, dupa care finalmente, la instigarile si presiunile fanatice ale Episcopului de Milano (Sfantul Ambrosie), prin edictul din 391 interzice orice alt cult in afara crestinismului pe toata suprafata imperiului. Adio sincretism cu libertatea ta religioasa! Teodosie este cel care va interzice si Jocurile Olimpice, declarate ca manifestare a pagânsimului. Din 384 inca, Teofil-episcopul vandalizeaza toate templele si sanctuarele necrestine ale Egiptului. Miscarea insa va continua si se va inaspri pe masura ce Teodosie ia decizii din ce in ce mai intolerante fata de tot ce nu este crestin. Razboiul continua insa, lovind statuia in aur a Victoriei din Senatul roman, locul acestuia fiind luat de… crucifix, noul simbol al zeului-razbunator Isus. Senatorii sunt fortati sa jure credinta lui Cristos, la instigarea Papei.
In 449 e.n., Teodosie al 2-lea si Valentin al 3-lea incita cenzura, punand calugarii crestini sa „epureze” toata cultura clasica, acestia practic distrugand sau cenzurand intreaga colectie de manuscrise, o avere a umanitatii care avea sa fie pierduta in forma sa originala pentru totdeauna.

In 530 e.n. crestinii inchid pana si Academia platonista, aruncand Europa in intunericul obscurantismului. In 533, Iustinian inchide toate scolile de filozofie. Papa Grigorie intaiul interzice invatatul limbilor si filozofiei.

Din 1230 incolo, Inchizitia a torturat si terorizat, ars pe rug si tras pe roata.

In anii 800, in Europa alegerea era pentru un pagan, decapitarea sau convertirea la crestinism. Intre 1000 si 1300, cruciadele, razboaiele religioase ale crestinilor apuseni adica, au ucis zeci de mii de oameni, necrestini, dar culmea si multi crestini ortodocsi.

In jur de 1200, sate si targuri intregi sunt „rase” si populatia lor ucisa de catre armatele bisericii in lupta cu „erezia”.

Cu ocazia ciumei din anii 1350 e.n., Biserica Catolica imprastie zvonuri care sustineau ca evreii au adus ciuma otravind fantanile, acest lucru ducand la sute de mii de morti in pogromuri incitate de clerul acesteia, si tot Biserica Catolica prin 1230, intr-un Conciliu, decide a obliga toti evreii sa poarte culoarea galbena ca semn distinctiv al „necredintei” lor, un preludiu peste secole al hitlerismului psihopat.

In 1390, clerul bisericii catolice spaniole incita la genocid, toate comunitatile evreiesti care rezistasera secolelor de dominatie islamica, fiind practic distruse.

Prin 1490 si ceva, evreii care totusi mai ramasesera in viata, sunt expulzati de catre suveranii cei mai laudati in istorie de catre Biserica Catolica.

Torquemada arde de vii peste 8000 de oameni, tortureaza si inchide pe viata alte zeci de mii de oameni in timpul „mandatului” sau la carma „Sfantului Oficiu al Inchizitiei” castiliene. Instrumentele de tortura ale bisericii catolice intrec orice imaginatie, chiar si una bolnava cred: fierastrae, roti, spanzuratori, ruguri, clesti de scos unghiile si de taiat limba, cuie de scos ochii si cutite de taiat urechile, pere anale si prese, corzi de intins madulare si piroane de dizlocat oase.

In 1507, clerul crestin regizeaza si organizeaza „Pogromul Lisabonei”.

Din 1500 e.n., odata cu Reforma, crestinii se omoara intre ei mai abitir decat au facut-o inainte, cand catolicii se omorau, din cand in cand, cu ortodocsii.

Pana in 1825 chiar, biserica arde oameni de vii pentru ca „sunt eretici”, eretic fiind oricine cu opinie contrara clerului ei.

Prin 1830, Papa Leon al 12-lea declara ca „Cine se supune vaccinarii, inceteaza de a mai fi un fiu al lui Dumnezeu; bolile sunt o pedeapsa divina, iar vaccinarea este o ofensa adusa cerului.”

Papa Pius al saselea vorbea de „monstruoasa notiune de drepturi ale omului”. Chiar pe la mijloc de secol 19, Grigorie al 16-lea spunea: „aceasta notiune falsa si absurda, acest delir care pretinde ca trebuie sa dam si garantam fiecaruia libertatea de constinta […].”

Tot crestinii, de data asta estici (ortodocsi), fac pogromuri succesive incitate cu zvonuri mincinoase de catre ierarhi ortodocsi, in 1881, 1883,…. 1900, 1907. La acestia, nu mai putin decat la vestici, invataturile veninoase ale unor fanatici ca asa-numitul „Sfant” Ioan Gura de Aur (numit si Ioan Hrisostom) rodesc intr-un antisemitism psihopat care va insoti intreaga istorie a crestinismului. Ioan Gura de Aur – cat cinism trebuie sa fi avut cei care l-au numit asa! – scrie in Omiliile sale:

„Evreii isi sacrifica copii diavolului; ei sunt mai rai decat lighioanele salbatice. Sinagoga este un bordel, un cuib de ticalosi, un templu dedicat idolatriei, o adunatura de evrei criminali, un loc de intalnire pentru ucigasii lui Cristos, o casa rau-famata, un spatiu al nelegiuirii, o prapastie si un abis al pierzaniei; [… ] Dar sinagoga nu este numai un bordel si un balci; este de asemenea si o viziuina a banditilor si un adapost pentru bestii.”

Curat „Gura de Aur”, sfantul asta…. Pe aceeasi linie de invrajbire si ura, se afla si alti asa-numiti „Sfinti Parinti”, ca de exemplu Sfantul Grigorie de Nisa (Nyssa) care spune despre evrei: „Ucigasi ai Domnului, criminali ai profetilor, dusmani ai Domnului si ponegritori de Dumnezeu, infractori si dusmani ai milei, avocati ai diavolului, fii de serpi veninosi ale caror minti sunt tinute in intuneric, pline de mania feriseilor, un sinedriu al satanei. Criminali si degenerati [… ] dusmani a tot ce este decent si frumos… ei care sunt vinovati de strigatul „Crucificati-L! Pe El, care era Dumnezeu-in-carne-de-om….” Biserica Catolica va indeparta din Liturghia sa, de abia in 1962 rugaciunea facuta la fiecare mesa care spunea: „Ne rugam Domnului nostru sa ia de pe inima perfizilor evrei voalul ca sa poata si ei sa cunoasca pe Isus Cristos”.

Cazul clerului ortodox român este unic insa in intreg estul european in materie de practica rasista, acestia fiind singurii care au detinut sclavi („robi tzigani”, „robi mânastiresti”) timp de peste 500 de ani, pâna in anii 1844 (Moldova) si 1847 (Tara Româneasca), când numeroasa populatie inrobita bisericii si mânastirilor (existau pe intinsele pamânturi ale manastirilor dinaintea secularizarii efectuate de Domnul Alexandru Ioan Cuza in 1863 – act prin care statul român isi recupereaza un sfert din suprafata tarii!!!! – sate intregi de robi tzigani, numite „tziganii”!!!).

Sa revenim insa la marea mafie, lasând deoparte „micii” profitori ai unui mod de productie practicat si de catre statul român si particulari (boieri): Papa l-a numit candva pe Musolini „omul providential”. Partidul „centrist”, in fapt un partid catolic al carui sef era un ierarh catolic, va fi cel care va deschide calea dictaturii naziste, votand alaturi de N.S.D.A.P. pentru suspendarea drepturilor constitutionale, dandu-i lui Hitler prin acest gest necesarele doua treimi in Reichstag.

Apoi pe rabojul bisericii primei jumatati de secol 20, e si „Konkordat-ul”, grabit semnat de catre Biserica Catolica cu Hitler.

Zeci de mii de carti ale invatatilor lumii au fost tinute la „Indexul Cartilor Interzise” instituit in 1560 de catre Biserica Catolica si mentinut pana in 1966 chiar, insa niciodata „Mein Kampf”-ul lui Hitler nu a figurat in aceasta lista. Pe de alta parte, modelul arderii cartilor apare chiar in Biblie in povestirea din Faptele Apostolilor 19:19. „Buna-Traditie” continua si o regasim la imparatul crestin Constantin cel Mare, care dupa Sinodul de la Niceea ordona arderea tuturor cartilor sectei crestine a lui Arie (Arius), ca si mai tarziu la imparatul crestin Teodosie al 2-lea care ordona dupa Sinodul de la Efes arderea tuturor cartilor sectei crestine a lui Nestorie (Nestor). Urmeaza la „gratar” cartile evreilor in timpul lui Torquemada, a musulmanilor dupa recucerirea Spaniei, dar si carti de filozofie in limba araba scrise de Maimonide, dupa care vine marele rug al lui Savonarola, in care pe langa picturi, haine, oglinzi, cosmetice, incapura si multe carti de poezie, printre care toate operele lui Ovidiu ca si Decameronul lui Boccaccio. Urmeaza, natural, nazistii si rugurile lor de carti si oameni…. Arhiepiscopul Groeber, declara dupa „Noaptea de Cristal”: „Nu putem refuza nimanui incercarea de a salva puritatea rasiala si a lua masurile ce se impun.”

Ierarhia Bisericii Catolice va incita la razboi civil cand in 1931 Spania devine republica, iar in 1935 biserica declara ca este de acord cu executiile prizonierilor. Biserica catolica a sustinut regimul marioneta pro-german in Franta ocupata. Biserica Catolica a fost implicata pana peste cap in exterminarile si dislocarile de populatie care au avut loc in Iugoslavia pe timpul dictaturii fasciste a croatului Ante Pavelici.

Nu trebuie uitat nici faptul ca Papa a creat si mentinut timp de secole „Ghetto-ul roman” (in 1555, Papa Paul II creaza „Ghetto-ul” din Roma), un model precursor inainte cu secole al planului de segregare si discriminare nazista, acesta fiind desfiintat doar odata cu ocuparea Romei de catre Armata populara in 1870.

Pagina web a lui Rică – pagina lipsă din istoria crestinismului

Mitul Hristic faţă cu ‘menajul’ Eliade-Culianu

Fără a-mi propune sa tratez exhaustiv istoria mitului crestin si a dumnezeului evreu, în acest text se vor putea gasi totusi multe informatii despre istoria mitului omului-dumnezeu Isus, ca si despre diversele mituri din cartea sacra a evreilor (care aprox. coincide cu Vechiul Testament al Bibliei crestine), carte sacra a evreilor care este un veritabil „jurnal de razboi” al unui trib cam nomad, crud si salbatic (asta doar cand Vechiul Testament nu este de fapt o „carte de bucate” – Leviticul sau culegere de patzanii sexuale aberante – Facerea).

Multi credinciosi sinceri simpatizeaza cu omul Eliade si astfel in mod implicit cu opera lui; acesta este clar si pe buna dreptate receptat ca o persoana care la randul ei are ceva mai mult decat simpatie pentru „omul religios”; ţine de ceea ce se numeste in critica, „paradigma eliadiana”, un nou tip de istorie a religiilor in care cu orice pret, chiar si cu cel al incompletitudinii si superficialitatii, ca sa nu zic a autocenzurii, credinciosul sau credinta sa este menajata de orice element care i-ar putea deranja sensibilitatile naive.

Dar totusi, e complet justificata oare simpatia religiosilor?

Asta depinde de ce faci cu cartile sale si de ce ai mai citit inaintea abordarii lor… Caci daca le citesti rational si le judeci asa cum trebuie sa fie cazul cu o carte de istoria religiilor, ferindu-te deci sa o citesti… aduland-o, cum faci cu Biblia si mai ales daca o citesti dupa ce in prealabil ai citit istorie dar si alte lucrari de istoria credintelor si ideilor religioase, opera sa nu aduce vreun element de noutate in sustinerea pozitiei credinciosului, in controversa existentei dumnezeului crestin sau iudaic, al justificarii acestei credintei sau validitatii adevarului crestin, desi nimeni nu neaga valoarea si eruditia autorului.

Astfel, desi cartile lui Eliade ca si ale mai tanarului si remarcabilului sau discipol Ioan P. Culianu transpira prea clar preferintele domniilor lor si e prea-evident spre care parte inclina acestia cand e vorba a se cobora de pe piedestalul minimei obiectivitati la care omul de stiinta e fortat, ele pot fi chiar prin eruditia autorilor, o inestimabila „mina de aur” in mainile unui umanist. In masura in care se vor gasi critici ai pozitiei mele exprimate mai sus, ca o persoana care a citit opera lui Eliade, dar cum ziceam si mai mult de 2 carti de istoria religiei, sunt dispus (in fapt intregul set de informatii de pe acest site probeaza acest lucru) sa arat cateva „omisiuni” inacceptatbile din opera dumisale; astfel, des intalnesti omisiuni inexplicabile, justificari bizare si stangace pentru, culmea!, acuze nespecificate sau vag redate, desfasurarea unei intregi panoplii de argumente ce adesea transced limitele obiectivitatii.

Parti pris-ul lor are o dubla natura. Una – cea majora zic eu – e cea care oculteaza natura mitologica a crestinismului, dar si care ii justifica sau omite imensele abuzuri si excese istorice.

Al doilea tip de parti pris se manifesta intr-o rigoare oarecum acutizata in ceea ce priveste istoria celorlalte religii, insa „cocolosirea”, pe doua paliere, a crestinismului si ortodoxiei.

Din fericire, si fara ca acesti doi mari eruditi sa aiba vreun merit in aceasta chestiune, cel care a catadicsit sa citeasca si alte lucrari de istoria religiilor, dar si cel care a citit si a fost pasionat de istorie in general, VA REUSI SA GASEASCA CHIAR SI IN EXPUNEREA LOR SERPUITOARE CE ADESEA NE ADUCE AMINTE DE UN SLALOMIST STANGACI, SUFICIENTE PASAJE IN CARE ACESTIA SE VAD OBLIGATI SA ADMITA CARACTERUL DE MIT AL CRESTINISMULUI.

Sa vedem deci cateva pasaje luate pentru inceput din lucraea numita „Dictionar al religiilor”, scris de Mircea Eliade si Ioan P. Culianu si aparut la editura Humanitas in 1993.

CAPITOLUL „CRESTINISMUL”

Pag 98: „Canonului crestin i-au trebuit aproape patru secole ca sa se constituie.”

Pag. 99, vorbind despre Evanghelia lui Ioan: „Evanghelia lui Ioan este mai ezoterica si incorporeaza elemente platoniciene foarte marcate, mai ales in ceea ce priveste asimilarea lui Hristos cu Logosul lui Dumnezeu. Pe de alta parte, Evanghelia lui Ioan contine o opinie puternic negativa fata de lumea sociala, dominata de diavol, care apare mai degraba drept adversarul decat sluga lui Dumnezeu. Conceptia aceasta a fost adeseori comparata cu gnosticismul si cu literatura eseniana de la Qumran, ceea ce dovedeste ca anumite scrieri ale Noului Testament sunt destul de vagi, tolerand teoriile cele mai diverse.”

Pag. 99: „Sursele istorice ale timpului nu contin aproape nici o informatie cu privire la Isus, in asa masura incat un curent mitologic radical s-a indoit puternic de existenta sa. (comentariu personal: probabil Eliade/Culianu se refera aici cand vorbesc de „curent mitologic care se indoieste de existenta lui Isus intrucat nu existau surse istorice si informatei despre el”, la majoritatea iudaica si la clerul legitim al iudaismului, care in mare parte au ignorat, in cunostinta de cauza am putea zice, agitatia mesianica a adeptilor lui Isus; totusi ciudat mod de a vedea lucrurile…. sunt radicali doar ca neavand surse istorice si informatie suficienta – asa cum recunosc domnii Eliade si Culianu – se indoiesc de afirmatiile adeptilor sectei emergente, in conditiile in care in viziunea lor, Salvatorul iudeu nu putea avea nimic in comun cu un anonim ucis pe-o schela intre 2 borfasi).

Pag 99: „Desi crestinismul este considerat o religie a pacii, Isus intretinea probabil relatii oculte cu zelotii, combatantii evrei fundamentalisti, al caror obiectiv era sa puna capat ocupatiei romane in Palestina.”

Pag. 99: „Dupa o judecata sumara in care Pilat (potrivit prudentilor autori ai Evangheliilor, care nu vor sa socheze autoritatile romane), hotaraste sa incredinteze sentinta evreilor […]”.

Pag 100: „Este de netagaduit ca Isus il numea pe Dumnezeu cu termenul familiar Abba (tata), dar ne putem indoi ca sentimentul sau filial era acela pe care i l-au atribuit generatiile urmatoare, sub influenta unui platonicism caruia nu-i era straina ideea ca lumea arhetipurilor sa se fi intrupat intr-o fiinta umana.”

Pag. 100: „Evangheliile sinoptice atribuie adeseori lui Isus titlul de Fiu al omului, caruia din nefericire nu i se poate peciza semnificatia contextuala (in idiomul aramaic el inseamna simplu „omul”).”

Pag. 100, vorbind desre Isus: „Nu pare totusi sa-si fi proclamat vreodata deschis indentitatea sa de mesia. Personaj enigmatic, el moare pe cruce si discipolii sai afirma ca a inviat dupa trei zile si ca a ramas printre ei o vreme de 40 de zile (Faptele 1, 3). Dar in perioada cand crestinismul nu aparea decat ca o secta evreiasca, secte precum cea a ebionitilor il socoteau pe Isus profet si nu credeau in invierea sa. Apostolul Pavel este acela care pune invierea in centrul mesajului crestin.”

Pag. 103: „[…] cand crestinismul la inceput tolerat (313), apoi incurajat si adoptat pe patul de moarte de imparatul Constantin, va deveni religie de stat (391) cu excluderea cultelor pagne.”

Pag. 104: „Fortificat intr-o necrutatoare doctrina autoritara, Augustin nu va ezita in fata nici unui mijloc de a-si infrange adversarii, folosind fara scrupule forta statului contra lor.”

Pag. 106, povestind meciul Papa-Henric IV, excomunicarea suveranului si debarcarea papei excomunicator: „Este de ajuns sa deschizi orice manual de istorie ca sa urmaresti vicisitudinile acestei insolubile dispute intre puterea spirituala si puterea temporala.”

Pag. 110: „In 1209 este lansata o cruciada impotriva albigenzilor, condusa la inceput de Simon de Montfort, care va rade orase si sate intregi, fara sa faca distinctia intre eretici si buni catolici.”

Pag. 113: „Conflictele dintre Roma si Constantinopol, desi deghizate in absurda controversa doctrinara filioque, cuvant introdus in mod abuziv de crestinii iberici in Credo-ul niceo-constantinopolitan, erau in realitate conflicte pentru putere.”

Pag. 114: „Ca si reforma prostestanta, reforma catolica (rick havoc: asa le place dansilor sa numeasca ceea ce in istorie e numit in mod constant „contra-reforma catolica”) este o miscare fundamentalista, a carei morala austera si ale carei numeroase interdicitii (de pilda, aceea de a citi cartile inscrise in Index librorum prohibitorum) marcheaza instalarea epocii moderne.”

Pag. 117: „Ultimul conciliu catolic (Vatican II, 11 oct. 1962 – 8 dec. 1965) […] si a recunoscut valoarea metodelor de studiu istoric al chestiunilor religioase.”

Pag. 118: „Una dintre particularitatile crestinismului este aceea de a accentua in mod felurit raporturile complexe intre cele trei persoane aflate intr-o stranie relatie trinitara.”

Pag. 118: „Reprezentantii sai cei mai vechi sunt ebionitii (saracii), o secta iudeo-crestina a crei origine urca spre perioada cand crestinismul insusi nu era decat o secta iudaica. Ei il resping pe Pavel. […] Pentru ei Isus este doar un profet, un om lipsit de divinate. Ideea conceptiei imaculate si cea a nasterii din fecioara a lui Isus sunt fara sens.”

Pag. 120: „Crezul de la Niceea (325) afirma ca Isus este de o fiinta cu Tatal. Daca aceasta este adevarat, constata monofizitii, atunci nu mai este cu putinta ca sa fie de o fiinta cu omul.”

Pag 120, vorbind despre graduala „indumnezeire” a Fecioarei Maria: „In ansamblul personajelor scenariului primordial crestin, ea sfarseste prin a-si asuma un rol din ce in ce mai supranatural. […] Astfel, crestinismul sfarseste prin a instaura in cer un model familial mai putin riguros si inexorabil decat patriarhul solitar al Dumnezeului bibllic.” (comentariu personal: o referire la dumnezeul Vechiului Testament; amuzanta observatia lor, am putea zice asa: crestinii au facut exact ca romanu’ pe timpul lui Ceausescu: se „ajungea”, bagandu-si rudele in partid cat mai aproape de „jupanul” absolut…).

CAPITOLUL „RELIGII DUALISTE”:

Pag. 136: „In majoritatea cazurilor, „tricksterul” este masculin, dar exista si mituri tipice care au drept protagonist un trickster femeie. Intr-o intreaga serie de mituri, tricksterul actioneaza ca un al doilea creator al lumii sau al unei parti din lume si rolul sau e mai degraba acela de a altera creatia divinitatii supreme, aducand in lume toate nefericirile ei de azi: conditia muritoare a omului, durerile nasterii, etc. In general este vorba de episoade mitice apartinand dualismului radical. In mitul biblic al genezei recunoastem prezenta discreta a unui trickster (sarpele) ex machina, care descopera perechii oamenilor primordiali sexualitatea, provacand izgonirea lor din rai, marcata de nasterea in durere, dominatia barbatului asupra femeii, blestemul de a munci, moartea. […] Pe langa miturile cu continut dualist, exista religii si curente dualiste a caror atitudine fata de lume si om poate sa mearga de la anticosmism (lumea e rea) si a antisomatism (corpul omenesc este rau), pana la opusul acestora.”

Comentariu personal: In D.E.X. (Dictionarul Explicativ al Lb. romane) gasim: ” Mit = povestire fabuloasa care cuprinde credintele popoareleor (antice) despre originea universului si a fenomenelor naturii, despre zei si eroi legendari; poveste, legenda, basm.”

Tot DEX: „Legenda = povestire in proza sau in versuri care contine elemente fantastice sau miraculoase, prin care se explica geneza unui lucru, a unei fiinte, caracterul aparte al unui eveniment, al unui erou mitic su al unui fenomen.”

Deci chiar si in scrierile partinitoare ale batranului fan al legiunii si ale mai tanarului sau discipol, putem asadar gasi afirmat caracterul de mit al iudeo-crestinismului, caracterul mitologic al lui Isus, dar si mentiuni despre abominabila istorie a acestui cult, dar doar un „parfum”, e adevarat. Ceea ce e valoros in scrierile romanilor sus-citati, nu este, din pacate, ce „scapa”, se filtreaza, prin sita fina de teolog angajat a acestora, ci exact ce nu „trece”; cu parere de rau deci, trebuie spus ca preferinta evidenta a acestora, amputeaza insasi adancimea lucrarilor lor.

Ce au castigat cu asta? Eu inca ma intreb…. Exista in lumea civilizata lucrarile publicate ale titanilor istoriei secolelor trecute pe care ei ii neaga si minimalizeaza prin omisiuni sau ii cenzureaza prin ignorare, profitand de statutul lor de vii, in contrast cu al acestora de morti, statut, iata, de care nici ei nu pot azi sa se mai bucure.

Finind pentru moment cu citatele din lucrarile lor, voi incerca sa aduc ceva informatii pe tema mitului „mesiei”. Caci tema invierii trupului unui „Mesia” (mantuitor) apare in multe mituri care preced mitul lui Isus, de ex. in mitul babilonian al zeului Bel-marduk, care si el este strajuit de soldati dupa moartea survenita ca urmare a unor intrigi, si el jelit de muieri (Baltis), si el inviat din morti. Nu intamplator specialistii remarca ca intreaga mitologie ebraica si mai apoi crestina, poate fi „trasata” cu ajutorul credintelor imperiilor care au dominat acest mic popor de pastori de capre: babilonienii (semiti sau indoeuropeni), romanii sau egiptenii, [ egiptenii sunt creditati de altfel de catre istorici ca fiind primii monotoeisti ai lumii, inaintea copiatorilor de geniu care au fost evreii antichitatii, prin faraonul Ahhenaton, sotul lui Nefertiti si interesat adorator al unicului zeu Aten ( Henoteism –> Monoteism ) ], au influentat enrom mitologia iudaica.

Sa vedem un pasaj care reda cum se desfasura sarbatoarea acadiana a lui Marduk, care simula anual peripetiile Mesiei lor:

„Comemorarea patimilor lui Marduk avea loc intre 1 si 11 Nisan (martie), in mijlocul unei mari animatii. Intregul oras era in fierbere. Scena centrala era „ziguratul”, marele turn Etamenanki (Turnul Babel al Bibliei), construit in etaje cu imense scari de la un etaj la altul, culminand cu loja albastra, unde locuia preoteasa-sotie a zeului (loja numita „Ekna”). Dupa zilele purificarilor rituale, ale recitarilor din Enuma-Eli, ale rugaciunilor rostite de marele preot si ale jertfei berbecului alb, la 8 Nisan avea loc drama propriu-zisa. Zeul (reprezentat de preotul sau), era adus in triumf in oras, dar apoi era ARUNCAT IN INCHISOARE. Adeptii sai provocau o rascoala, Marduk disparea, ERA PRINS INSA PE MUNTE, ERA UCIS, DESPUIAT DE HAINE, APOI INMORMINTAT INTR-O PESTERA SI I SE PUNEAU OSTASI DE STRAJA LA MORMANT. IMPREUNA CU EL, ERAU JUDECATI SI DOI CRIMINALI; UNUL ERA SPANZURAT LA POARTA BABILONULUI (CU VREMEA I SE VA SUBSTITUI UN PORC), CELALT ERA GRATIAT SI PUS IN LIBERTATE. Drama noului an din Babilon se va perpetua in saceele babilonene care se vor raspandi in intreaga Asie Mica. Erau un fel de Saturnalii, la care un condamnat era imbracat cu haine regale, bucurandu-se de toate avantajele inaltei functii. Ii era ingaduit orice exces. Se numea Zoganes. La sfarsitul saceelor, era dezbracat de hainele regale, imbracat in zdrente, biciuit, batjocorit si spanzurat sau chiar rastignit. Drama lui Isus Hristos a fost de fapt o reluare a saceelor, in care el joaca rolul lui Zoganes. Sotia lui Marduk, Baltis-Sarpanitu, al carei rol era jucat de preoteasa zeului, mergea la mormantul sotului pazit de soldati, se tanguia, inalta rugi catre zeul soarelui si al lunii pentru Marduk. Resturile vesmantului insangerat al acestuia erau purtate prin oras intr-un car in forma de nava. Zeii favorabili lui Marduk, in frunte cu parintii sai, se intristau; altii, dusmanii lui Marduk, se bucurau. Zeii favorabili se uneau si incepeau lupta contra potrivnicilor, infrangandu-i. ZEITATEA INVIA SI IESEA DIN MORMANT in strigatele de bucurie si in ovatiile credinciosilor.

Conflictul dintre bine si rau, dintre reprezentantii binelui si cei ai raului, era una din dominantele mitologiei persane. Istoria omenirii era privita de vechii persi ca o succesiune de etape in evolutia acestei lupte multimilenare, care urma sa culmineze cu vremurile sfarsitului, determinate de aparitia in lume a Saoshiantului. DAR INSASI ACTIUNEA MANTUITOARE A ACESTUIA TREBUIA PREGATITA IN DOUA ETAPE PREALABILE, FIECARE DINTRE ELE, DOMINATA FIIND DE PERSONALITATEA SI DE ACTIUNILE A CATE UNUI PROFET, INAINTE-MERGATOR. Ziua in care lupta dintre bine si rau va intra in faza ei culminanta va fi vestita, spuneau vechile legende persane, prin tulburari ale cursului firesc al lucrurilor. Atunci, fecioara SrutatFedhri, scaldandu-se in lacul Frazdan, in care mai inainte se va fi scaldat Zarathustra, va concepe si va naste pe PRIMUL INAINTE-MERGATOR AL „MANTUITORULUI”, PE OSCHEDAR-BAMI (CEL CARE MARESTE DREPTATEA). Acesta va aduna razboinicii iranieni si timp de 1000 de ani va duce o lupta apriga cu ceata lui Angra-Manyu. Va fi ajutat si de ingerii lui Ahura-Mazda si va izbandi in lupta. Dupa scurgerea mileniului sau, va urma mileniul lui Oschedarmah, tot un fiu al lui Zarathustra, nascut de fecioara Vanhufedhri. In aceasta perioada, omenirea va cunoaste o fericire nelimitata si va avea atit de putine nevoi, incat din cauza aceasta va parasi credinta. Drept urmare Angra-Manyu, reprezentantul principiului raului, isi va restabili vremelnic puterea si va slobozi sarpele Azhi-Dahaka pe pamant. Acesta va devora o treime din omenire. Dar Ahura-Mazda va trimite in lume pe eroul Cheresaspa, pentru a restabili ordinea. Misiunea acestuia odata indeplinita, fecioara Eredhat-Fedhri, scaldandu-se in lacul Kasava, va concepe ca si Srutat-Fedhri si-l va naste pe Saoshiant, „Mantuitorul”. Cand va implini 30 de ani, Saoshiant va lichida definitiv conflcitul cu fortele raului, invingandu-le. Apoi va prezida Invierea Mortilor, va separa pe cei buni de cei rai, primii fiind primiti de indata in cer, in Gorodemano (Lacasul Cantecului), unde sta Ahura impreuna cu sfintii, iar cei rai in Infern, dar numai pentru 3 zile, dupa aceasta va slobozi un foc purificator, care-i va curati pe oameni de intinaciunile pactului si-i va uni intr-o dragoste fara sfarsit. Toti vor tari in veci, inaltand cuvinte de slava lui Ahur-Mazda.”

O dovada a influentei persane asupra mitologiei iudaice sunt REFERIRILE LUI DANIEL LA INVIEREA MORTILOR, IDEE INEXISTENTA ANTERIOR IN LITERATURA EBRAICA, dar mult raspandita in doctrina parsismului zarathustric.

Influenta conceptiei mesianice a persilor asupra mesianismului iudeu se resimte cel mai mult in Cartea apocrifa a lui Enoh, carte care apartine primului secol dinaintea erei noastre. Daca scrierile lui Daniel si ale altor profeti iudei arata generalizarea termenului de „Fiu al Omului” pentru „Masiah” (cu toate ca era inchipuit ca o fiinta fantastica, contrazicandu-si de fapt numele….), in cartea lui Enoh aceste doua denumiri se contopesc pentru prima data: „Fiului Omului” i se atribuie trasaturile clasice ale lui Masiah. Aici Masiah e numit pentru prima data si „Fiul lui Iahve”. Tot pentru prima data, aici se afirma pre-existenta sa. „Domnul spiritelor”, spune Enoh, „L-a ales pe Masiah dupa voia Sa si nu l-a revelat decat dreptilor, prin cartile Vechiului Testament”.

Pe acelasi sablon temporal si al mitului invierii este si mitul lui Osiris, Isis si Horus, initial zei ai vegetatiei la egipteni. Si aici eroul mantuitor este ucis dar invie in final, si aici el este nedreptatit, si aici el dupa inviere devine „stapanul lumii celor morti, a lumii spiritelor”.

Tot asa, alt cult oriental de mare raspandire, mitul metroacismului, cultul frigian al „Mari Mame Cibela”. Aici, din nou inaintea lui Isus, apare un mantuitor, Attis („tzapul” in frigiana, cum lui Isus i se spunea „mielul”), care si el – culmea! – moare si invie; acesta dealtfel este primul cult dintr-o lunga serie, pe care romanii le vor adopta; ca si in povestea lui Constantin-imparat, si aici o victorie schimba religia suveranului si aduce exotismul in inima imperiului. Aici apare pentru prima data traditia preotimii celibatare, in fapt in cazul lor fiind vorba de eunuci aparuti prin auto-emasculare. Evit „adancirea” subiectului, intrucat amanuntele despre practicile rituale consemnate de istorie, sunt demne de o lume de zmintiti…. merita insa poate amintit ca acesti bieti adepti ai unui cult asiatic salbatic si-au gasit totusi emuli ceva mai tarziu printre unii dintre Parintii Bisericii timpurii, care si ei afisau acest soi de psihoza antisexista ce a facut mai apoi din Biserica Catolica un corp de celibatari si astfel, asa cum vedem azi in fiecare zi aproape la stiri, un spatiu bantuit de homosexualitate, abuz sexual sau pedofilie. Sa nu uitam de asemenea, ca parintele bisericii timpurii Origen, s-a auto-mutilat si el prin castrare la o varsta tanara, bazandu-si gestul pe scrierile Evangheliei, adica pe „spusele” lui Isus din Matei 19:12: „Fiindca sunt fameni (DEX: famen = castrat, eunuc) care s-au nascut asa din pantecele macii lor, sunt fameni care au fost facuti fameni de oameni si sunt fameni care singuri s-au facut fameni pentru Imparatia Cerurilor. Cine poate sa primeasca lucrul acesta, sa-l primeaca.” Istoria ne spune ca gestul lui Origen a fost la randul lui imitat de alti rataciti, o ampla miscare monastica aparand astfel, gloate intregi de fanatici, automutilandu-se sau nu, parasesc orasele retragandu-se in pustietate, de unde nu reveneau decat la chemarea autoritatilor religioase pentru a semana spaima si moarte printre oraseni, asa cum a fost in cazul asalturilor repetate asupra Alexandriei si care au dus la distrugerea marii biblioteci si finalmente la asasinarea Hipatiei. Comunitatea crestinilor primelor secole era insa bantuita si de alte psihoze, cum este mania martiriului. Este bine-cunoscuta criza in care s-a aflat biserica la inceput de secol IV, cand a trebuit sa intervina prin luari de pozitie viguroase ale unor autoritati ecleziastice (Mensurie, Episcopul Cartaginei) – pozitii reflectate si in scrieririle ulterioare ale Sfantului Augustin – pentru domolirea zelului aproape sinucigas al multor credininciosi care provocau autoritatile imperiale, aflate atunci in cautare de unitate religioasa. Merita amintit insa ca au existat printre teologii crestini ai inceputului si unii fascinati de acest cult al mortii, cum au fost Ignatie de Antiohia, Origen sau ereticul Tertulian. Odata cu Augustin aceasta propensiune crestina spre sinucidere va scadea in treptat in intensitate.

Revenind la metroacism, asemanarile izbitoare dintre acesta si crestinism au fost remarcate de timpuriu. Astfel, adoratorii metroaci sustineau ca biserica crestina a copiat riturile lor cele mai sfinte, patimile, moartea si invierea lui Attis, ca au plasat dupa exemplul lor la echinoctiul de primavara „saptamana patimilor”, comemorarea sacrificiului crucii (la metroacii apare pinul) prin care „mielul dumnezeiesc” rascumpara neamul omenesc. Fericitul Augustin arata cum un preot al Cibelei, impresionat de asemanarea dintre cele doua religii, declarase ca si mantuitorul sau, Attis, „e crestin prin asemanari”. Pe de alta parte, crestinii pretindeau ca riturile si doctrina metroaci, fusesera contrafacute de catre diavol si introduse in lume inaintea crestinismului insusi, pentru ca atunci cand va aparea crestinismul, oamenii uimiti de asemanare sa refuze a mai considera crestinismul ca adevarata religie…. deh! rationament „adanc” in buna traditie a „logicii” crestine.

Asemanarile erau numeroase. Astfel, arborelui-zeu din metroacism ii corespunde arborele-cruce din crestinism; intalnim apoi, deopotriva, botezuri, abstinentze pregatitoare, zile de doliu pentru moartea mantuitorului, lumanari care se aprind si se sting, figuratii expresive ale invierii, nopti de veghe, „miruri” si comuniuni, imnuri de bucurie care succed prohodirea zeului. In plus, sarbatorile frigiene din martie erau urmate de initium-uri (initiere), asa cum la sfarsitul rastimpului pascal urmau botezuri pentru catehumeni (pentru cei ce deveneau crestini). Devotii marii mame, serbau la 25 decembrie, ca si mithraistii si mai apoi ca si crestinii, nasterea zeului lor…. caci atunci se implineau 9 luni de la ierogamia care avea loc la „dies hilaria” (25 martie). Ambii mantuitori, si Attis si Mithra, ca mai apoi si Cristos, purtau denumirea de „bunul pastor”. Ca si in biserica metroaca, si in cea crestina, existau predici enciclice pascale. Marea mama Cibela, era numita „fecioara”, ca maica lui Cristos.

In aceasta situatie este si firesc sa fi existat diatribe intre crestini si metroaci si chiar ostilitati brutale. Crestinii distrug si transforma in biserici templele (metroon-urile) Cibelei. Iulian Apostatul, cel care incearca sa reinvie paganismul in detrimentul „religiei galileenilor” (cum numea el crestinismul), in timp ce se indrepta spre Orient pentru lupta cu Sapor din 362, pedepseste cu moartea doi crestini care profanasera un templu al marii mame. In secolul al V-lea, Serena, vaduva lui Stilichon, e acuzata de crestini ca a atras prin impietatea ei (era metroaca) hoardele lui Alaric (si el crestin!!!! dealtfel) asupra Romei, fiind linsata de catre crestini. Metroon-urile marii mame sunt devastate si cele care scapa nedistruse sunt transformate in biserici crestine. Faimoasa biserica Santa Maria Maggiore din Roma, este dupa o traditie consemnata in secolul al XII-lea, o fosta biserica a Cibelei (un metroon).

Sa tratam un pic Mithraismul, o alta religie aparuta inaintea crestinismului dar a carei disparitie s-a facut pe mana acestuia: Tot asa precum Moise loveste stanca cu toiagul si izvoraste apa, Mithra o sageteaza si apa tasneste. Ca si Ilie Tesviteanul, el se inalta la cer intr-un car de foc. La nasterea sa ca si la cea a lui Cristos, vin pastori sa-l adore. Simbolurile animalelor mithraice, leul, taurul si vulturul, se repeta la crestini ca simboluri ale evanghelistilor Marcu, Luca si loan. Soarele si Luna, care stau alaturi de Mithra pe basoreliefuri, apar in primele reprezentari iconografice ale rastignirii hristice. Eonul mithraic poarta cheile cerului, ca si apostolul Petru. Apoi ambele religii au comun botezul prin scufundare, aghiasma, descoperirea icoanelor din altar in sunetul clopotelului, nasterea zeului mantuitor la 25 decembrie, dogma nemuririi sufletului, invierea si judecata viitoare, existenta raiului in sferele superioare ale cerului si a iadului cu demoni in adancurile pamantului, o morala imperativa, precum si faptul ca credinciosii ambelor culte se numeau intre ei „frati” si se priveau ca atare. Ca si Cristos, Mithra era socotit mijlocitor intre credincios si divinitatea nevazuta; precum Mithra era socotit „zeu al luminii”, Hristos e numit „lumina lumii”.

Aceste concordante sunt remarcate de timpuriu atat de necrestini cat si de crestini, care motivand ca mithraistii l-ar fi atzatzat pe imparatul Galeriu la o persecutie impotriva lor, incep atacurile contra adoratorilor lui Mithra, distrugandu-le locasurile cultice si arzandu-le cartile. In 377 de pilda, la Roma, prefectul Gracchus spre a face dovada de sinceritatea adeziunii sale la crestinism, inainte de a primi botezul, distruge o cripta cu toate obiectele sacre ale mithraeum-ului. Multi dintre preotii mithraisti, si-au aflat in atari imprejurari lacas de vesnicie in altarele subterane ale mithraeum-urilor lor in care liturghiasera o viata intreaga in cinstea celui care conform nadejdiilor, avea se apara la „sfarsitul veacurilor” spre invierea generala. Tipicul liturghiei crestine este o copie a oficierii mitraice (ca si botezul), aceasta avandu-si originea (in sens de introducere) in epoca apostolica (apostolic in sens stiintific, adica epoca predicatorilor ambulanti). Insasi impartasania isi are origini precrestine, suferind de-a lungul timpului modificari documentate, evoluand de la o „agapa”, adica un „chef cu potol de-acasa” (asa cum ne arata documentul crestin de la sfarsitul primului secol numit „Didahia celor 12 apostoli”) la un ritual unde preotul iti serveste un dumicat de paine si o gura de vin. Ea isi are originea in mitraism, aceasta existand insa si in cultul zeului Dionisos (omofagia) dar si la comunitatile orfice. Insa iudaismul cu al sau „ospat pascal” reprezinta sursa primara, intrucat initial impartasania se numea „frangerea painii” ca si ospatul pascal evreisc, preluand doar ulterior denumirea de impartasanie sau comuniune, sub influenta modelului orfic.

Sa vedem totusi daca exista o latura extra-mitologica a lui Isus.

Dupa cum se stie, timp de aproape 4 secole au existat tot felul de scrieri care puneau in gura „dumnezeului” decedat pe atunci, un evantai incredibil de convingeri mistice; candva tarziu, s-a facut selectia celor care erau „adevarate” si asta s-a facut cu barda, cu racnete si maraituri.

Sa discutam un pic Evangheliile: Marcu nu este un Apostol, o recunoaste si biserica; este si Evanghelia „lucrata” puternic de „binevoitori” piosi de-a lungul secolelor (IN SINAITIC SI VATICAN – CELE MAI VECHI MANUSCRISE ALE NOULUI TESTAMENT – MARCU SE TERMINA LA MARCU 16:8); desi Biblia afirma ca aceasta este a doua in ordinea vechimii, astazi se stie si o accepta orice individ educat, ca a fost prima Eevanghelie scrisa; A FOST SCRISA DUPA, SAU IN ANUL 70 D.C., o gramada de timp dupa moartea zeului-om, si scrisa dupa traditiile orale existente; I S-AU ADAUGAT TARZIU, SFARSITUL CU „ARATARILE DUPA INVIERE” SI „TRIMITEREA CELOR UNSPREZECE” (vezi info sumara pe http://www.pbs.org/wgbh/pages/front…ory/mmmark.html
http://www.religioustolerance.org/mark_16.htm )

Este Evanghelia care a pastrat caracterul apocaliptist al lui Isus (influenta eseniana), acolo spunandu-se:

„El le-a mai zis: Adevarat va spun, ca sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor muri pana nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere.” (Marcu 9:1); aceesi prezicere naiva este repetata si in Matei 16:28; evident ca nu s-au implinit presimtirile „mielului”, niste capotatzi asteaptand chiar si prin anul 2000 Armaghedonul…. insa aceste asteptari naive tipice sectei iudaice a esenienilor, apar in mod repetat si in celelelalte Evanghelii: Matei 10:7: „Si pe drum, propavaduiti si ziceti: Imparatia cerurilor este aproape!” sau Luca 21:32: „Adevarat va spun, nu va trece neamul (in Bibliile englezesti gasim traducerea mai plina de sens de „generatie”) acesta pana cand se vor implini toate aceste lucruri (adica venirea „fiului omului” pe un…. nor, descrisa in Luca 21:27). Aceeasi prezicere o gasim si in Marcu 13:30 si Matei 24:34.

Marcu este cel care ne zice monumentala Marcu 16:17, 18, aia cu credinciosi care scot draci, beau otrava si iau serpi in maini; de altfel, stupizeniile sunt multe, Marcu 7: 32, 33: „el l-a luat la o parte din norod, i-a pus degetele pe urechi, si i-a atins limba cu scuipatul lui.” – curat „stil divin”….

Sa-l luam si pe Matei: Evanghelie celebra prin a sa cassure dans la naration, apres-coup-ul sau, adica ADAUSUL FRAUDULOS (si VIZIBIL CHIAR SI PENTRU CEL MAI NAIV CREDINCIOS IN MASURA IN CARE CINEVA I-L ARATA) din Matei 28:11 – 15; alta curiozitate… lipseste Inaltarea: adica ala care nu este Apostol (Marcu), asta cum ziceam recunoaste si biserica, ne spune si el acolo 2, 3 cuvinte despre Inaltare, insa Matei „Apostolul” tace malc, nu a vazut, nu a auzit nimic… Curat-murdar, cum ar zice Tanase!

Alt amanunt care scapa „gorobetelui”: Matei 28:15: „[…] si s-a raspandit zvonul acesta PRINTRE IUDEI pana in ziua de azi.” – Asta ne spune cat de evreu era Matei-apostolul, si deci cat de Apostol a fost ala care a scris Evanghelia lui…. Matei.

Matei este de asemenea fanul lui Stalin (sau invers???): Matei 12:30: „Cine nu este cu mine, este impotriva mea, […]” – toleranta de cuvios, deh…

Tot Matei e cel cu Isus zicand ca a venit sa învrajbeasca mama cu fiica si tatal cu fiul, ca ne aduce sabia, (nah ca are dreptate aici, nu pot sa-l contrazic, istoria nu il contrazice nici ea, biata…) – Matei 10:34, 35, 36, 37.

Tot Matei este cel care ni-l arata pe Isus ca venind sa apere si sa implineasca legea si proorocii, adica Vechiul Testament, ala, sa ne aducem aminte, cu „sa nu rabzi o vrajitoare sa traiasca” si cu „cum, ati lasat femeile in viata? ”

Multi ortodocsi cand le vorbesti de Biserica si credinta, scot in fata ceea ce ei numesc „Traditia”; intrebarea mea este, e mai importanta interpretarea decat sursa? E mai important RITUL decat MESAJUL? Ce cuprinde ritul? O gramada de suprastrat ritual din care nu ai sa gasesti prea mult in „Cartea Sfanta” si spusele lui Isus: semnul crucii, rugaciunea pentru morti, inchinarea la sfinti si ingeri, Inchizitia (la catolicii unui veac trecut), maslul, uniforma aparte a clerului, divinizarea Sfintei Fecioare, folosirea apei sfintite, etc. – NU AI SA LE GASESTI IN BIBLIE; e de blamat daca se spune ca asta este o re-idolatrizare a credintei si ca monoteismul exact asta a combatea initial, saracul?

Sa luam acum Evanghelia „Apostolului” Ioan, din care, din nou, lipseste Inaltarea (ca si in Evanghelia „apostolului” Matei… ), in timp ce in Evanghelia lui Marcu, ne-apostolul, ca si in Luca, ea exista. Ca sa iti dai seama de cat de logic era omul care a relatat Evanghelia lui Ioan, nu e nevoie decat sa citesti Ioan 15:15 si Ioan 16:12. Pe cinstite!

Apoi trebuie sa stim ca „Ioan” este Evanghelia care se autociteaza… pe sine însasi…. inca o data…. repetandu-se din nou. :) – Citeste capitolele 5, 6 si 14.

Sa citim apoi Ioan 20: 19 ca sa vedem cat de „apostol” era Ioan, cand spune „a statut in mijlocul LOR” (si in 20:20, 20: 21, 20:22 si 20:17) Sa fim desptepti!

Tot Ioan este cel care ni-l prezinta pe Isus si pe mama sa in Apocalipsa, ca pe niste personaje demne de basmele lui Ispirescu*…. „par si cap alb ca lana si ca zapada, picioare ca arama arsa, glas ca vuiet al apelor, in mana dreapta 7 stele si din gura ii iese o…. sabie ascutita cu 2 taisuri”, dar stai un pic ca „fata lui e ca soarele cand straluceste in puterea lui” (cum i-or fi vazut-o atunci, ca sa ii vada sabia aia cu 2 taisuri ce-i iese din gura….), „e asezat pe un nor alb pe cap cu o cununa de aur si in mana cu secera ascutita, dar si calare pe cal alb”. Tot in Ioan apare reluat amuzantul miracol al lui Dionisos care preface apa in vin (zeul grec Dionisos „face” primul aceasta „minune”, existand chiar un ritual al adeptilor sai relatat de catre Pausanias prin care si ei, preotii zeului, schimba 2 vase de apa in vin).

*referitor la basme, Noul Testament nu se distinge din acest punct de vedere de Vechiul Testament, care si el chiar de la primele pagini (Geneza 6:2-7) ne vorbeste de o vreme cand uriasii umblau pe pamant, iar fii lui Dumnezeu (?????) se impreunau cu fetele oamenilor… ca erau frumoase (se pare ca urmasii amaratului de Adam faceau femei mai reusite decat „marele creator” al Evei si Universului, de aveau odraslele acestuia nevoie sa-si caute frumuseti facute de muritori). Dezamagirea acelui care educat fiind, citeste Biblia, nu poate fi decat pe masura disperarii arheologului biblic Edward Robinson, care la inceput de secol 19 se declara dezamagit ca „inarmat” cu noua cucerire a lui Champollion, descopera in Egipt si scruteaza mai apoi, sute de placute-inregistrari ale istoriei tarii, fara sa gaseasca nici macar o singura mentiune despre „Pamantul fagaduintei”, despre Moise, Exod, sau „cele 10 plagi”. Stiind azi ca aceasta compilatie vechi-testamentara a fost scrisa cam in aceeasi perioada cu „Istoriile” lui Herodot (numit chiar de anumiti contemporani „mincinosul”!!), nu poate fi decat bizar ca marturii ale V.T. nu sunt confirmate de arheologie sau alte surse, pe cand relatarile grecului s-au confirmat chiar atunci cand pareau legende total neverosimile.

Musulmanii cred ca Dumnezeu a mai trimis un profet pe pamant dupa Isus al nostru, ca sa aduca cuvantul sau al’ mai nou catre oameni, asta dupa 600 de ani de la infiintarea crestinismului de catre „mielul” nostru; el, profetul Mohamed, zice ca intr-o zi intr-un moment de liniste a vietii sale tumultoase de jefuitor de caravane si comerciant de sclavi, a fost luat de catre Ingerul Gabriel pe un cal miraculos si dus in zbor intai in Rai unde a vazut ca acolo toti ingerii si Dumnezeu insusi vorbeau araba – pesemne un fel de limba oficiala pe acolo – dupa care a fost dus in Iad, unde a vazut ca marea majoritate a pacatosilor care ard in flacarile necuratului, sunt…. femei; el afirma ca i-a fost dictat Coranul de catre insusi Dumnezeu (insa altii l-au pus pe hartie, el fiind analfabet, chestie recunoscuta de traditia islamica (Al-Hadituri)), si ca Domnul i-a cerut sa duca mesajul Sau intregii omeniri, aceasta, adica omenirea, trebuind sa fie toata convertita la „noua si adevarata religie”, la ultimul Sau mesaj catre oameni, CARE EA SI DOAR EA POATE ADUCE MANTUIREA, Coranul negand explicit faptul ca Isus a fost crucificat sau ca a fost Dumnezeu insusi, recunoscandu-i doar atributul de profet al acestuia, unul dintr-o lunga lista (Coran, surata 4, versetul 157).

Acum daca as intreba un crestin daca crede chestia asta, probabil mi-ar spune ca nu, ca e cam puerila, si ca de fapt prea trag spuza pe turta lor baietii astia cu turban; sa ne inchipuim insa ca se apuca unul dintre voi sa zica unui budist (vreun miliard de oameni) sau hindus (si astia se apropie de un miliard) sau unui ateu, ca Dumnezeu a fecundat miraculos o fecioara, care a ramas gravida astfel si care a nascut mai apoi Fiul Domnului, si ca acesta S-a nascut de fapt ca sa… sufere, murind pentru a lua El toate pacatele (???) omenirii asupra Lui. Credeti ca ne-ar crede multi, eh?

Sa vedem un pic si istoria legata de Isus. Curiozitate maxima, imparatul Adrian intr-o scrisoare pe care i-a trimis-o consulului Severianus in 134 d.C., afirma ca adoratorii zeului-Soare Serapis in Egipt, erau crestini si ca acesti credinciosi ai zeului Soare se proclamau ei insisi ” Preotii lui Cristo”. Adorarea lui Serapis a fost importata in Egipt din Pont, o provincie limitrofa Betaniei. Crestinii mentionati de Plinius Cel Tanar erau toti, probabil, credinciosii lui Serapis, care erau toti evrei.

Suetonius (somitate juridica in timpul imparatului Adrian), in opera sa „Viata lui Claudiu” povesteste ca acesta i-a condus pe evrei, care instigati de Cristos (Crestus) incercau tot timpul sa se ridice contra Romei. Insa cum se spune ca asta s-ar fi putut intampla cam 15 ani dupa crucificarea lui Isus Cristos, nu putea fi cel pe care il cunoastem ca Isus Cristos. Filo, marele istoric evreu, desi era contemporan cu Cristos, nu face absolut nici o referinta la Isus. Filo a dezvoltat doctrina Logosului, si chiar daca dupa teologia crestina Isus Cristos era „Logos”, faptul nu este, in mod surprinzator, remarcat. („Logos” este Cuvantul lui Dumnezeu, „Verbul”). Justus de Tiberius, natural din Galilea, a scris o istorie care acoperea toata perioada in care se zice ca ar fi trait Isus, (de observat ca aici nu zic „Cristos”, pentru ca in toate religiile practic a existat un „Cristos”, un profet-mesager sau un salvator) dar nici un moment nu mentioneaza numele lui. Scrierea lui a fost studiata de Fotie, patriarh crestin si erudit din Constantinopolul sec. 9, el zicand: „Justo nu face nici cea mai mica mentiune asupra aspectului lui Cristos, asupra faptelor care s-au petrecut sau cum au fost realizate celebrele miracole”.

Putina informatie referitoare la Salvatorul Crestin, este citata de Robert Keable in opera sa „Marele Galileu”, acesta spunand: „Nici un om nu stie suficient pentru a scrie o biografie asupra primilor ani din viata lui Isus. De fapt, nimeni stie suficient ca sa poata, macar, sa puna un anunt funebru acestui mare om in ziarul Times. Si daca ar fi sa consideram date istorice, nu ar ajunge nici sa scriem trei rugaciuni. Mai mult, daca ziarele ar fi existat si s-ar fi publicat un anunt funebru in anul mortii sale, editorii nu ar fi gasit numele sau. Putine perioade ale erei antice sunt atat de bine informate ca perioada lui Augustus si Tiberius. Dar nici un contemporan nu cunostea existenta sa si inclusiv o generatie dupa, gasim numai o presupusa citare a lui Iozefus Flavius (discreditat ca sursa istorica de incredere odata cu descoperirile arheologice recente de la Massada), o referinta chestionabila in Suetonius si mentionarea unui nume care putea sa fie al lui, in Tacitus. Asta e tot.”

Toate istoriile evanghelice poseda anumite inexactitati si contradictii care ies în evidenta mai ales daca se citesc cu discernamant. In Matei 2:1, ni se spune ca Isus Cristos s-a nascut „in zilele lui Irod”. Dar in Luca 2:2, se zice ca Isus Cristos a vazut lumina zilei cand Quirano era guvernator in Siria. Exista aici o discrepanta de cel putin 10 ani, caci Irod a murit în anul 4 inainte de presupusa nastere a lui Cristos, in timp ce Quirano nu a fost guvernator in Siria pana in anul 7 d.C. Dr. Giles spune in „Dosare Evreiesti si Crestine”: ” Nu avem nici o pista care sa faca referinta la acea zi sau epoca a anului, si mai mult inca, anul in care s-ar fi nascut Cristos.” Matei 1:6 – 16 enumera 28 generatii de la David pana la Isus, in timp ce Luca 3:23 – 28 „insira” 43. Dupa Ioan, Isus a vizitat Ierusalimul cel putin de 4 ori, dar Evangheliile sinoptice (Marcu, Luca si Matei) ne asigura ca el a calatorit la Ierusalim numai o data. Cat despre magnitudinea misiunii lui Isus, opinia evanghelistilor sinoptici este un an, dar Ioan afirma ca au fost trei ani. Dupa evanghelistii sinoptici ajungem la concluzia ca „Salvatorul” a realizat operele lui principale in Galilea, dar Ioan zice ca a fost Iudeea locul principal unde Isus a implinit misiunea sa.

Crucificarea deasemeni este nesigura. O istorie o pune la 9 dimineata („a treia oara”), in timp ce alta zice ca s-a produs la a sasea ora in mijlocul zilei. Se spune ca Isus a prezis ca va petrece 3 zile si 3 nopti in mormant, dar istoriile sinoptice ale faptului spun ca a fost o zi si doua nopti, adica o zi si jumatate.

Si daca investigam cine a vazut primul mormantul, gasim 4 raspunsuri diferite. Ion zice o femeie; Matei, doua femei; Marcu, trei femei si Luca o cantitate neprecizata de femei… Matei afirma ca ele au vazut un inger, in timp ce Marcu ne asigura ca a fost un barbat tanar. Luca zice ca femeile au vazut doi barbati. Ioan zice ca au vazut doi ingeri. Aceste femei, deasemeni, l-au vazut pe Isus daca credem ce citeaza Matei (cap. 28), dar daca dam credit Cap.24, femeile nu l-au vazut pe Isus. Deasemeni nu exista unanimitate cu privire la numarul exact de zile cat a durat Invierea si Inaltarea. Dupa Luca a durat numai o zi, dar cel putin 10 zile dupa Ioan. „Cartea Faptelor” prelungeste perioada la 40 de zile si dupa cum se spune ca Evanghelia lui Luca si Cartea Faptelor au fost scrise de acelasi autor, aceste discrepante sunt deconcertante. Dupa cum spune Sfanta Scriptura, Isus a terminat peregrinajul pamantesc si s-a inaltat la cer. Locul exact al inaltarii este aparent necunoscut: Urcarea s-a produs in Ierusalim daca Marcu a scris corect. Dar nu este asa, daca Luca zice adevarul, pentru ca el spune ca Isus era in Betania cand s-a produs faptul. Actele (1:12) dau Muntele Maslinilor ca scena a intamplarii transcedentale. A se observa ca Matei si Ioan nu fac nici o referire la inaltarea lui Isus, care are loc in „Sporium Addendum” a lui Marcu (ultimele 12 versuri, care nu exista în documentul original) si nici în versiunea lui Luca din „Codex Sinaiticus”, un manuscris din sec. IV care se afla azi în Muzeul Britanic. Scriitorii Evangheliilor ne dau trei opinii diferite asupra naturii lui Isus. Marcu il vede ca „Fiul Omului”. Matei si Luca il adora ca pe „Fiul lui Dumnezeu”, iar Ioan il considera Dumnezeu insusi.

Sa ne imaginam ca ne-am intoarce in urma cu 2000 de ani in Roma antica, cu vreo cativa ani inainte de presupusa nastere a lui Isus. Esti cu o saptamana inainte de 25 decembrie, toata lumea se pregateste de sarbatoare, exact cum fac si azi milioane de crestini. Pentru romani, 25 Decembrie era sarabatoarea Soarelui, Sol Invictus (ziua echinoctiului). Ei scriau aceasta data cu litere de aur in calendarul lor. In fiecare an la aceasta „epoca”, soarele se naste inca odata si pune capat intunericului hibernal. Se facea o mare sarbatoare cu papusi, cadouri, veselie si era cea mai buna zi a anului, acel 25 Decembrie. Aceste sarbatori sunt milenare, cu mult inainte sa se fi auzit despre un oarecare Isus. In afara Romei exista un Templu subteran dedicat zeului persan Mithra si la miezul noptii, in primul minut, la fiecare 25 decembrie, se putea vedea Templul plin de lumanari aprinse, preoti imbracati in alb in Altar, copii aprinzand mirodenii, totul aproape exact cum poti sa vezi si azi intr-o biserica crestina. Si toti adoratorii zeului Mithra ne-ar spune ca mantuitorul lor a fost un zeu bun, ca a venit din ceruri, s-a reîncarnat ca om, a spalat si salvat de pacat intreaga omenire, si ca el s-a nascut dintr-o mama fecioara intr-un staul intunecos chiar la 25 Decembrie.

Egiptenii aveau si ei Templele lor, si ei sarbatorind nasterea Zeului salvator Horus, care s-a nascut din mama fecioara intr-un staul in 25 de Decembrie. Si in Templu am vedea o statuie a zeului Horus copil in staul cu mama-feciaoara Isis, la fel cum in bisericile catolice azi, se instaleaza un staul si o mica pestera pentru copilul Isus si Fecioara Maria. Si daca continuam calatoria, si mergem la locuintele gladiatorilor si prizonierilor de razboi din Germania, îi gasim si pe ei in sarbatoare la aceeasi data. Ei v-ar fi explicat, ca pe 25 Decembrie in toata Europa nordica se sarbatorea „Yule” sau Roata, care înseamna ca soarele si-a împlinit ciclul ca o roata si se întoarce înca odata pentru a „rascumpara” oamenii din infernul iernii si a-i reda paradisului verii.

Este, deja, o evidenta ca Isus Cristos este personajul istoric despre care s-a scris cel mai mult, in special in ultimii ani ai secolului XX, anii Apocalipsei dupa multi credinciosi si sectanti care asteptau si asteapta venirea salvatorului Mesia. Biserica a reusit, in baza a putine piste existente asupra identitatii si vietii lui Isus, sa produca o poveste biografica pe care o sustine credinta si arata fata cea mai umana a acestui „dumnezeu-om” cu care toti putem sa ne relationam. Cu toata literatura care se produce continuu si semnificatia subiectului, in randul publicului exista o carenta serioasa a educatiei corecte si cuprinzatoare cu privire la religie si mitologie si majoritatea personelor sint foarte prost informate. Dar exista un enorm volum de literatura care demonstreaza de o maniera logica si inteligenta, repetata, faptul ca Isus Cristos este o reprezentare de caracter mitologic, similara zeilor din Grecia , Roma, Egipt, Sumeria, Fenicia sau India, zei care sunt toti azi admisi ca mituri, nu ca figuri istorice. Cautand in profunzime, in acest volum de studiu, se descopera ca toata istoria lui Isus este bazata in miturile eroilor mult mai vechi care au existat mii de ani inaintea lui, la mai toate culturile. Asa se descopera ca aceasta poveste nu este o reprezentare istorica a unui tamplar evreu rebel, care a trait fizic in Orientul Mediu acum 2000 de ani. De-a lungul secolelor s-a demonstrat continuu ca personajul Isus Cristos a fost inventat, nu a reprezentat o persoana reala, dar a fost convertit in super-om de catre discipolii sai entuziasti si biserica. Dar si crestinismul a avut dizidentii sai, controversa a existat inca de la inceputurile lui. Unii dintre „parintii bisericii” au recunoscut ca au fost obligati constant sa apere ceea ce trebuia sa creada poporul, aceasta fabula absurda fara nici o baza solida care sa o sustina, si incercind sa impuna o legenda ca un fapt real care a avut loc in Iudeea. Acesti dizidenti numeau Noul Testament „fictiunile evangheliei”. Prima mentiune a evangheliilor este cea a lui Iustin in 150 dupa Cristos (le numeste „Memoriile apostolilor”), dupa 180 mentionandu-le Irineu, Tertulian si Origen. Singurul argument „intineritor” al evangheliilor de care biserica dispune, este marturia lui Papias, dar care in fapt este un contra-argument, intrucat Eusebiu, istoricul-episcop, in istoria sa il citeaza pe Papias spunand: „Nu ma voi codi sa-ti randuiesc la un loc explicatiile pe care le-am invatat bine de la cei batrani si de la cei care, imi aduc bine aminte […] Daca am intalnit vreundeva cate unul care a petrecut cu cei batrani, l-am intrebat de cuvintele batranilor: Ce a zis Andrei, sau ce a zis Petru, sau Filip, sau Toma, sau Iacov, sau Ioan, sau Matei, sau altul din ucenicii Domnului.” El insusi este asadar numai un martor indirect al scrierii evangheliilor.

Sunt mai bine de o mie trei sute de ani de cand un învatat (arhiepiscopul catolic de Sevilia), a despartit astrologia (o credinta, o suma de traditii variate, „ghicitul in stele”), de astronomie (stiinta care studiaza corpurile ceresti). Aceasta extrem de veche si exotica, si prin asta fermecatoare traditie, a întampinat o puternica opozitie de la Parintii Bisericii Crestine Timpurii si de la Marii Sfinti ai Crestinismului, acestia respingand cu vigoare si chiar patima aproape, aceasta „superstitie”. Trebuie sa recunoastem, Biblia insasi este necrutatoare si inechivoca (Deuteronomul, printre alte carti biblice) fata de credintele in zeitatile pagane adorate de astrologii vechimii (Soarele, Luna, Venus, Marte, Jupiter si Saturn). Toate cele trei mari denominatiuni crestine resping astrologia, deci si ortodoxia. Mari teologi romani si mari sfinti ortodocsi, au scris combatand-o ca pe una dintre cele mai rele superstitii. Din punct de vedere crestin, astrologia este o forma de paganism, acest atat de urat si combatut paganism, de catre biserica. „Ghicirea in stele”, sintagma devenita sinonima aproape in limba romana cu superstitia si credulitatea, sunt considerate ca fiind forme de apostazie (renegare a credintei). Azi timpurile sunt altele, evident, si expulzarile din comunitatile crestine nu mai sunt practicate ca în alte vremuri (aceste expulzari încep chiar odata cu debutul celui de-al 2-lea secol crestin!), iar preotii si teologii prezentului aproape ca s-au resemnat de multisor cu faptul ca „clientela” proprie, mai mult chiar decat nereligiosii însisi, le sunt „fideli” doar pe jumatate, crezand în acelasi timp si povestile astrologiei, ca si mitul crestin însusi. Caci altadata, corpul preotesc, teologii, combateau cu toata puterea de care erau capabili acest „rau” perceput, care impingea masele ignorante spre fatalism si paganism greco-roman. Marele Sfant crestin Augustin, este unul dintre ei. Sfantul Isidor din Sevilia altul. Conversia Sfantului Imparat Constantin cel Mare la crestinism, a fost un moment de istorica întorsatura al cursului ulterior al evenimentelor, din acest moment, credinta si practicarea astrologiei devenind o crima pasibila de pedeapsa capitala, practic astfel astrologia încheiandu-si drumul sau european. Ea va continua sa fie cultivata de arabi, care astfel vor dobandi si adanci prin ea cunostintele de astronomie, depasind din acest punct de vedere lumea crestina pentru multe secole. Poate nu intamplator, evreii din Europa, ca si arabii, vor ramane fideli pasiunilor lor astrologice, fiind printre putinii locuitori ai Europei crestine care mai detineau cunostinte avansate despre contributiile marilor astrologi ai Antichitatii, ei insisi devenind scriitori si învatati în acest domeniu numit azi pre-stiinta [Lucrarea mistica „Cartea Splendoarei”, fie scrisa in secolul II (improbabil) cum sustin evreii, fie in secolul 13 (cand a aparut realmente prima oara si cand istoricii zic ca este data ei de conceptie), sta marturie in acest sens], evreii fiind cooptati repede de catre califii Imperiului arab la apogeu si din acest motiv.

Probabil deasemenea tot nu întamplator, acum 6000 de ani, caldeenii, popor semit si ei ca si evreii si arabii, au fost creatorii acestei traditii, ei fiind primii „ochi” umani care au scrutat cerul cu gandul de a-l întelege, ei reusind sa întocmeasca harti ceresti si tabele orare (care vor deveni mult mai tarziu calendarele noastre) în care erau descrise cu uimitoare exactitate straniile miscari ale stelelor si „stelelor vagaboande” (planetele). Preotii lor, au calculat durata anului cu o abatere mai mica de 0,001 % fatza de valoarea corecta, iar cifrele descriind miscarile Soarelui si Lunii, au o eroare de „3x marja de eroare” a astronomilor secolului al XIX-lea… Toata aceasta cunoastere cu functie predictiva verificata si utila, facea ca astrologia sa fie pe atunci o veritabila stiinta exacta, desi bazata pe prezumtii mitologice. Cum s-a nascut aceasta traditie asiatica care a cucerit lumea si Europa? Simplu: Lasand la o parte perplexitatea si admiratia cu care probabil priveau ei astrul zilei ca si Luna, studiind cerul noptii, rasaritului si apusului, preotii caldeenilor de acum mai bine de 6000 de ani, au facut observatia evidenta ca exista corpuri ceresti fixe (majoritatea, fiind însa cam „palide”), cat si corpuri ceresti a caror pozitie variaza odata cu trecerea timpului (cateva „stele vagaboande”, adesea mai luminoase decat cealalta categorie). Cu timpul, constatare aproape neverosimila din perspectiva omului „modern”, acestia au învatat sa cunoasca si recunoasca toate stelele care se prezentau vederii lor pe cerul noptii senine, fiind capabili prin efecte mnemotehnice simple (legarea unui grup de stele de o forma terestra familiara – constelatia, „zodia”) sa întocmeasca harti si tabele care sa le urmareasca evolutia: Nebo, Istar (Astarte), Nergal, Marduk si Niniv, planetele sistemului nostru solar vizibile cu ochiul liber, au captat repede atentia lor prin iregularitatea miscarilor pe bolta, luminozitate particulara sau dimensiune, dar mai ales prin impredictibilitatea si incomprehensibilitatea miscarii acestora datorata, stim azi, proximitatii de Terra si propriei lor miscari de revolutie, ca si a miscarii de precesie a Pamantului). Aceasta a ramas mult timp, dezolant de mult timp, o nedezlegata problema a omenirii, modele succesive de explicare a Universului ramanand incapabile de a satisface realitatea nemijlocita a observatorului. Aceste „stele vagaboande” se misca odata cu restul cerului, avand totodata si miscarea lor relativa proprie, ca niste muste ratacind pe suprafata unui glob aflat in miscare de rotatie, ele deplasandu-se de-a curmezisul boltei ceresti înlauntrul unei zone limitate la o fasie îngusta, ca o centura încingand oblic firmamentul la un unghi de aprox. 23 de grade cu ecuatorul (ceresc), aceasta fiind zodiacul, sau „linia zodiacala”, cum mai este ea numita. Zodiacul a fost împartit în 12 sectoare, denumite dupa tot atatea constelatii de stele fixe aflate in vecinatate. In acele timpuri ale începuturilor si ignorantei, de la valabila observatie si geniala inventie, evident, apendicele mitologic ca si corolarul sau direct, anume ghicirea viitorului, au urmat si s-au „îngrosat” repede, prin tot atatea traditii prin care a trecut de-a lungul secolelor si de-a latul spatiului geografic aceasta îndeletnicire rezervata castei preotilor/învatatilor. Caldeeni (babilonieni (sumerieni si akadieni) si asirieni), egipteni, canaaneitzi, fenicieni, arameeni si evrei, greci si romani, au adorat cu totii mai constient sau nu, intr-o forma mai direct recognoscibila sau nu, astrele „plimbarete” peste braul ceresc zodiacal. Desi constant ostili astrologiei, crestinii însisi, prin extrem de numeroasele împrumuturi mitologice de care a beneficiat nascanda lor religie, sunt si ei la randul lor niste tributari si adoratori ai astrelor, astre „deghizate” sub figurile antropomorfice, divine sau mixte, ale Vechiului si Noului Testament.

Acum un secol, scriitorul Albert Churchward a spus: „[…] se poate demonstra ca Evangheliile canonice sunt numai o colectie de proverbe ale Mitului si Religiei egiptene”. In „Falsificarea in crestinism” Joseph Wheless spune: „Evangheliile sunt toate falsificari sacerdotale terminate multe decenii dupa evenimentele descrise”. Falsificarea dezlantuita in primele secole ale existentei bisericii era atat de obisnuita ca o noua fraza a batut moneda: „Frauda pioasa”. Multi istorici au observat ca documentele crestine timpurii, scrisorile atribuite lui „Pavel”, niciodata nu discuta fondul istoric al lui Isus, dar se ocupa in mod special de o fiinta spirituala, care era bine cunoscuta de toate sectele gnostice de mii de ani. Putinele referinte „istorice” ale vietii reale a lui Isus citata in scrisori, demonstreaza falsificari si interpolari. Cum semnala candva scriitorul Edouard Dujardin, literatura lui Pavel „nu se refera la Pilat, nici la romani sau la Caiafa, sau la Sinedriu, la Irod sau Iuda sau la femeile sfinte, el nu face nici o aluzie la trecut, desi majoritatea Epistolelor sunt scrise inaintea Evangheliilor canonice insele.” Afirmatia ca Isus Cristos este un mit se poate proba nu numai prin lucrarile „dizidentilor” bisericii si a „paganilor” care cunosteau adevarul si care au fost combatuti sau asasinati pentru lupta lor impotriva sacerdotilor crestini si parintilor bisericii, ci si cu propriile decalaratii ale unor importanti crestini care revelau continuu ca stiau ca Isus Cristos era un mit fundat pe zeii mai vechi cunoscuti cu mii de ani in urma. In timpul cind se spune ca a trait Isus, exista inca marea biblioteca din Alexandria si o retea de informatie din Europa pina in China si aceasta retea avea acces la numeroase manuscrise care redau aceeasi poveste, dar apartinind unor etnii diferite. In realitate legenda lui Isus este similara aceleia a lui Crisna, asa cum ne-a fost prezentata si explicata de notabilul mitolog si erudit Gerald Massey acum mai bine 100 de ani, ca si de reverendul Robert Taylor acum 160 de ani, iar legenda lui Crisna a fost scrisa in Vedele hinduse pe la anul 1400. i.Cr…. Exista tot asa, convingatoare similitudini intre Isus si Buda. Deasemeni este izbitoare asemanarea Mitului lui Isus cu cel al lui Horus, zeul egiptean. Horus, fiul lui Osiris, s-a nascut din fecioara Isis la 25 decembrie. Ca si Isus, Horus avea 12 discipoli, l-au ingropat si a inviat, era „drumul, adevarul, lumina, salvatorul, fiul uns al lui dumnezeu”. Facea minuni si l-a inviat din morti pe un om, numit Elazar. Pe Horus il numeau „Iusa”, „fiul” si ” propria umbra” care se transforma in „Ptah”, ‘Tatal creator”, cu mult timp inainte sa apara crestinii lui Isus. La fel, si miturile lui Budha si Mithra au multe similitudini cu cel al lui Isus. Ierarhia crestina este aproape identica cu cea mitrica pe care a substituit-o si care precede povestea crestina cu mai bine de 600 de ani. Toti cei care au incercat sa arate aceste asemanari, dizidentii, au fost anihilati. Poporul nu trebuia sa cunoasca adevarul, trebuia doar sa creada. De exemplu, parintele bisericii timpurii Tertulian (160 – 220), admite ironic originile veritabile ale povestii lui Isus in combaterea criticilor sai: „Dumneavoastra spuneti ca adoram Soarele; dumneavoastra de asemeni.” Este bizar apoi cum un credincios si aparator al credintei, la inceput chiar fervent, Tertulian, a renuntat apoi la crestinism. Ratiunea pentru care toate miturile sunt similare, cu un zeu-om pe care il „sacrifica” si care învie, face minuni si are 12 discipoli, este ca aceste legende au fost bazate pe miscarile soarelui si astrelor pe cer, desfasurarea astro-teologica a Soarelui trecand prin cele 12 constelatii, sau semne zodiacale. Isus si toti ceilalti zei despre care vorbesc miturile religiilor, sunt personificarile soarelui, iar povestea evanghelica este pur si simplu o repetare a unei formule mitologice. De exemplu, multi dintre salvatorii lumii sacrificati sau inviati, isi au aniversarea pe 25 decembrie. Si asta, datorita faptului ca vechile civilizatii au recunoscut ca (dintr-o perspectiva geocentrica in emisefera nordica) soarele realiza coborarea anuala catre sud pana la 22 – 23 decembrie (Solstitziul de Iarna) si dupa trei zile începea din nou sa urce catre nord. Acesti oameni din vechime credeau ca „Zeul Soare” a murit pentru trei zile si „s-a nascut din nou” in 25 decembrie, multe culturi sarbatorind nasterea soarelui in 25 decembrie. In unele parti ale lumii, calendarul începea in constelatia Fecioarei si deci soarele „se nastea din fecioara”. Soarele este „lumina lumii”, „vine din nori si fiecare ochi o sa-l vada”, soarele care se ridica dimineata este „salvatorul umanitatii”, „soarele are o coroana de spini”, „discipolii” soarelui sint cele 12 luni si cele 12 semne zodiacale pe care soarele le traverseaza in cele 12 luni. Si eruditii timpului stiau ca zeii lor erau de natura astronomica si atmosferica si nu personaje literare sau istorice. Nu este întamplator asadar ca exista 12 Apostoli ai lui Isus si 12 sunt casele astrologice si lunile anului, cum 12 sunt si „ajutoarele” lui Horus. Cei 12 discipoli ai lui Isus sunt simboluri pentru casele zodiacale si nu reprezinta figuri istorice care au jucat o drama pe pamant, in jur de anul 30. Petru cu usurinta reveleaza caracterul sau mitologic, in timp ce de Iuda s-a spus ca reprezenta Scorpionul, „tradatorul”, in epoca anului cand puterea soarelui slabeste.

Mitul transgresiunii unui tabu alimentar, este prezent adesea in religiile populatiilor care au creat mari civilizatii si i-au dominat pe evrei: la sumerieni, Ninursag, zeita pamantului da nastere la trei generatii de zeitati feminine impreuna cu Enchi (zeul apei si intelepciunii), alaturi de 7 specii de plante sacre. Intrigat si curios, Enchi vrea sa manance din aceste plante, gestul sau ducand la blestemarea sa de catre zeita: cade bolnav (slabirea vegetatiei). Cand este pe punctul de a muri, implorata de ceilalti zei, Ninursag il iarta. Pentru a-l vindeca, zeita creaza 8 divinitati cu care ii inclocuieste organele suferinde.

Paralelismele merg insa mai departe intre mitul biblic si cel al Dilmunului, raiul sumerian: Ninty, zeita numita „stapana coastei”, este cea care ca si in Biblie este creata plecand de la un organ, coasta; odata facut „pacatul” originar, si aici se regaseste aluzia la nasterea cu dureri.

Pe aceeasi linie a imprumuturilor iudaismului de la vecinii sai mai puternici si mai civilizati, este si mitul creatiei omului (din Facere), care preia ideea omului care este creat si vietuieste intr-o gradina paradisiaca, prezenta in poemul babilonian al creatiei, unde acesta (omul – „lulu”) este creat cu scopul de a fi „gradinarul”, care ajuta zeii in treburile neimportante, servindu-i pentru ca acestia sa aiba timp sa se odihneasca. O alta chestie pe care crestinul obisnuit ar trebui sa o cunoasca, este faptul ca insasi ideea de „lege data de dumnezeu” nu este originala, aceasta fiind „furata” de micul trib de pastori nomazi ai lui Moise, de la babilonieni: codul lui Hamurabi, cea mai veche atestare istorica a unui cod de legi (1780 i.e.n.), este si el „dat de catre zei” regelui Babilonului: acesta este chemat de Anu (An, stapanul cerului, zeul regilor, cel mai puternic zeu) si Bel (Enlil, zeita-vant, sora zeitei apelor Ea (Enki, care de fapt literal inseamna zeita pamantului), zeu al aerului a carei descriere acadiana a inspirat pasajul biblic din Facere 1:2, „[…] si duhul lui Dumneeu se misca pe deasupra apelor”), pentru a-i fi conferit de catre Samas, zeul-soare, „legile virtuosului”. Iata un citat pe aceasta tema din cartea „Vechiul Testament” a teologului protestant francez Edmond Jacob, profesor de teologie la Facultatea de teologie protestanta din Montepellier si la cea din Strasbourg, autor a numeroase alte carti: „Legile sunt indispensabile oricarei societati cat de cat organizate; pentru a le spori autoritatea, ele erau puse adesea pe seama unei divinitati, asa cum s-a intamplat cu celebrul cod al lui Hamurabi, pe care i-l inmanase zeul Samas. In Israel se socotea ca toate legile ii fuseseera date lui Moise de catre Iahve si din aceasta pricina ele sunt consemnate in Pentateuc.”

Paralele temei omului-dumnezeu Isus si a temei Arcei lui Noe, se regasesc in mitul lui Zeusudra (mitul sumerian al Potopului), personaj uman fabulos care datorita meritelor sale va deveni zeu nemuritor. Adunarea zeilor (pe care o gasim evocata si in Biblie) hotaraste distrugerea semintiei omenesti. O singura voce cereasca va preveni insa eroul Zeusudra, care la indicatiile zeitatii va construi o barca gigantica in care i se ordona sa salveze exemplare din fiecare specie. In semn de recunoastere, An si Enlil (Bel) il vor face zeu nemuritor, sufland asupra lui. Aceeasi poveste este reluata apoi in legenda babiloniana a lui Utnapistim: Zeii cei mari decid sa piarda rasa umana prin apa (potop), numai Ea, zeita a apelor si a intelepciunii, isi propune sa o salveze, aceasta aratandu-se lui Utnapistim, un locuitor al Surupacului, si invatandu-l sa construiasca o barca mare in care sa adune toata samantza viului. Asa cum Noe debarca pe Ararat si i se promite pentru fapta mareata fertilitate si inmultire, tot asa si lui Utnapistim i se promite si da, viata vesnica.

In Deuteronom gasim interzicerea idolatriei, Dumnezeu fiind gelos, chiar el zice asta (Deuteronom 5:9, Deut. 4:24).
Gelos? Da’ pe cine? Pe cine, daca el e unicul??

Raspunsul pe care ni-l dau istoricii, e simplu: Primii compilatori ai Bibliei nu au fost monoteisti. Multa vreme, cu mult timp dupa momentul pretins de Biblie ca act de nastere a monoteismului iudaic, poporul regatului Iuda si al regatului Israel, l-au venerat pe Yahve, un zeu tribal propriu, in schimbul „protectiei” acestuia, insa fara a nega vreodata existenta divinitatilor din tarile vecine. Aceasta practica denumita de antropologi „monolatrie”, nu i-a impiedicat pe evrei sa se roage ocazional la zeitatile acestor vecini. Asta explica de ce regele David, a avut de exemplu un fiu, care se numea „Baaliada”, adica „Baal stie”, Baal fiind una din principalele zeitati cananeene, alaturi de „El”.

Astfel, prin „gura” Bibliei, Moise zice: „Cine e ca Tine intre dumnezei Doamne?” (Exod 15:11) [Psalmul 86:8 reia ideea: ” Nimeni nu e ca tine intre dumnezei, Doamne”].

Astfel, in anumiti Psalmi (Psalm 82:1, de ex.) (dumne-)zeul evreilor sta de vorba intr-o adunare de dumnezei („[…] El judeca in mijlocul dumnezeilor.”) sau alti dumnezei „se inchina Lui” (Psalm 97:7 – 9).

Folosirea pentru Yahve a substantivului comun plural „dumnezei” („Elohim”, pluralul de la „El”/”Eloha”), este un vestigiu al multitudinii de zei/divinitati pe care acesta le-a inlocuit in cursul redactarii V.T.

In perioada monarhica, sub Solomon, ne spune istoria/arheologia, erau divinizati de catre evrei mai multi dumnezei, ca Baal, Asera, Milkon, Kemos, etc.).

Incepand cu secolele VIII i.e.n. tendinta de trecere de la monolatrie spre monoteism intransigent, are loc la inceput in regatul din nord (incepand cu Amos). Regasim descrisa aceasta perioada in Cartile Regilor. Insa zeita Asera, sotia lui Yahve continua sa domneasca in templul de la Ierusalim (avea o statuie) si in casele oamenilor.

Sub Iosia de abia, in sec. VII i.e.n. aceasta este „alungata” din templu, insa va ramane inca o lunga perioada in caminele private ale evreilor, asa cum o atesta descoperirile arheoogice. Prin secolul IX i.e.n., sub Achab, aceasta avea inca dreptul, ca si Yahve, la 400 de „profeti” care sa ii serveasca in templul special dedicat din Samaria. Aceasta zeitate era imprumutata de evrei de la popoarele care i-au dominat direct sau cultural, fiind echivalenta lui Istar din Babilon, Astart din Fenicia.

Au fost descoperite de-a lungul timpului mai multe inscriptii de genul „Yahve si a sa Asera” sau „Baal si a sa Asera”, dezvaluind, cum era si natural (evreii erau triburi nomade de pastori), caracterul lor la un anumit moment de zei ai vegetatiei, atat a lui Yahve cat si a lui Baal. De abia dupa contactul evreilor in robie cu babilonienii, Yahve (re-)devine, incet-incet, un zeu creator, dupa modelul babilonian.

In ciuda eforturilor pioase si anti-idolatre ale lui Iosia, Egiptul cucereste regatul, ravagiile campaniilor babiloniene nefacand decat sa zdrobeasca si mai tare speranta evreilor in iertare si sprijin din partea zeitatii lor tribale. In aceasta lunga si grea incercare prin care va trece poporul evreu, se forjeaza monoteismul asa cum il cunoastem azi: prada incomprehensiunii si fricii ca exista totusi alti zei mai puternici decat al lor biet Yahve, acest etern „loz” necastigator pe care au mizat cu obstinenta, poporul paraseste credinta in zeul tribal propriru Iahve si basculeaza inspre adularea zeilor invingatorilor, adoptand astfel forme de politeism radical, dar acestia sunt supusi de elitele lor in timpul exilului babilonian la mari presiuni intru acceptarea definitiva a ideii ca nu exista decat un singur zeu, idee inserata in retusata carte a lui Isaia (vezi Biblia devoalata de Israel Finkelstein).

Dr. Mark Smith, profesorul de teologie la Universitatea Saint Joseph, profesor de studii biblice si ale Orientului Apropiat, profesor asociat al Asociatiei biblice catolice de pe langa Institutul biblic pontifical de la Roma, explica in „Istoria timpurie a lui Dumnezeu” cum dezastrul militar, politic si social al statului evreu, dezorientarea si disperarea evreilor odata cu infrangerea, cucerirea si deportarea lor, va duce la parasirea paternului canaanit de consiliu/adunare de zei reciproc-egali, pentru a imbratisa o dictatura cereasca, imagine in oglinda a noilor dezechilibre pamantesti, idee care cu timpul va evolua in monoteismul pur si dur asa cum il cunoastem:

„Atat timp cat Israelul era, din perspectiva proprie, pe picior de egalitate cu natiunile inconjuratoare, avea sens o viziune religioasa in care zeul Israelitilor era si el pe picior de egalitate cu ceilalti zei-patroni ai celorlalte natiuni, insa odata cu cucerirea neo-asiriana a regatului nordic in 722 i.e.n., perceptia incepe sa se schimbe, premiza din spatele acestei viziuni despre lume care sustine ca fiecare natiune este tot atat de puternica pe cat de puternic este zeul sau patron, palind incet-incet. Logica spunea ca daca asirienii erau atat de puternici, tot asa era si zeul lor patron si invers, daca Israelul (si mai tarziu Iuda in 586 i.e.n.) poate fi cucerit, asta inseamna ca zeul sau poate cu greu sa fie tot atat de putenric pe cat se credea inainte. Astfel apare din necesitate de-corelarea puterii ceresti de cea pamanteasca, de acum chiar daca Asiria si mai apoi Babilonul vor fi atat de puternici, gandirea monoteista explicand ca in ciuda slabicunii sale, zeul Iahve nu era totusi slab. Pe masura ce sortii Israelului deveneau mai vitregi iar cei babilonieni surideau, noul monoteism explica ca Iahve era seful divinitatilor, zeii Mesopotamiei fiind niste nimicuri. Asiria nu a invins deci din cauza puterii zeilor lor, ci datorita vointei lui Iahve, care vroia sa-si pedepseasca si purifice „poporul ales”. Consecintele imperiilor pamantesti, au impus astfel un model al monarhiei divine.

Pe de alta parte, antropologi dar si renumiti istoricii religiilor, se alatura si ei istoricilor/arheologilor pentru a ne contura mai bine fenomenul, vazand in „recuperarea” de catre evrei a zeului lor creator Iahve, semnul clasic al ultimului recurs pe care o populatie sedentarizata, agricola, il face in perioade de rastriste intru mantuirea sa: dupa „epuizarea” fara succes a tuturor zeitatilor specifice populatiei sedentare (zei ai fecunditatii), se invoca uitatul zeu creator, retras intre timp in ceruri, „obosit” fiind de efortul Creatiei:

Mircea Eliade („Sacrul si profanul”, Ed. Humanitas, 1992, zeul indepartat, pag. 112, experienta religioasa a Vietii, pag. 116):

Zeul indepartat

Istoria Fiintelor supreme de structura cereasca are o importantza capitala pentru cel care vrea sa inteleaga istoria religioasa a umanitatii in ansamblul ei. Nu intentionam sa o scriem aici, in cateva pagini. Trebuie sa evocam insa un fapt care ni se pare esential, si anume ca Fiintele supreme de structura cereasca tind sa dispara din cult, „indepartandu-se” de oameni si retragandu-se in Cer, unde devin dei otiosi. Acesti zeii, dupa ce au creat Cosmosul, viata si omul, resimt, se spune, un fel de oboseala, ca si cum uriasa lucrare a Creatiei le-ar fi epuizat resursele. Se retrag deci in Cer, lasandu-l pe Pamant pe fiul lor, ori un demiurg, pentru a termina sau a desavarsi Creatia. Treptat, alte figuri divine le iau locul: Stramosii mitici, Zeitele-Mame, Zeii fecundatori, etc.

Zeul Furtunii isi mai pastreaza inca structura cereasca, dar nu mai este o Fiinta suprema creatoare, ci doar un Fecundator al Pamantului si uneori un simplu ajutor al Pamantului-Mama. Fiinta suprema de structura cereasca nu-si mai pastreaza locul preponderent decat la popoarele de pastori, capatand o situatie unica in religiile cu tendinta monoteista (Ahura-Mazda) sau monoteiste (Iahve, Allah).

Experienta religioasa a Vietii

„Indepartarea divina” oglindeste de fapt interesul crescand al omului fata de propriile sale descoperiri religioase, culturale sau economice. Prin interesul aratat hierofaniilor vietii, descopririi caracterului sacru al fecunditatii si prin faptul ca se simte atras de exeperiente religioase mai „concrete” (mai carnale, chiar orgiastice), omul „primitiv” se indeparteaza de Zeul ceresc si transcendent.

Descoperirea agriculturii duce la o schimbare radicala nu numai a economiei omului primitiv, ci inainte de toate a economiei sacrului. Intra in joc alte forte religioase: sexualitatea, fecunditatea, mitologia femeii si a Pamantului, etc. Experienta religioasa devine mai concreta, mai intim legata de Viata. Marile Zeite-Mame si Zeii cei puternici sau duhurile fecunditatii sunt mult mai „dinamici” si mai accesibili pentru oameni decat Zeul creator.

Dar, cum am vazut, in caz de nenorocire extrema, dupa ce s-a incercat zadarnic totul si cu deosebire atunci cand nenorocirea vine din Cer – seceta, furtuna, epidemii – oamenii se intorc spre Fiinta suprema si ii adreseaza umil rugaciuni. Aceasta atitudine nu se intalneste doar la pop.ulatiile primitive: De fiecare data cand vechii evrei traversau o perioada de pace si de prosperitate economica relativa, ei se indepartau de Iahve si se apropiau de zeii Baal si Astarte ai vecinilor lor. Numai catastrofele istorice ii obligau sa se intoarca spre Iahve. „Iar atunci au strigat iarasi catre Domnul si s-au tanguit: Am pacatuit, caci am parasit pe Domnul si am slujit Baalilor si Astartelor; izbaveste-ne acum din mana vrajmasilor nostri, si-ti vom sluji tie!” (I Samuel, 12, 10).

Evreii se intorceau catre Iahve atunci cand asupra lor se abateau catastrofele istorice si atunci cand pericolul aneantizarii sub semnul Istoriei era iminent. Primitivii isi aminteau de Fiintele lor supreme in cazul unor catastrofe cosmice. Dar sensul acestei intoarceri catre Zeul ceresc este insa acelasi si la unii si la altii: intr-o situatie deosebit de critica, atunci cand insasi existenta colectivitatii este in joc, sunt abandonate divinitatile care asigura si exalta Viata in vremuri normale, pentru a-l regasi pe Zeul suprem. Exista aici, dar numai in aparenta, un mare paradox: divinitatile care au inlocuit la popoarele primitive zeii de structura cereasca, erau, precum Baal si Astarte la evrei, divinitati ale fecunditatii, ale opulentei, ale plenitudinii vitale, adica divinitati care exaltau si amplificau Viata, atat cea cosmica – vegetatia, agricultura, turme (animalele) – cat si cea omeneasca. Aceste divinitati erau in aparenta viguroase, puternice. Actualitatea lor religioasa se explica tocmai prin forta lor, prin rezervele lor vitale nelimitate, prin fecunditatea lor.

Cu toate acestea, adoratorii lor, atat primitivii cat si evreii, aveau sentimentul ca nici Marile Zeite si nici zeii agrari nu-i puteau salva, nu le puteau asigura existenta in momente cu adevarat grele. Acesti zeii si zeite nu puteau decat sa reproduca Viata si s-o sporeasca; mai mult inca, nu puteau indeplini aceasta functie decat in vremuri „normale”; desi stapaneau in chip desavarsit ritmurile cosmice, aceste divinitati se dovedeau neputincioase in a salva Cosmosul ori societatea omeneasca intr-un moment de criza (criza „istorica” la evrei).

Numeroasele divinitati care au inlocuit Fiintele supreme au acumulat puterile cele mai concrete si mai stralucitoare, puterile Vietii. Dar tocmai din aceasta pricina s-au „specializat” in procreare, dar au pierdut puterile mai „subtile”, mai „nobile”, mai „spirituale” ale Zeilor creatori. Descoperind sacralitatea Vietii, omul s-a lasat purtat de propria sa descoperire: s-a abandonat hierofaniilor vitale si s-a indepartat de sacralitatea ce transcende nevoile sale imediate si zilnice.”

In legatura cu logica repetarii mitului cosmogonic, atat de bine explicata de istoricul roman al religiilor Mircea Eliade, se mai poate inca observa analizand Biblia, relicvele formei originale a mitului evreiesc al „zeului ceator”, mit similar mai vechilor traditii mediu-orientale din care iudaismul si prin el si crestinismul, s-a inspirat.

Astfel, figura monstrului primordial care este invins de zeul suprem la inceputul timpurilor, asa cum o regasim si in mitul babilonian al zeului creator Marduk in confruntare cu monstrul marin Tiamat (mitul creatiei la asirieni), transpare azi „diluata” in Biblie, in numeroasele pasaje din diferite sale carti:

Isaia 51:9 Trezeste-te, trezeste-te si imbraca-te cu putere, brat al Domnului! Trezeste-te, ca in zilele de odinioara, si in veacurile din vechime! Oare n-ai doborit Tu Egiptul, si ai strapuns balaurul?

(In „Noua Biblie americana standard” (N.A.S.B.), putem inca regasi „neretusata” forma originala a acestui verset, care candva i-a ajutat pe istoricii religiilor sa desluseasca detaliile fenomenului mitologic mentionat:

„Awake, awake, put on strength, O arm of the LORD; Awake as in the days of old, the generations of long ago. Was it not You who cut Rahab in pieces, Who pierced the dragon?” (Isa. 59:1 N.A.S.B.)).

Isaia 51:10 Nu esti Tu acela, care ai uscat marea, apele adancului celui mare, si ai croit in adancimile marii, un drum pentru trecerea celor rascumparati?

Psalmi 74:13 Tu ai despartit marea cu puterea Ta, ai sfaramat capetele balaurilor din ape;

Apocalipsa 16:13 Apoi am vazut iesind din gura balaurului, si din gura fiarei, si din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semanau cu niste broaste.

Ezechiel 29:3 Vorbeste, si spune: „Asa vorbeste Domnul, Dumnezeu: „Iata ca am necaz pe tine, Faraoane, imparatul Egiptului, crocodil mare, care te culci in mijlocul raurilor tale, si zici: „Raul meu Nilul este al meu, eu l-am facut!”

Ezechiel 32:2 „Fiul omului, fa un cantec de jale asupra lui Faraon, imparatul Egiptului, si spune-i: „Semanai cu un pui de leu intre neamuri, erai ca un crocodil in mari, te aruncai in raurile tale, tulburai apele cu picioarele tale, si le intaratai valurile.”

Apocalipsa 12:3 In cer s-a mai aratat un alt semn: iata, s-a vazut un mare balaur rosu, cu sapte capete, zece coarne, si sapte cununi imparatesti pe capete.

Isaia 27:1 In ziua aceea, Domnul va lovi cu sabia Lui cea aspra, mare si tare, Leviatanul, Babilonul, sarpele fugar (Asur), si Leviatanul, sarpele inelat (Babel), si va ucide balaurul de langa mare (Egiptul).

Iov 41:1 Poti tu sa prinzi Leviatanul cu undita? Sau sa-i legi limba cu o funie?

Iov 41:2 Ii vei putea petrece papura prin nari? Sau sa-i strapungi cu un cirlig falca?

Iov 41:14 Cine va putea deschide portile gurii lui? Sirurile dintilor lui cat Sunt de inspaimantatoare!

Iov 41:30 Sub pantecele lui Sunt tepi ascutiti: ai zice ca este o grapa intinsa peste noroi.

Iov 41:31 Face sa clocoteasca fundul marii ca un cazan, si-l clatina ca pe un vas plin cu mir.

Literatura canaanitilor, contine si ea aceasta traditie a monstrului marin (???) in confruntare cu Zeul creator, la acestia insa, „meciul” fiind o permanenta pana chiar la „sfarsitul lumii”, cand acesta va fi definitiv infrant.

Mircea Eliade, „Sacrul si profanul”, Ed. Humanitas, 1992, cetate-cosmos, pag. 46):

„Daca este adevarat ca lumea noastra este un Cosmos, orice atac din exterior ameninta sa o tranforme intr-un „Haos”. Si de vreme ce „lumea noastra” a fost intemeiata imitand opera exemplara a zeilor, cosmogonia, adversarii zeilor sunt demonii si mai ales arhidemonul, Dragonul primordial, invins de zei la inceputurile timpului. Atacul asupra „lumii noastre” reprezinta razbunarea dragonului mitic care se razvrateste impotriva operei zeilor, Cosmosul, si se straduieste sa o readuca la neant. Dusmanii se numara printre puterile Haosului. Orice distrugere a unei cetati echivaleaza cu o intoarecere la Haos. Orice victorie impotriva atacatorului reitereaza victoria exemplara a zeului impotriva Dragonului (Haosului). Din acest motiv Faraonul era asimilat cu zeul Ra, invingator al dragonului Apophis, in timp ce dusmanii lui erau identificati cu acest dragon mitic. Darius se considera un nou Thraetaona , eroul mitic iranian care ucisese un Dragon cu trei capete. In traditia iudaica, regii pagani erau infatisati cu trasaturile Dragonului, asa fiind descris Nabucodonosor de catre Ieremia (51:34) sau Pompei in Psalmii lui Solomon (9:29). Dupa cum se va vedea in cele ce urmeaza, Dragonul este figura exemplara a Monstrului marin, a Sarpelui primordial, simbol al Apelor cosmice si al Tenebrelor, al Noptii si al Mortii, intr-un cuvant al amorfului si virtualului, a tot ceea ce nu are inca „forma”. Dragonul a trebuit sa fie infrant si taiat in bucati de zeu, iar Cosmosul a putut iesi la lumina. Marduk a modelat lumea din corpul monstrului marin Tiamat. Iahve a creat Universul dupa victoria sa impotriva monstrului primordial Rahab. Asa cum vom vedea insa, aceasta victorie a zeului asupra Dragonului trebuie sa fie repetata simbolic in fiecare an, pentru ca in fiecare an lumea trebuie sa fie creata din nou. Victoria zeilor asupra fortelor Tenebrelor, ale Mortii si ale Haosului, se repeta de asemenea cu fiecare victorie a cetatii impotriva invadatorilor.

Descoperirea in 1928 in Siria a orasului Ugarit (Claude Schafffer) si mai apoi miilor de tablite pe lut, traducerea lor la doar cativa ani dupa aceea de catre cript-analistul si profesorul de limbi orientale Hans Bauer, a permis deslusirea unor amanunte despre formarea monoteismului iudaic in contextul canaanit. Astfel politeismul evreilor isi gaseste radacini adanci pana in epoca fierului, monoteismul aparand tarziu in secolul VI i.e.n. Alaturi de Ball si Astarte, tronau si Resef si Deber („Habacuc” in variante „ne-curatate” ale Bibliei ii aminteste: Habacuc 3:5). Conceptul monistic de consiliu al zeilor regasit in scrierile ugaritice, ne arata de ce in Biblie (V.T.), asa cum am aratat ceva mai sus, intalnim un dumnezeu evreiesc in adunare cu alti zei, in discutie sau polemica cu acestia, cantat de evrei ca „al’ mai tare din parcarea zeilor”. Viziunea intalnita in textul ugaritic de consiliu/adunare divina in care fiecare popor/trib are zeul sau, zeu egal in putere cu ceilalti zei, apare si la evrei, asa cum il gasim Deuternonom 32:8 din Septuagint sau manuscrisele de la Marea Moarta, dar cum din pacate nu il mai putem gasi azi in textul mazoretic sau in Biblia actuala, clerul iudaic „adaptandu-l” (adica mai pe romaneste falsificandu-l!) pe masura ce constinta maselor si deci pericolul caderii in ridicul a ideii de monoteism iudaic a crescut. Originalul acestui verset asa cum il putem gasi in sulurile de la Marea Moarta sau in Septuagint este: ” […] A pus hotare popoarelor, Dupa numarul copiilor lui Dumnezeu.” Astfel, versetul isi regaseste logica naturala si un inteles extrem de clar in context, si anume acela explicat de Dr. Smith cand comenteaza viziunea ce se desprinde din textul ugaritic: cate popoare, atatatea zeitati responsabile de soarta lor.

Bibliografia
Flavius Josephus, Jewish historian, The Works of Flavius Josephus; Comprising the antiquities of he Jews; A History of the Jewish Wars and Life Of Flavius Josephus, written by himself, 2 vols.Trans: Willam Whiston ( Philadelphia; Jas B. Smith & Co., 1859)
Cornelius Tacitus ( 56-120) Roman historian Annals, trans. arthur Murphy ( London ; Jones & Co. 1830 )
Eusebius ( 260-339) theologian and Church historian, bishop of Caesarea, Ecclesiastical Histhory, trans. C.F. Cruse ( London; George Bell & sons 1874 )
Gaius Plinius Caescilius Secundus ( Pliny the Younger, 61-113) – Letters of The Younger Pliny, 2 vol. ( 1978 reprint, Philadelphia; R. West )
G. Suetonius Tranquillus, Lives of the First Caesars ( reprint 1976; new York; AMS Press, 1970)
Photius (820 – 891) patriarch of Constantinople ( 858-876 and 878-886) Codices
Istoria veche a zeului Isus de Edouard Dujardin
Inselatorii si mituri ale Bibliei de Lloyd Graham
A existat Isus? de G. A. Wells
Falsuri in crestinism de Joseph Wheless
Crestinism gnostic si istoric de Gerald Massey
Sacrul si Profanul de Mircea.Eliade
Crezuri pagane si crestine de Edward Carpenter
Cristosi pagani de J.M.Roberts
Pergamentele din Marea Moarta si mitul crestin de John Allegro
Diegesis de Rev. Robert Taylor
Cartea egipteana a mortilor de Gerald Massey
Isus istoricul si Cristos misticul de Gerald Massey
Mitul Crestin de Paul Bala si Octavian Chetan
Evidenta istorica pentru Isus de G.A.Wells
Originea si evolutia religiei de Albert Churchward
Cei 12 salvatori ai lumii crucificati de Kersey Graves
Dictionar al religiilor de Mircea Eliade/Ioan Culianu
Istoria timpurie a lui Dumnezeu de Mark Smith, prof. de studii biblice la U. NewYork
Vechiul Testament de Edmond Jacob

Este Biblia cuvântul Domnului? – de Emmet F. Fields

Acest text al lui Fields, este unul de exceptie printre materialele de apologie secularista. Este in acelasi timp extrem de accesibil si percutant, o capodopera de popularizare si pedagogie umanista si asta nu ca ar face o excursie logica prin „crângul” intunecos al Bibliei, ci din cu totul alte motive: Este unul din care cineva poate intelege, daca e sa inteleaga vreodata, ca „liber-cugetator” nu este deloc ceva mai putin decat un „credincios” (ba dimpotriva chiar, am putea zice…), astfel incât orice conotatie peiorativa devenind nedemna.

Dar textul mai are o calitate si in fapt aceasta este mai valoroasa decat cea de simpla propaganda atee. Nu trebuie uitat ca el a fost compus si prezentat IN ANUL 1983. In plin razboi rece, deci.

El trebuie inteles in acest context, cum el trebuie judecat si in contextul luptei de ideii dinlauntrul societatii americane, insa in acelasi timp, citindu-l azi, nu trebuie sa ratam o sansa rara: aceea de a profita de perspectiva pe care timpul in care azi traim, ne-o ofera pentru a judeca si compara, a incerca sa desprindem tendinte plecand de la starea de lucruri de atunci, considerând clarviziunea textului pe care Fields il oferea cititorilor si audientei sale.

Astfel Bush si „cruciadele” sale pline de foc si mânie, nu mai au cum sa mire prea mult, Ben Laden si gloata lui de zmintiti nici atât, dementii care se explodeaza prin cafenelele Tel Avivului sau spatiile publice din Bombay si mai putin, iar „revivalismul religios” in estul European cel proaspat eliberat de o nebunie hidoasa, capatând adevarata si inspaimantatoarea dimensiune, punând in lumina stupizenia alungarii satrapilor si impostorilor atei vruti si umanisti, pentru a-i inlocui ca si repere morale si datatori de tendinta ideologica, cu cei ai superstitiei tâmpe, pe care insa lumea ii relegase acum mai mult de 2 sute de ani la cosul de gunoi al ideologiilor. Si nu de buni doar…

Citind Fields, nu mai surprinde azi nici temporara cadere in ridicul a comisiei scolare a statului Kansas in problema Teoriei Evolutiei, nici „revolta populara” la hotararea Curtii Supreme a SUA in problema continutului „Juramantului de credinta”, nici escrocheria vaucerelor cu care Bush da ceasul istoriei inapoi in materie de politica in invatamant, nici „plantatul” haiducesc al Bibliilor de piatra, noaptea, prin tribunale a ceea ce se numeste „la tara” pentru SUA, nici decizia retrograda a administratiei SUA in privinta cercetarii pe celulele suse. Toate incap cumva, in schema precoce a „bancherului intelepciunii”….

Sa citim deci Fields, mai „cald” si actual ca oricând:

Este Biblia cuvântul Domnului?

de Emmet F. Fields -1983, versiunea originala in limba engleza la adresa: http://www.infidels.org/library/modern/emmett_fields/word_of_god_debate.html

Acest eseu a fost conceput pentru a fi prezentat ca o prelegere si este redactat in consecinta; a constituit contributia mea la o dezbatere de 2 zile cu un preot fundamentalist; fiecare seara de prelegere este impartita in 2 parti de cate 30 minute fiecare si o concluzie de 10 minute

ZIUA I – PARTEA 1

Inainte sa putem vorbi despre Biblie, trebuie sa luam in considerare o alta problema, o problema mult mai profunda si cu mult mai importanta. De-a lungul intregii istorii universale, omenirea l-a cautat pe Dumnezeu. A cautat sa gaseasca o dovada, un indiciu, o speranta ca Dumnezeu exista; sau ar putea exista.

Aceasta cautare continua si astazi. Intelepciunea cauta sa gaseasca o urma a dumnezeirii in imensitatea spatiului etern, cautand vreun semn pe intinderile infinite ale cosmosului – din chiar „inima” naturii insasi, ca exista sau ar putea exista vreo inteligenta calauzitoare, oricât de indepartata, care ar putea fi „Dumnezeu”. Intelepciunea cauta si continua sa caute o urma a lui Dumnezeu, dar inca nu a gasit vreuna. Pe intreg cuprinsul acestei farâme pe care noi o numim Pamant si „casa” a noastra, ca si de-a latul nesfârsitelor intinderi ale spatiului, Intelepciunea si Stiinta gasesc numai natura si lucrarile acesteia. Nimic altceva!

In acelasi timp in care Intelepciunea cauta si cerceteaza in van o urma a dumnezeirii, prostia l-a gasit deja pe Dumnezeu. Sau cel putin crede ca l-a gasit pe Dumnezeu… prostia nu numai ca l-a gasit pe Dumnezeu, dar are chiar si informatii directe despre ce a zis si facut Dumnezeu, ce vrea Dumnezeu, ce gândeste Dumnezeu, ceea ce ii place lui Dumnezeu si ceea ce ii displace acestuia.

Prostia care l-a gasit pe Dumnezeu nu are nimic de-a face cu credinciosii zilelor noastre. Dumnezeu – sau iluzia de Dumnezeu – a fost descoperita cu mult timp in urma; in „copilaria” speciei omenesti. Prostia l-a descoperit pe Dumnezeu cu mult timp inainte ca omenirea sa descopere stiinta; inainte chiar ca roata sa fie inventata sau ca focul sa fie cucerit si facut un prieten al omului. In aceasta lume stearpa, rece si periculoasa, traiau stramosii nostrii indepartati. Omenirea era inca in „copilaria” sa, incercand sa inteleaga fortele naturii, sa scape de dusmanii sai, sa se hraneasca si sa-si duca specia mai departe. Este momentul cand mintea omeneasca emerge din intunericul instinctelor animalice spre forme incipiente de gandire. Principala sa preocupare: Supravietuirea! Era o lume plina de pericole si de dusmani, peste tot si in orice moment.

„Ce maret si puternic era conducatorul nostru care a fost ucis anul trecut…. ” vor fi gandit ei pesemne. „De-ar fi fost forta lui astazi cu noi, am fi rapus cu usurinta acest dusman! Oh, maretz conducator, ajuta-ne pe noi astazi, in acesta vreme de maxima rastriste!”

Si astfel prostia, din necesitate, a inventat credinta. Si astfel Dumnezeu a luat fiinta !

Acest Dumnezeu pe care prostia l-a gasit sau plasmuit, aduce foarte mult cu un om. Ei ne spun ca are o fatza, m”ini, maruntaie, un picior (poate ca doua… ). Ne spune ca are nari si ca uneori îi place sa miroasa ofrandele arse pe altarul primitv. [Fatza: Exodul 33:11, 20, 23, Deuteronom 5:4; Numeri 14:15; Maini: Psalmi 28:5; Maruntaie: Ieremia 31:20; Picior: Isaia 37:25; Poate totusi doua picoare: Psalmi 18:9; Nari: Cartea a doua a lui Samuel 22:9, 16; Miroase ofrande pe altar: Geneza (Facerea) 8:2] (n.t. – Exodul = Iesirea).

In mod surprinzator si straniu, acest Dumnezeu pe care prostia l-a gasit sau plasmuit, are deasemenea o serie de dorinte si emotii omenesti: Uraste, iubeste, se enerveaza si are compasiune. Are indivizi favoriti si un popor ales. Acest Dumnezeu este in mod evident de sex masculin si are in mod evident porniri masculine: Este adesea mânios, se infurie repede, blesteama, distruge lucruri, se imbufneaza, striga, inseala si adesea se odihneste. Orice nevasta l-ar recunoaste pe Dumnezeu! [Uraste: Maleahi 1: 2, 3; Epistola Pavel catre Romani; Iubeste: Deuteronom 7:13; Este mânios: Exodul 4:14; Compasiune: Psalmi 111:4; Indivizi favoriti: Exodul 3:21; Popor ales: Isaia 44:2; Mânios: Deuteronom 9:20, 1 Regi 11:9, etc; Se infurie: 1 Samuel 6:19; Blesteama: Geneza 12:3; Distruge lucruri: Geneza 6:17; Se imbufneaza: Exodul 32:9,10; Striga: Psalmi 47:5; Inseala: Ieremia 20:7; Se odihneste: Geneza 2:2;].

Acest Dumnezeu descoperit de catre un popor primitiv si ignorant acum cateva mii de ani, se intampla sa aiba aceeasi viziune asupra lumii, aceleasi pareri despre natura ca si poporul care l-a descoperit.

Dumnezeu crede ca soarele se invarte in jurul pamantului si ca o zi poate fi facuta mai lunga prin oprirea soarelui in loc pentru un rastimp. Este de-a dreptul izbitor numarul similaritatilor existente intre ceea ce crede Dumnezeu in ceea ce priveste lumea si ceea ce crede poporul care l-a descoperit pe Dumnezeu in aceasta privinta.

Acesti oameni, desi primitivi, posedau anumite mestesuguri, iar Dumnezeul lor deasemenea: acest Dumnezeu a dat instructiuni cum sa fie construita o barca, a creat haine pentru preoti, a impartasit formula unui parfum, a fost croitor facand haine din piei de animale. Acest Dumnezeu a dat deasemenea multe legi simple si adesea prostesti numite „porunci”. Si acest Dumnezeu a facut multe alte lucruri foarte banal-umane si mai ales carcteristice timpului si oamenilor care l-au descoperit primii. Insa dintre toate aceste lucruri perfect-umane care se spune ca Dumnezeu le-a facut, cel mai uman dintre toate, a fost acela de a scrie carti, sau sa dirijeze mana si mintea acelora care le-au scris. Despre aceste carti care, zice-se, au fost scrise de Dumnezeu – sau ca acesta a facut sa fie scrise – vom discuta in aceasta seara.

Povestea pe care v-am spus-o despre descoperirea lui Dumnezeu nu este unica. Antropologii ne spun ca ea s-a intamplat de multe ori si in multe locuri: De fiecare data cand o populatie primitiva avea nevoie de un Dumnezeu, intotdeauna il descopereau, parca „croit” pe gustul si modul lor de a vedea lumea. Era Dumnezeul lor si le semana in mare masura: acest Dummnezeu avea aceiasi dusmani si aceleasi valori morale ca si oamenii care l-au descoperit si multi din acesti Dumnezei au fost scriitori; ei au scris carti.

N-as avea nici o dificultate de m-as afla acum in partea musulmana a lumii sa-i conving pe oamenii de acolo ca Biblia crestina nu este „cuvântul Domnului”. Daca m-as adresa budistilor, hindusilor sau oamenilor de orice alta religie nu as avea nici o dificultate sa dovedesc – spre satisfactia lor – ca Biblia crestina nu este cuvantul inspirat de Dumnezeu. Insa ma aflu in acea parte de lume dominata de crestinism; si fiind in partea lumii dominata de crestinism, cred ca nu as avea probleme in a convinge o majoritate dintre voi, ca asa zisele carti sfinte musulmane sunt false; ca acele carti nu sunt adevaratul cuvant al Domnului.

Ati fi mai degraba inclinati sa fiti de acord, ca toti acesti oameni care au alti Dumnezei sau alte carti sfinte, gresesc; ati pica de acord ca acestia sunt prost informati sau au fost chiar inselati. S-ar parea ca e prea usor de convins oamenii apartinand altor religii ca ceea ce este acceptat in partea lor de lume este adevarat; cred atat de usor in falsi idoli…. Numai noi, care se intâmpla sa fim nascuti in partea crestina a lumii avem „adevarul adevarat”. In fine, cei mai multi dintre noi, cred asa; mai sunt desigur evreii si acei atei nesuferiti si multi alti ne-crestini, care refuza sa accepte „adevarul” Bibliei crestine…. dar ei nu conteaza!

Haideti sa facem abstractie de acesti necrestini dintre noi si sa presupunem ca religia crestina – si Biblia – sunt total acceptate in aceasta parte de lume. Ideea este simpla: are adevarul un caracter geografic? N-ar trebui ca aceleasi lucruri care sunt adevarate in Iran, sa fie de asemenea adevarate in India, Japonia, Africa, Canada si in restul lumii? Ar cam trebui… nu-i asa? Adevarurile stiintifice sunt universale, de ce cele religioase nu sunt? Este de bun simt sa presupui ca numai noi avem dreptate si tot restul lumii se inseala? Ca noi suntem acei, singurii, care avem adevaratul Dumnezeu si adevaratul „cuvant al lui Dumnezeu”?

Poate fi acest rudimentar dumnezeu al Bibliei crestine care arata atat de mult cu un om, care aduce asa de mult cu oamenii care l-au descoperit primii, poate fi acesta, Dumnezeul pe care il cauta Intelepciunea? Intelepciunea stie foarte bine ce gen de dumnezeu a fost descoperit de mintea primitiva. Ea cunoaste Biblia si toate celelate „carti sfinte” si cunoaste toate acele religii cladite pe baza acestor carti sfinte si acestor Dumnezei; si totusi Intelepciunea si Ratiunea continua sa-l caute pe Dumnezeu sau numai o urma a acestuia. Odata ce ideea de dumnezeu a aparut intr-un trib, aceasta a fost transmisa de la o generatie la alta, copii fiind invatati sa creada in ceea ce parintii lor credeau, la rândul lor copiii copiilor fiind invatati sa creada. Exact asa cum noi am fost invatati sa credem, ceea ce credeau parintii nostrii. Prea des au fost invatati copiii sa creada, insa niciodata sa-si puna intrebari!

Si astfel, Dumnezeu a devenit o ipoteza auto-perpetuanta.

In partea noastra de lume, Biblia crestina domina. In aceste tari, sunt multi oamenii care cred ca Biblia este „cuvantul inspirat al Domnului”. Au fost invatati sa creada ca aceasta carte este insasi baza legilor, este esenta justitiei, sursa libertatii noastre si chiar a civilizatiei noastre. Ei cred in promisiunea ca moartea va fi invinsa si cred speranta unei alte lumi, unde fericirea totala este a lor pentru vecie. Mi-as dori sa fie adevarat!

Acesti oameni, nu au citit Biblia sau au citit-o fara sa-si foloseasca judecata! Ei au esuat in a vedea prostia, nedreptatea, ura de libertate, intoleranta religioasa, persecutiile si imoralitatea crasa care se afla in Biblie.

Ei se gandesc la Rai, insa ignora Iadul.

Nu cu inima usoara, imi iau misiunea sa dovedesc ca Biblia nu poate fi cuvantul Domnului. Daca aceste promisiuni, desi false, ar fi fost de ajutor umanitatii, as trece peste ele in liniste. Insa ele nu sunt folositoare! Nicicand, „cartile sfinte” nu au fost folositoare si nu vor fi niciodata. De fapt, ele devin mai periculoase cu fiece zi care trece. Istoricul onest stie ca aceste „Carti sfinte” sunt – si intotdeauna au fost! – o grea povara pentru umanitate. Si in ciuda stiintei noastre moderne, aceste carti vechi, continua sa produca ura si razboaie in zilele noastre. Prin urmare, noi trebuie sa examinam Biblia crestina nu pentru ca ar fi cine stie ce diferita de celelalte carti asa-zis „sfinte”, ale altor natiuni si ale altor Dumnezei, ci pentru ca este acea carte facuta sa domine societatea noastra prin indoctrinare. Suntem invatati sa credem in copilarie si sa nu ne punem intrebari la maturitate. Ea pune in pericol lumea moderna, impiedica maturitatea intelectuala si ingradeste intinderea judecatii noastre la legende primtive.

Este Biblia „Cuvantul inspirat al Domnului”? Haideti sa ne gandim bine, ce trebuie sa insemne aceasta afirmatie: Afirmând asta, concluzia evidenta se impune ca Bibila trebuie sa fie de o „perfectiune dumnezeiasca”. Adica Biblia trebuie sa fie cu mult mai perfecta, decât orice alta carte pe care o biata minte omeneasca ar fi putut-o produce. Orice eroare in aceasta carte, orice greseala sau contradictie – in fapt sau in forma – ar dovedi ca aceasta nu poate fi „Cuvantul inspirat al lui Dumnezeu”.

Nu numai ca Biblia ar fi perfecta in sine, dar ar fi clara si usoara la intelegere pentru orice minte omeneasca si fiecare persoana ar intelege-o in acelasi fel. Probabil vi se pare ca cer prea mult de la o simpla carte; asta ar vrea sa zica ca un Dumnezeu, care a creat mintea omului, nu este de asteptat sa fi produs o carte care sa fie in acord cu creatia sa???? Personal, cred ca punând problema astfel, cereti prea mult de la noi sa credem ca Dumnezeu ar scrie, sau inspira, o carte asupra careia omenirea nu ar putea sa se puna de acord. O carte care a fost cauza razboaielor nesfârsite, persecutiilor, torturilor, bigotismului si urii. O carte care este atat de neinteligibila, incât nu numai ca este respinsa de cei care nu cred in ea, dar si cei care cred ca este adevaratul cuvânt al Domnului, nu se pot pune de acord asupra interpretarii ei! Sunt sute de secte diferite numai in Statele Unite, asta neincluzând nenumaratele mii de indivizi care au propria lor interpretare a Bibliei.

Chiar dezbaterea din aceasta seara, ca si orice dezbatere pe tema Bibliei, este proba irefutabila a faptului ca Biblia nu este „cuvantul Domnului”.

Adesea teologii afirma ca forma originala a Sfintelor Scripturi era perfecta, insa Biblia si-a pierdut perfectiunea prin erori de copiere si prin traducerea ei succesiva dintr-o limba in alta. Imposibil! Nu poate exista o copie imperfecta sau o traducere imperfecta, a unei carti perfecte, care a fost astfel perfect inteleasa de catre traducator! Dumnezeu n-ar permite asa ceva! Daca exista un Dumnezeu….

Exista multe versiuni ale Bibliei crestine si sunt multe interpretari contradictorii ale fiecarei versiuni. Interpretari contradictorii nu numai pentru crestinul obisnuit sau membrul ordinar al clerului, ci si pentru acei invatati care au petrecut intreaga lor viata studiind Scripturile. Aceasta confuzie nu poate fi opera Domnului!

Din raul si confuzia pe care Biblia le-a provocat si continua sa le provoace si din natura primitiva, prosteasca si contradictorie a acestei carti, se impune automat concluzia ca Biblia nu reprezinta cuvantul Domnului. Voi cita cateva pasaje, dintr-una din multele versiuni ale Bibliei, pentru a arata de ce eu resping Bibila. Voi cita din versiunea „King James”, asa cum citesc si o inteleg eu. Nu sunt atat de nebun sa cred ceea ce inteleg ca spune Biblia…. este asadar doar ce spune aceasta. Luând in considerare multele versiuni si interpretari ale Bibliei, sunt uimit ca exista o singura persoana pe acest pamânt, suficient de nebuna sa creada ca interpretarea sa este cea corecta; ca numai el, sau ea, cumva, au dat din intâmplare peste adevarata interpretare a Bibliei, in timp ce toti ceilalti credinciosi, atei, prelati, preoti, oameni de stiinta si necredinciosi laolalta, au interpreatat-o gresit si inteles-o gresit.

Unii spun ca exista peste 2000 de auto-contraziceri in Biblie, altii declara ca nu pot gasi una. Tot ce pot eu face acum, este sa evidentiez cateva din multele exemple care mi se par mie contradictorii. Voi incepe cu prima porunca pe care Dumnezeu a dat-o omului; aceea pe care nici un crestin fundamentalist nu a incalcat-o vreodata…..

Geneza 2: 16, 17 zice: Si Domnul Dumnezeu a poruncit omului, spunand „din orice pom din gradina poti sa mananci liber; dar din pomul cunoasterii binelui si raului, tu nu trebuie sa mananci, pentru ca in acea zi in care vei manca, cu siguranta vei muri.”

Insa Biblia ne spune ca barbatul, Adam adica, nu a murit in ziua in care a mâncat din copacul interzis; intrucât Biblia zice ca Adam si Eva au fost expulzati din Rai si Geneza 5: 5 zice: „Si toate zilele pe care Adam le-a trait, au fost noua sute treizeci ani; si atunci muri”. Dar asa cum eu inteleg Biblia, mai este o alta contradictie in ceea ce priveste afirmatia de la Geneza 2: 16, 17; in Geneza 3: 22, 23, Dumnezeu pare a vorbi cu alti „dumnezei” si voi cita: (22) Si Domnul Dumnezeu spuse, „iata, omul deveni ca unul dintre noi, sa stie binele si raul, sa nu cumva sa puna mâna si sa ia si din copacul vietii, sa manânce si sa traiasca in veci”; (23) de aceea Domnul Dumnezeu il expulza din Gradina Edenului pana pe pamântul din care a fost facut.

In Geneza 2: 16, 17, Dumnezeu spuse „din toti pomii din gradina poti sa mananci liber, cu exceptia copacului cunoasterii.” Insa in Geneza 3: 22, 23, aflam ca mai exista inca un copac in gradina care era interzis: „pomul vietii”. Dupa cum citim in Biblie, se pare ca nu ne prea putem increde in cuvântul Domnului, ca in aceasta aparenta contradictie: Exodul 33: 20, se spune ca Dumnezeu ar fi zis: „Tu nu-mi poti vedea fatza; intrucat nici un om nu poate sa ma vada si sa traiasca.” Exodul 33: 22 zice insa: „Si Domnul vorbi cu Moise fatza in fatza, asa cum un om vorbeste cu prietenul sau.” (n.t. – versiunile romanesti difera de K.J. in privinta acestui pasaj) Asta mi se pare a fi o auto-contradictie, dar asa cum am spus, Biblia este incomprehensibila si voi puteti sa nu vedeti nimic bizar la aceste doua afirmatii. Pot petrece tot restul serii citand auto-contraziceri din Vechiul Testament, astfel ca am sa trec peste acestea.

Insa cum sta treaba cu Noul Testament, sunt oare si acolo auto-contraziceri? Ei bine, unii spun ca sunt multe contradictii evidente in Noul Testament, altii spun ca nu pot gasi nici una. Nu pot sa spun decat ceea ce imi zice mie aceasta carte. Asa cum citesc eu Noul Testament, gasesc prima contradictie in chiar primul vers al primului capitol, al primei carti a Noului Testament. In Matei 1:1 citez: „Cartea neamului lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.” Dupa acest vers, urmeaza o serie de „zamislit de”, pâna când ajungem la versul 16 care zice: Iacov a nascut pe Iosif, barbatul Mariei, din care s-a nascut Isus, care se cheama Cristos.” Acum daca Iosif nu e tatal natural al lui Isus, ci numai sotul Mariei, asa cum zice Matei 1:16, atunci cei insirati din Matei 1:1 pana la 1:16 exclusiv, nu sunt, nu pot fi‚ „neamul lui Isus Cristos”, asa cum se afirma in primul capitol, primul vers al lui Matei. Dar daca Iosif este tatal natural al lui Isus, asa cum reiese din alte versuri din Biblie, atunci povestea cu Isus nascut din fecioara este o contradictie. Aceasta legenda este in Matei 1:18 si citez: „Iar nasterea lui Isus a fost asa: Maria, mama lui, era logodita cu Iosif; si inainte ca ei sa locuiasca impreuna, ea s-a aflat insarcinata de la Duhul Sfant.”

Si deasemenea cel mai important, daca Isus s-a nascut din fecioara si nu era descendent din David, atunci cuvintele lui Petru in Faptele Apostolilor 2:29,30 sunt false. In Faptele Apostolilor 2: 29, 30, Petre spune: (29) Cât despre patriarhul David, sa-mi fie ingaduit fratilor sa va spun fara sfiala, ca a murit si a fost ingropat; si mormântul lui este in mijlocul nostru pana in ziua de azi. (30) fiindca David era prooroc, si stia ca Dumnezeu ii fagaduise cu juramant ca va ridica PE UNUL DIN URMASII SAI pe scaunul lui de domnie, despre invierea lui Cristos a proorocit si a vorbit el. Acum avem o afacere a-ntaia: Daca Isus este fiul Domnului prin „Duhul Sfant”, asa cum se afirma in Matei 1: 18, 19, 20, atunci ori nu este Cristos, ori Dumnezeu i-a „fagaduit cu juramant” lui David o minciuna; sau altfel, Isus este fiul Iosif, fiul lui David, fiul lui Avraam si atunci poate fi „Cristos”; dar atunci nu poate fi fiul Domnului prin „Duhul Sfant” si nu poate fi nascut din fecioara. Inca o data zic, pot petrece intreaga seara trecând in revista contradictiile din Noul Testament. Dar cum vorbim de o carte care se spune ca este „cuvântul Domnului’, nu avem nevoie decat de una singura, oriunde in Biblie, ca sa dovedim ca Biblia nu este „cuvantul si fapta Domnului”. Daca exista intr-adevar un Dumnezeu.

Biblia nu poate fi adevarata, in masura in care se auto-contrazice permanent. Totusi, ea poate fi inspiratia unei morale sanatoase si o sursa de comportament social decent. Deci haideti sa vedem ce spune Biblia despre bunatate, dreptate, bonomie, moralitate si respectul familiei, prietenului si vecinului. Sa trecem deci in revista cateva aspecte de morala sexuala ce se gasesc in Biblie.

Voi incepe cu Geneza 19. Si citim aici ca doi ingeri sunt oaspeti in casa lui Lot, cand „barbatii orasului” vin la casa acestuia si Geneza 19: 5, 6, 7, 8 zice: „Si ei il chemara pe Lot si ii spusera acestuia, unde sunt dar barbatii care au venit la tine noaptea asta? Adu-i la noi, ca sa-i putem cunoaste. (6) si Lot iesi afara la ei si inchise usa dupa el: (7) si spuse, va rog fratilor, nu fiti haini, (8) uitati-va aici, am doua fete care nu au cunoscut barbat; va rog, lasati-ma dar sa vi le aduc voua, si faceti-le lor ceea ce va va placea; numai nu faceti nimic acestor oameni, fiindca au venit sub umbra acoperisului casei mele.”

Normal, nu pot stii ce spune altuia povestea asta, dar mie pare sa-mi spuna: „Iata aici, eu am 2 fete care n-au cunoscut barbat; lasati-ma va rog sa vi le aduc si faceti-le voi ceea ce vi se pare voua de cuvinta.”

Ce fel de tata si-ar oferi copii unei gloate pentru a fi folositi de aceasta „cum crede ea de cuvinta”? Voi fi cinstit cu voi: daca ati fi oaspeti in casa mea, v-as proteja cu toate puterile mele, insa daca s-ar ajunge la punctul sa am de ales intre voi si copii mei, voi ati fi sacrificatii! Si as astepta la fel din partea voastra, daca ar fi sa fiti obligati sa alegeti intre mine si copii vostrii…. Daca ar fi Dumnezeu insusi, daca exista un Dumnezeu, s-ar duce inaintea copiilor mei la gloata! Nu sunt crestin. Sunt foarte pro-familie, copii mei nevinovati trec inaintea oricui.

Insa povestea nu se sfarseste aici, ea continua si continua urât. In Geneza 19: 31, 32, fetele lui Lot vorbesc intre ele: „Si cea mai mare zice celei mici, tatal nostru e batrân si nu mai este nici un barabt in tinutul acesta ca sa intre la noi, dupa obiceiul tuturor tarilor: (32) hai vino sa-l facem pe tatal nostru sa bea vin si sa ne culcam cu el, astfel incât sa pastram samanta tatalui nostru.” Si aceasta poveste demna de bolnavi mintal, continua pana la Geneza 19: 36 care zice: „Si astfel ramasera ambele fete ale lui Lot insarcinate de tatal lor.” Acum eu stiu ca voua, celor care credeti ca Biblia este „cuvântul Domnului”, nu asta va zice Bibila, dar mie asta imi zice: ambele fete ale lui Lot sunt gravide cu tatal lor. Aceasta poveste pentru mine este o murdarie pur si simplu, dar altii spun ca nu este murdarie si nu este imoralitate in Biblie, deci n-am de unde sa stiu ce spune aceasta poveste altora, dar pentru mine, este o murdarie. Si pentru mine, murdaria nu poate face parte din „cuvântul Domnului”. Sunt multe povesti in Biblia crestina pe care eu le consider imorale, murdarie in toata regula, insa asta serveste drept exemplu pentru toate celelalte. In definitiv, noi consideram Biblia ca fiind „cuvântul Domnului”, nefiind necesar decat un singur exemplu de poveste „strâmba”, numai o singura contradictie, numai un singur neadevar sau o nedreptate, ca sa dovedim ca Biblia nu este „cuvântul Domnului”.

Haideti dara sa consideram „Justitia lui Dumnezeu”, asa cum ne apare ea din Biblie. Regele David obtinu una din multele sale sotii prin rapire, viol si omucidere. Povestea se afla in „A doua carte a lui Samuel”, capitolul 11 si versul 4 zice: „Si David trimise mesageri s-o aduca; Si ea a venit la el si el s-a culcat cu ea […]”

Sper ca ma veti ierta ca repet astfel de povesti murdare, dar asta zice Biblia. Povestea continua si Biblia ne spune ca Bathsheba ramâne gravida. David ucisese pe sotul acesteia, iar in versurile 26 si 27 citim: „Si când sotia lui Uriah auzi ca sotul ei era mort, ea planse pe sotul ei. (27) Si când trecura zilele de jale, David trimise si o adusera la casa lui, si ea deveni nevasta lui, si ea ii nascu un fiu. Insa ceea ce a facut David ii displacu Domnului.”

Foarte bine! Acum vom avea sansa sa vedem dreptatea lui Dumnezeu in actiune: Cum l-a pedepsit Dumnezeu pe David pentru aceste crime groaznice? Cum credeti voi, ca ar trebui pedepsit un astfel de om marsav? Ei bine, pedeapsa pe care Dumnezeu a dat-o lui David pentru crimele sale oribile, poate fi citita in „A doua carte a lui Samuel”, capitolul 11, versul 18 care zice (n.t: in alte versiuni 12: 15): Si Domnul a lovit copilul pe care-l nascuse lui David nevasta lui Uriah si a fost greu bolnav.” Si versul 18 zice: „Si se intampla ca in a saptea zi, copilul sa moara.” Credeti sau nu, idea de justitie a lui Dumnezeu in legatura cu uciderea sotului Bathshebei, a fost ca Dumnezeu insusi sa omoare copilul inocent al acesteia! Aceasta este „dreptatea lui Dumnezeu”, conform Bibliei crestine!

Nu am cum sa stiu ce spune aceasta poveste unui crestin practicant, insa daca ceea ce inteleg eu ca spune Biblia, este ceea ce Biblia zice, trebuie ca unul sa aiba minte tare putina ca sa creada ca Biblia este „cuvântul Domnului”. Dar haideti sa luam acum in considerare „Poruncile Domnului”, conform Bibliei. Nu sunt numai zece porunci, asa cum se pare ca multi cred, ci sunt sute. Sunt nu mai putin de 73 de capitole pline de „porunci ale Domnului”. Si Dumnezeu fiind un Dumnezeu si nimic mai putin, fiecare porunca trebuie sa primeasca aceeasi ascultare ca oricare alta porunca a Sa! Deci sa vedem ce porunci dadu Domnul:

Exodul 22: 18 zice: „Nu trebuie sa rabzi ca o vrajitoare sa traiasca.” Când crestinismul a avut puterea, aceste opt cuvinte au facut ca sute de mii de oameni inocenti sa fie torturati si arsi de vii. Aceasta porunca face parte din aceeasi categorie cu una dintre versiunile asa-numitelor „Zece Porunci”.

Porunca Domnului in Exodul 21: 2: Daca cumperi un rob evreu, 6 ani trebuie sa te slujeasca, iar in al saptelea el trebuie sa fie liber fara plata.” Exodul 21: 4 zice: „Daca stapânul lui i-a dat o nevasta si aceasta i-a nascut lui, fii sau fiice, sotia si copii ei, trebuie sa fie ale stapânului, iar el sa iasa singur.”

Tineti cont, acestea sunt poruncile Domnului si dreptatea divina conform Bibliei! Exodul 21: 5, 6 spune: „Si daca robul zice clar, <<Eu iubesc pe stapânul meu, nevasta mea si copii mei si nu voi ca sa ies slobod>>, (6) atunci stapânul sa-l duca in fata judecatorilor […] si stapânul sa-i gaureasca urechea cu o sula, iar el sa-i ramana rob pe vecie.”

Biblia intotdeauna a aprobat sclavia si a fost intotdeauna cel mai mare obstacol in calea dreptatii si a progresului uman in lume.

O alta porunca a Domnului este in Deuteronom 13 : 6, 7, 8 care zice: „Daca fratele tau, fiul mamei tale; sau fiul tau, sau fiica ta, sau nevasta ta din bratele tale; sau prietenul tau care ti-e scump ca sufletul tau, te incita pe ascuns spunând, haide sa mergem si sa slujim alti Dumnezei pe care nici tu, nici parintii tai, nu-i cunoscura; (7) adica Dumnezeii popoarelor care va inconjoara, aproape de tine sau mai departe, de la un capat al Pamântului la altul (8) tu sa nu accepti si sa nu-l asculti; si nu trebuie sa tainuesti ce a zis (9) dar trebuie negresit sa-l omori; mâna ta sa fie prima asupra lui ucigandu-l, si dupa aceea, a tuturor celorlalti; (10) si trebuie sa-l omori cu pietre; pentru ca a cautat sa te abata de la Domnul Dumnezeul tau, care te-a scos din tara Egiptului, din casa robiei.”

Cine a zis ca Dumnezeu este „pro-life”?

Adesea am aratat crestinilor ca religia lor a provocat suferinte ingrozitoare lumii. Ca istoria este atat de plina cu razboaie crestine, persecutii, tortura, arderi pe rug si ura, ca nici o persoana blajina si de bine, nu s-ar mai numi crestin daca ar stii adevarul despre istoria crestinismului.

Raspunsul este intotdeauna acelasi: „Cum pot eu (ori alt crestin din zilele noastre) sa fiu facut responsabil pentru ce au facut oameni care s-au numit crestini in trecut.” Si totusi, asa cum ne cere a doua porunca, Dumnezeu face responsabil copii pentru greselile parintilor, sau crimele parintilor „chiar pana la a treia sau a patra generatie.” De fapt insusi conceptul de baza al crestinismului este „pacatul originar”, aceasta suprema expresie a nedreptatii in materie de „vina mostenita”. Eu nu cred in „vina mostenita”. Insasi ideea, ca noi, specia umana, suntem nascuti cu pacate din cauza unei oarecare insignifiante fapte gresite, care zice-se, a fost facuta de Adam, este absurda si prosteasca. Nu! Este mai mult decat prosteasca, frizeaza boala mintala, cretinismul….

Insesi ideea ca Dumnezeu a trebuit sa se nasca dintr-o fecioara, ca sa fie omorât de omenire pentru ca el, Dumnezeu, sa ierte pacatele omenirii, tine foarte mult de patologia mentala. Aceasta nebuie nu ne vine de la Dumnezeu. Eu am credinta ca un adevarat Dumnezeu, ar face exact ceea ce tu ai face, daca copii tai ar fi fost neascultatori si tu ai fi devenit suparat, pentru un timp.

Cu siguranta nu te-ai apuca sa-i spui copilului tau: „Adu-mi un ciocan si loveste-ma cu el peste mâna, tare, tare de tot, astfel ca eu sa pot sa te iert pentru obraznicia ta.” Nu! Mai degraba tu te-ai duce la al tau copil, l-ai lua in brate si i-ai spune ca il iubesti din toata inima, si ca niciodata nu ai putea sa fi mânios pe el; ca el inseamna pentru tine, mai mult decat viata ta chiar. Asta ai face, sau asta ar trebui sa faci; asta as face eu si orice carte care spune ca Dumnezeu ar face doar o farâma mai putin, nu poate fi „cuvântul Domnului”.

Nu trebuie sa fim sclavii unei superstitii primitive. Nu trebuie sa ne fie teama sa gândim, sa ne punem intrebari si sa cercetam. Trebuie sa ne eliberam mintea: Ridicati-va din genunchi si stati pe propriile picioare, ridicati-va capul, deschideti-va ochii si incepeti sa va folositi mintea. Folosirea mintii umane, ne-a facut sa ne ridicam deasupra tuturor animalelor si a facut omul stapanul intregului Pamânt. Mintea umana – ratiunea – este singura speranta pe care o avem. Astazi avem o veste buna (aluzie la ce inseamna „Evanghelie”): Imprastiati vestea cea buna! Mintile noastre sunt libere sa gandeasca.

ZIUA I – PARTEA 2

Suntem, fara dubiu, una din cele mai indoctrinate si inselate natiuni ale Pamantului; cel putin in ceea ce priveste domeniul religios. Astazi nu exista o amenintare mai mare pentru natiunea noastra si pentru libertatea noastra, decat Crestinismul. Nici o alta forta nu ar fi putut sa ascunda si sa schimbe adevarata istorie a Americii, asa cum a facut-o Crestinismul. Si nici o alta forta, nu ar fi putut sa insele atat de complet opinia publica americana asa cum Crestinismul a facut-o.

Agresiunea crestina impotriva Americii, impotriva drepturilor ne-crestinilor, este bazata pe iluzia ca Biblia este ‘cuvantul Domnului’. Haideti asadar sa cercetam ingrozitoarea istorie a acestei iluzii.

Daca stii un pic de istorie, stii ca Crestinismul si Biblia nu numai ca au esuat sa mentina pacea, dar stii ca acesta este responsabilul exclusiv al celor mai multe razboaie inutile si sangeroase. Stii ca toate cruciadele n-au fost decat simple razboaie de agresiune purtate de crestinism. Tu stii ca acesti cruciati, in ciuda credintei lor sincere in Biblie, in rugaciune, in crestinism si in Dumnezeul lor, au macelarit babati, femei si copii de fiecare data cand au cucerit vreun oras.

Si totusi crestinii numesc Biblia ‘cuvantul Domnului’ si pe ei insisi ‘morali’ !

Daca stii cat de cat putina istorie, stii ca atunci cand Biblia ‘a domnit’ si Crestinismul avea puterea, crestinii i-au torturat si ucis pe acei care se indoiau, ori nu erau de acord cu Biblia lor.

Si de fiecare data cand crestinii, pierd puterea sa persecute, ei ii ponegresc si ii numesc ‘imorali’ pe cei pe care nu mai pot sa-i persecute.

Si totusi crestinii numesc Biblia ‘cuvantul Domnului’ si pe ei insisi ‘morali’ !

Astazi crestinismul a castigat aceasta putere ingrijoratoare prin predarea Bibliei in loc de patriotism; creand confuzia intre pietate si patriotism; prin calomnierea bunilor americani ca fiind ‘comunisti’ si pe bunii patrioti ca fiind ‘tradatori’. Ei cultiva ura si neincrederea impotriva acelora care pretuiesc marile idealuri americane ale separarii religiei de stat si instiga la ura impotriva institutiei justitiei care protejeaza Constitutia natiunii noastre.

Crestinismul a ascuns si a schimbat in mod ilicit istoria Americii, a ascuns citate, fapte si probe care dovedesc ca Biblia si crestinismul au fost recunoscute ca dusmanul libertatii de acei care au infiintat aceasta natiune. Crestinismul a ascuns faptul ca Parintii Natiunii s-au luptat ca sa asigure libertatea de constiinta; ca s-au luptat sa puna Crestinismul la locul cuvenit – ca egal al tuturor celorlate ‘opinii religioase’; ca s-au luptat sa puna Biblia la locul pe care il merita – o carte ca oricare alta, printre multe alte carti.

Astazi istoria crestinilor ne spune doar un singur adevar: Cei care au ucis, de asemenea vor si minti !

Exceptand ipoteza in care esti un istoric dedicat istoriei Americii, nu ai cum sa stii ca deismul a fost forma de respingere directa si dezmintire a Bibliei crestine, a religiei crestine si a Dumnezeului crestin; nu aveti de unde sa stiti ca George Washington a fost prinicipalul om de stat care a pledat pentru separarea totala a statului si religiei si care a vegheat ca sa nu se faca nici o referinta la Crestinism sau divinitate in Constitutie (The Encyclopedia of Philosophy, Vol. 2). Nu stiti ca prima libertate pe care Constitutia trebuia sa o institue era libertatea de a nu fi obligat de si supus unei religii anume. Ca Thomas Jefferson a fost un deist si ca isi sfatuia nepotul sa ‘nu se dea inapoi nici macar de la faptul de a-si pune indrazneata intrebare in legatura cu existenta vreunui Dumnezeu’ (Letter to Peter Carr, Aug. 10, 1787, ‘Deism in the United States’, pp. 222-34). Nu stii ca deistul declarat Thomas Paine a facut mai mult decat oricare alt american pentru ca Statele Unite ale Americii sa fie o natiune libera si seculara. Si nu stii o mie de alte fapte ale istoriei Americii, care sunt in contradictie cu afirmatiile crestine; fapte care ar mentine America libera.

Nu trebuie insa sa fi un om de stiinta ca sa stii ca Crestinismul fundamentalist si fortele superstitiei biblice ataca astazi chiar fundamentele libertatii natiunii noastre.

Si totusi crestinii numesc Biblia ‘cuvantul Domnului’ si pe ei insisi ‘morali’ !

Istoria ne-a dovedit de mii de ori ca valorile morale personale nu pot supravietui unde oamenii cred in iertare divina, cred in iluzia Bibliei care zice ca o oarecare ‘forta superioara’ poate sa indeparteze vina de la vinovat fara sa indeparteze raul facut victimei.

Religia intotdeauna afirma ca imoralitatea izvoraste din lipsa de credinta, insa faptele dovedesc exact contrariul. Crestinismul nu a fost niciodata mai puternic in Statele Unite decat sunt astazi. Crestini au biserici in fiecare comunitate, monopolizeaza timpul de antena al radioului si televiziunii cu propaganda religioasa. Au bagat cu forta religia in afacerile guvernului nostru, in legislatia noastra, si in vietile noastre. Au reusit sa amuteasca toate opiniile si sa blocheze faptele opuse lor. Ei cuceresc continuu mai multe si mai multe puteri, mai multe si mai multe proprietati, mai multa si mai multa bogatie. Si pe deasupra nu au minimul bun-simt sa-si plateasca in mod onest impozitele…..

In acelasi timp in care religia crestina devine mai bogata decat oricand, mai influenta decat oricand, impozitele au crescut din ce in ce mai mari, saracia si foamea au crescut, rata criminalitatii a crescut mai sus si mai repede decat oricand, batranilor fiindu-le frica sa iasa din casa; drogurile au devenit o calamitate nationala si natiunea noastra a fost implicata in mai multe razboaie si conflicte internationale decat in orice alt moment al istoriei sale. Cum castiga crestinii puterea, iar si iar, dupa repetate esecuri in a institui pacea, progresul, prosperitatea si moralitatea?

Tehnica lor este simpla. Ei numesc Biblia ‘cuvantul Domnului’ si pe ei insisi ‘morali’.

Nu trebuie sa permitem prostiei organizate sa distruga aceasta natiune mareata care suntem. Poporul american trebuie sa fie constient de un singur si simplu fapt:

Biblia nu este, SI NU POATE FI ‘cuvantul Domnului’!

ZIUA II – PARTEA 1

In Biblie, Cartea numerelor, capitolul 31, versul 15 zice (Numeri 31: 15): ‘Si Moise le spuse lor, ‘Cum ? ati lasat in viata toate femeile?’

Si versul 17 si 18 zice: ‘Acum dar, omorati pe orice prunc de parte barbateasca, si omorati pe orice femeie care a cunoscut pe un barbat culcandu-se cu el; (18) dar lasati in viata pentru voi pe toti pruncii de parte femeiasca si pe toate fetele cari n-au cunoscut impreunarea cu un barbat’. (n.t. – Numeri 31: 1, 2 zic de asemenea: ‘Domnul a vorbit lui Moise si a zis: (2) Razbuna pe copii lui Israel impotriva Madianitilor, apoi vei fi adaugat la poporul tau.’)

Stiu ca Biblia nu este cuvantul lui Dumnezeu pentru ca ne spune ca Dumnezeu este un criminal; ca Dumnezeu a ucis, sau a facut ca sa fie ucisi milioane de oameni nevinovati. Ca Dumnezeu a aprobat uciderea de civili, de copilasi mici, de batrani fara putere, de femei fara aparare, de prizonieri de razboi si chiar de biete dobitoace. Ne spune ca Dumnezeu a aprobat ordinele date soldatilor de catre Moise, ca acestia ‘sa tina fecioarele pentru ei.’ Detest si neg o astfel de carte, resping si numesc calomnioasa orice carte care spune ca asa este Dumnezeu. Biblia il murdareste si il calomniaza pe Dumnezeu, de aceea neputand fi ‘cuvantul Domnului’.

Daca exista un Dumnezeu, atunci Biblia este o blasfemie; daca nu exista un Dumnezeu, Biblia este un mit. Oricum ar fi, Biblia nu este ‘cuvantul Domnului’…..

In Exodul 2: 45, 46 se spune ca Dumnezeu ar fi zis (45): ‘Si voi locui in mijlocul copiilor lui Israel, si voi fi Dumnezeul lor. (46) si ei vor cunoaste ca Eu sunt Domnul Dumnezeul lor care i-a scos din tara Egiptului, si ca sa pot locui in mijlocul lor: Eu sunt Domnul Dumnezeul lor.’

Astfel Biblia spune in modul cel mai clar posibil ca Dumnezeul Vechiului Testament (Iehova) este ‘Domnul Dumnezeul evreilor’, ‘Dumnezeul copiilor lui Israel,’ Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob. Vechiului Testament este povestea unei zeitati tribale private, a carei principala si unica grija este pentru ‘poporul sau ales.’ Este un dumnezeu creat de catre preotimea acestui trib pentru a justifica atrocitatile comise de catre acesta. Este povestea unui simplu dumnezeu tribal, si ca oricare dintre dumnezeii tribali ai lumii din acea perioada, reflecta intotdeauna felul de a fi al oamenilor care l-au creat. Daca tribul era un trib iubitor de razboaie, violent, asa era si dumnezeul lor.

Biblia ne spune ca tribul evreilor era foarte agresiv, un trib ostil si razboinic, si de aceea dumnezeul lor reflecta ferocitatea lor fara margini. Acest dumnezeu, si cartile Vechiului Testament este plin de sange inocent, de oameni cuceriti si ucisi, de fecioare violate – bieti copii doar ! – de cruzimi inumane si crime de nespus – toate aprobate de catre Dumnezeul din Vechiul Testament ! Nu avem nevoie de un astfel de Dumnezeu in lumea noastra de azi.

Suntem de fapt foarte norocosi ca Biblia nu este ‘cuvantul lui Dumnezeu’ !

Biblia ne spune ca Dumnezeu este mic, ca Dumnezeul Bibliei nu este dumnezeul Universului infinit; nu este nici macar dumnezeul intregului pamant – asa mic cat este el ! Este Dumnezeul unui trib indepartat si primitiv, dintr-o zona obscura a micului nostru pamant, pentru o perioada restransa de timp, cu mult timp dupa aparitia omului. Un astfel de concept de Dumnezeu este o insulta si este absolut fals ! Pot crede intr-un Dumnezeu incomprehensibil de mare, insa nu as putea crede intr-un Dumnezeu desgustator de mic.

Este cert ca adevaratul Dumnezeu al Universului nesfarsit nu poate fi mic. Biblia descrie un Dumnezeu prea insignificant pentru o credinta inteligenta. Cand am fost crestin, simplul gand ca in Biblie ar putea fi o minciuna imi repugna, exact ca oricarui crestin credincios. Am fost invatat ca Biblia era ‘cuvantul lui Dumnezeu’. Am fost invatat sa cred – sa cred orbeste si sa ma inchin fara sa-mi pun intrebari. Stiind ca este ‘cuvantul lui Dumnezeu’ stiam ca in Biblie nu avea cum sa fie nici macar o minciuna, simteam din adancul fiintei mele ca Dumnezeu nu a mintit. Inca cred acest lucru ! Daca exista un Dumnezeu, acest Dumnezeu nu ar minti. Nu mi-a trecut niciodata prin cap ca Biblia nu ar fi ‘cuvantul lui Dumnezeu’, ca ar putea fi o contrafacere, produs al inselaciunii umane. A venit un timp insa, cand m-am decis sa citesc Biblia din nou, de aceasta data exact asa cum as citi cartile unei religii diferite si straine, sa o vad cu ochii unui necredincios care isi uzeaza ratiunea. Ar parea Biblia in ochii unui necredincios, ca rationala, ca morala si ca o forta utila umanitatii? Atunci am gasit o minciuna, si trecand mai departe am mai gasit una, apoi altele si altele. Pentru mine a fost o revelatie; a fost ca si cum cineva m-ar fi dezlegat la ochi dupa ce fusesem legat o viata intreaga, putand vedea in sfarsit lumina adevarului pentru prima data. Cu totii stim ca o carte care contine minciuni nu ar putea fi ‘cuvantul lui Dumnezeu’. Cu toti stim asta, indiferent cum il vedem fiecare pe Dumnezeu. Biblia nu poate fi ‘cuvantul lui Dumnezeu’ pentru ca Biblia contine minciuni.

Biblia spune in Exod 10 versul 27: ‘Insa Dumnezeu a impietrit inima lui Faraon si Faraon n-a vrut sa-i lase sa plece.’ Apoi in versul 29 citim: ‘Si se intampla ca la mijlocul noptii, Domnul ucise toti intai-nascutii in Tara Egiptului, de la intai-nascutul Faraonului ce se gasea pe tron, pana la intaiul nascut al robului ce se gasea in mizerie; si toti intai-nascutii dobitoacelor.’ (n.t. – in alte versiuni (de ex. Biblia publicata de Societatea Biblica de care dispun) apare in alt loc, dar cu acelasi continut: Exodul 11: 4, 11: 5, 11: 6: (4) Moise a zis: ‘Asa vorbeste Domnul: Pe la miezul noptii voi trece prin Egipt; (5) si toti intaii nascuti din tara Egiptului vor muri, de la intaiul nascut al lui Faraon care sade pe scaunul lui de domnie, pana la intaiul-nascut al roabei care sta la rasnita, si pana la toti intaii-nascuti ai dobitoacelor.’ (6) In toata tara Egiptului vor fi tipete mari, asa cum n-au fost si nu vor mai fi.)

Aceasta este o minciuna !

Dumnezeul Universului nesfarsit n-ar ucide copii nevinovati. Este o minciuna aceea ca ‘Dumnezeu a impietrit inima Faraonului’ astfel incat el, Dumnezeu, sa aiba motiv sa ucida copilasi nevinovati. Aceasta este o minciuna si o blasfemie ! In Bibie in Deuteronomul 28:16 Dumnezeu se zice ca ar fi spus: ‘Insa din orasele acestor popoare pe care Domnul Dumnezeul tau ti le-a dat drept mostenire sa nu cruti cu viata nimic din ceea ce respira.’ (nt – in varianta mea (‘Biblia sau Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament cu trimiteri’ publicata de Societatea Biblica) citatul apare mult diluat (‘Vei fi blestemat in cetate si vei fi blestemat pe camp.’)

Aceasta este o minciuna !

Dumnezeul spatiilor infinite nu a spus niciodata unor salbatici sa macelareasca oameni invinsi astfel incat ‘sa nu scape nimic din ceea ce este in viata.’ Este o simpla minciuna a salbaticilor pentru a-si justifica jafurile si omorurile contra vecinilor lor. Biblia nu este ‘cuvantul Domnului’. In Biblie in Iosua 10: 12, 13 se zice: ‘Atunci Iosua a vorbit Domnului in ziua in care a dat Domnul pe Amoriti copiilor lui Israel si spuse in fata lui Israel: ‘Soare, opreste-te deasupra Gideonului; si tu luna peste valea Ajalonului.’ (13) si soarele se opri, si luna statu pe loc pana ce oamenii se razbunara inpotriva dusmanilor.’ (n.t. – in varianta mea Iosua 10:12, 13 doar numele apar intr-o forma particulara: ‘Atunci Iosua a vorbit Domnului in ziua in care a dat Domnul pe Amoriti in mainile copiilor lui Israel si a zis in fata lui Israel: ‘soare, opreste-te deasupra Gabaonului; si tu, luna asupra vaii Aialonului !’ (13) si soarele s-a oprit, si luna si-a intrerupt mersul, pana ce poporul s-a razbunat pe vrajmasii lui.’)

Asta este o minciuna !

Dumnezeul Universului infinit nu a oprit niciodata soarele (adica vrea sa zica ca a oprit Pamantul sa se invarta) astfel incat o adunatura de salbatici sa poata avea timp sa macelareasca pe indelete o alta adunatura de salbatici.

Este o minciuna !

In Biblie in 1 Smauel 6:19 (Cartea intai a lui Samuel 6:19) scrie: Si El ii lovi pe oamenii din Bethsemesh pentru ca s-au uitat in chivotul Domnului, lovi din oameni 50 de mii saptezeci de oameni: si oamenii au plans ca Domnu’ ii lovise pe mare parte din oameni cu mare macel’. (n.t. – in varianta mea: ‘Domnul a lovit pe oamenii din Bet-Semes cand s-au uitat in chivotul Domnului; a lovit cincizeci de mii saptezeci de oameni din popor. Si poporul a plans, pentru ca Domnul ii lovise cu o mare urgie.’)

Aceasta este o minciuna !

Dumnezeul Universului nesfarsit nu ar macelarii oamenii dintr-un trib de salbatici doar pentru ca au tras cu ochiul la nimicurile superstitiei unui alt trib de salbatici….

Putem continua sa citam astfel de minciuni primitive din Biblie pana ametim, toate dovedind insa un singur lucru: Biblia nu este ‘cuvantul lui Dumnezeu’.

Tot ce va cer este sa cititi Biblia. Cititi-o cu o minte deschisa si veti fi socati ca ati putut sa credeti vreodata pentru un moment ca Biblia este ‘cuvantul lui Dumnezeu’. Chiar pana si unii crediniosi au vazut ‘veninul’ care se afla in Vechiul Testament. Stiu ca ei au jurat sa nu gandeasca cand citesc Biblia, sa nu rationeze, ci numai sa creada. Insa cativa dintre ei totusi, au facut un mic pas, de a se abate de la Vechiul Testament. Ei n-or sa recunoasca vreodata deschis, insa unii credinciosi crestini si-ar fi dorit ca Vechiul Testament sa nu fi fost vreodata scris. Se simt rusinati de vechiul Dumnezeu – si de macelul fara sens !

Il poti vedea acolo, in genunchi, ochii bine inchisi, mainile impreunate, capul plecat si creierul scos din priza. Insa in valtoarea scenelor inspaimantatoare din care sangele nevinovatilor tasneste valuri iar tipatele femeilor macelarite si al copiilor violati barbar, rasuna strident si sumbru, ceva se strecoara in mintea lui. Evolutia si moralitatea naturala au construit un circuit de siguranta in creierul lui, care impotriva propriei lui vointe, l-a facut sa isi foloseasca pentru un moment ratiunea si logica.

Cumva au realizat ca e ceva in neregula cu Vechiul Testament ! Nu pre stiau ei bine ce este in neregula, insa se parea ca este ceva acolo care nu este tocmai corect. Si astfel au evoluat. Au evoluat impotriva lor insisi – si au creat un nou Dumnezeu: Isus ! Amin, inca mai este o speranta pentru omenire !

Ajungem acum deci la Noul Testament si desi Noul Testament il citeaza pe Isus spunand in Matei 5: 17, 18: ‘Sa nu va ganditi cumva ca am venit sa distrug Legea cea veche sau profetii: N-am venit sa distrug, ci sa implinesc. (18) Ca adevarat este ce va spun, pana cand cerul si pamantul nu vor trece, nu va trece in nici un fel nici o bucatica din Lege pana ce nu s-a implinit totul’, Noul Testament este incercarea filosofului credincios sa creeze o noua idee de Dumnezeu pentru a scapa de sangerosul si funestul Dumnezeu tiranic din Vechiul Testament.

Ce fel de Dumnezeu este acest nou Dumnezeu? Stim ca Evanghelia cea mai veche din Noul Testament a fost scrisa dupa anul 78 AD, iar celelalte Evanghelii sunt chiar mai recente. Astfel stim ca citatele din noul Dumnezeu, Isus, au fost doar povesti orale pentru cel putin o generatie, iar in cele mai multe cazuri pentru mai multe.

Haideti sa vedem ‘ce se spune’ ca a spus Dumnezeu, potrivit Noului Testament.

Isus se afirma c-ar fi spus (Luca 14:26): ‘Daca vreun om vine la mine si nu uraste pe tatal lui, pe mama lui, pe sotia lui si pe ai sai copii, si pe fratii lui, si pe surorile lui, da, si propria lui viata, nu-mi poate fi ucenic.’

Acestea nu pot fi cuvintele Domnului !

Se afirma ca Isus ar fi spus (Matei 10: 34, 35, 36, 37): ‘Sa nu va-nchipuiti ca am venit sa aduc pacea pe pamant: Am venit nu ca sa aduc pacea, ci sabia. (35) Pentru ca am venit sa aduc dihonia intre om si tatal lui, intre fata si mama ei si intre nora si soacra. (36) Si dusmanii omului se vor gasi printre ai sai, din propria lui casa. (37) Cel ce-si iubeste mama sau tatal sau, atunci nu este demn de mine: si cel ce-si iubeste fiu sau fiica mai mult decat pe mine, atunci acela nu e demn de mine.’

Acestea nu pot fi cuvintele Domnului !

Cum putem sa regasim vreodata pacea cu astfel de dumnezei bantuind mintile oamenilor? Se afirma ca Isus ar fi spus (Matei 19: 29 si Marcu 10: 29): ‘Si oricine a lasat case, frati sau surori; sau tati or mame, sau sotii, sau copii, sau pamanturi de dragul numelui meu va primi insutit si va mosteni viata vesnica.’

Acestea nu pot fi cuvintele Domnului !

Se afirma ca Isus ar fi spus (Marcu 9: 43, 44, 45, 46, 47, 48): ‘Si daca mana ta te supara (n.t. – in varianta mea peste tot unde in varianta lui Fields apare ‘supara’ la mine apare ‘te face sa cazi in pacat’), tai-o: este mai bine ptr. tine sa intri in viata vesnica olog, decat sa te duci cu doua maini in iad, in focul care nu se stinge. (44) Unde viermele lor nu moare si focul nu se stinge. (45) Si daca piciorul tau te supara, taie-l; este mai bine sa intri in viata vesnica schiopatand, decat sa fi aruncat in iad intreg, in focul care nu se va stinge niciodata. (46) Unde viermele lor nu moare si focul nu se stinge. (47) Si daca ochiul tau te supara, scoate-l ; este mai bine ptr. tine ca sa intri in Imparatia lui Dumnezeu cu-n singur ochi, decat sa fi aruncat avand doi ochi in focul iadului: (48) Unde viermele lor nu moare si focul nu se stinge.’ Acestea nu sunt cuvintele Domnului; sunt cuvintele bolii mintale, ale dementei !

Se afirma ca Isus ar fi spus (Luca 12: 5): „Dar am sa va previn de cine trebuie sa va fie frica: Temeti-va de El, care dupa ce a ucis are puterea sa arunce in Iad; Va spun voua, temeti-va de El!”

Crestinismul se bazeaza pe frica si se perpetueaza prin frica. Acesta nu ar fi felul cum ar proceda un Dumnezeu adevarat, Dumnezeul necuprinsului Univers.

In Noul Testament, ca si in Vechiul Testament, putem sa gasim si sa citam spuse ale noului Dumnezeu pline de cruzime, absurde, care nu seamana cu ce ne asteptam ca ar zice un Dumnezeu adevarat. Spuse care noi stim ca sunt ale oamenilor, ale unor oameni cruzi, josnici, fara inima si tembeli. Cuvinte de ura si razbunare. Cuvinte care sa inspaimante si sa oprime. Acestea sunt cuvinte care sa dea putere preotului, bisericii si religiei.

Sunt cuvinte care sa distruga ratiunea si sa transforme mintea umana intr-un sclav.

Noi stim ca mitul lui Isus din Noul Testament a fost preluat din povestea celui care a infiintat cultul lui Eseene. Creatorul Eseeneismului a murit prin 88 î.e.n. si tot ce Isus „din Nazaret” se spune ca ar fi spus si facut, a fost scris aproape o suta de ani inainte de data cand se spune ca s-ar fi nascut Isus „din Nazaret”.

Din cultul eseenian al vechii religii ebraice, a aparut un nou Dumnezeu, un nou mit, o noua religie si un „Nou Testament”. Insa munca pozitiva a filozofului religios care a creat Dumnezeul din Noul Testament, a fost deformata si corupta de religia organizata. Mitul lui Isus din Noul Testament, nu mai seamana cu acel conducator bun si amabil al adeptilor lui Eseene, care a trait, a suferit si a murit cu putin inainte de 2000 de ani in urma.

In Noul Testament gasim un Dumnezeu care s-a dezvoltat in perioada primelor secole ale existentei religiei crestine. Crestinismul s-a dezvoltat prin ura religioasa. Cei slabi era numiti eretici si invataturile lor erau suprimate in cel mai brutal mod, astfel crestinismul care a supravietuit, este ortodoxia (n.t. – aici cu sens de fundamentalism religios) celui puternic si crud.

Fundamentalismul religios l-a distrus pe blajin si a umplut in schimb Crestinismul cu ura, foc si manie.

Mireanul crestin si predicatorii de duzina de la TV, care au atat de mare influenta si care atrag prin retorica emotionala, astazi nu realizeaza decaderea si deteriorarea care s-a produs in Crestinism in perioada formarii sale. Pozitivul din povestea originala a fost marginalizat, iar urâtul si raul i-a luat locul. Ideea de CHIN ETERN ca si ideea de iertare usuratica a pacatelor, a aparut si s-a pietrificat in dogma si doctrina. In Noul Testament a aparut un Dumnezeu, mult mai rau decat cel din Vechiul Testament. Tot atat de rau pe cat este mai rea TORTURA ETERNA decat somnul vesnic, tot atat de rau pe cat este mai rau sa arzi PE VECIE, decat pur si simplu sa dispari! In contrast cu Dumnezeul din Vechiul Testament, Dumnezeu din Noul Testament nu se multumeste cand victimele sale zac moarte la pamant: „Fiul lui Dumnezeu” nu numai ca a continuat traditia familiei, dar a depasit cele mai salbatice asteptari ale Tatalui… Daca suntem asa de cruzi sa credem Biblia, trebuie sa credem ca Dumnezeul Noului Testament PEDEPSESTE PE CEL MORT IN MOARTE! Acest Dumnezeu a gasit o metoda sa-i tortureze chiar si pe acei care au platit cu viata, supremul pret pe care o fiinta il poate plati. Dumnezeul Noului Testament si-a instalat camera de tortura acolo de unde nu poti sa scapi de ea, acolo unde moartea nu poate fi binevenita eliberare… „Chinul etern”, „arderea pe vecie”, aceasta ingrozitoare credinta, acesta haina nedreptate infaptuita continuu si etern, a devenit inima si baza religiei crestine. Oamenii nu cred gândind, nu cred dintr-o dorinta de bunatate sau piosenie, ci datorita fricii – o frica in starea cea mai pura, o frica devastatoare, o frica care „amorteste” creierul. Ei cred pentru ca le este frica sa gândeasca, le e frica sa-si puna intrebari. Ei isi tin mintea blocata la nivelul infantilitatii, cu frica de a deveni un barbat adult sau o femeie adulta. Ei cred pur si simplu pentru ca le este frica sa nu creada!

Cei care cred in Iad nu pot cunoste niciodata adevarul, pentru ca sunt orbiti de frica. Ideea de iad a fost creata pentru a institui o dictatura in materie de credinta, iar cei care cred in ea, traisesc sub o tiranie cu mult mai mare decat orice ar putea crea vreodata un tiran in viata reala. Ei cred ca sunt tot timpul sub ochiul ager al tiranului! Ei cred ca orice cuvant este inregistrat, ca orice actiune personala este notata, chiar si cele mai intime ganduri ale lor fiind cunoscute si judecate de catre crudul stapan al eternei si nemiloasei pedepse. La astfel de credinciosi, fiece act si gând, sunt rezultatul direct al fricii. Ei sunt realmente de compatimit!

Aceasta dogma a Infernului a distrus insesi bazele moralei. Forta primara a moralei sta in sentimentul de empatie; in a simti suferinta altora si a-ti pasa! Dogma Infernului a distrus acest fundament pe care se aseaza morala. Ne cere sa credem ca o mama ar putea sa stea voioasa si senina in ceruri si sa se uite la fiul ei neascultator sau la fiica sa neascultatoare, arzand si suferind in Iad PENTRU VECIE. Detest o credinta care poate face oamenii asa de lipsiti de mila!

N-as putea fi nicicand un crestin! N-as putea fi nicicand fericit intr-un Rai, stiind ca exista oameni suferind PE VECIE in Iad.

Resping ideea ca exista Iad!

Resping ideea ca exista un Dumnezeu razbunator!

Nutresc o mare simpatie pentru oameni, pentru durerile lor, pentru suferintele lor, pentru simtirile, ratacirile si sperantele lor. Si neg ca o carte care spune minciuna ca exista o nedreptate atat de mare si nesfarsita ca Iadul, ar putea fi „cuvântul lui Dumnezeu”!

Pe la inceputul acestui secol, au fost facute si publicate mai mult de o suta de studii care puneau sub semnul intrebarii istoricitatea lui Isus. A fost Isus un personaj istoric real, sau a fost un mit? Una din cele mai faimoase carti pe aceasta tema a fost „In cautarea personajului istoric Isus” a lui Albert Schweitzer. Cartea a fost publicata pentru prima oara in 1906. In paginile ei, Schweitzer conchidea: „Isus din Nazaret care si-a oferit serviciile ca Mesia, care a propavaduit etica „Imparatiei lui Dumnezeu”, care a infiintat „Imparatia Cerului pe pamant” si care a murit ca sa dea finala consacrare operei sale, nu a existat in fapt niciodata.” (pag. 398)

Istoria si stiinta ne spun ca Isus nu a fost un dumnezeu ci un mit; un Isus din Nazaret nu a trait in timpul in care se spune ca Isus ar fi trait si nimeni in timpul acela nu a facut lucrurile care se spune ca au fost facute de Isus. Stim astazi unde isi are originea mitul lui Isus si cum s-a nascut. Descoperirea adevarului despre Noul Testament este unul dintre miracolele cele mai mari ale lumii moderne. Este ca si cum ar exista intr-adevar un Dumnezeu si acest Dumnezeu si-ar fi zis: „Ajunge cu acest mit care a produs atat de multa ura si necaz, atat de mult razboi si persecutie, atat de multa tortura si suferinta! Ii voi pune capat inainte sa distruga intregul Pamant.”

Care sunt aceste „miracole” care au revelat adevarul despre originile mitului lui Isus, al Crestinismului si al Noului Testament ? In decembrie 1945, in Egiptul superior au fost descoperite un grup de 52 de suluri gnostice care datau din jurul anului 148 AD. Aceste prime suluri ne dau informatii despre lupta intre diferitele doctrine si incertitudinea din jurul Crestinismului timpuriu. In 1947, a avut loc o a doua descoperire incredibila. In Qumran. Pe litoralul Marii Moarte, la aproximativ 24 km de Ierusalim au fost descoperite un alt important numar de suluri stravechi. Aceste suluri sunt cunoscute ca „Sulurile de la Marea Moarta”. Impresia lasata publicului a fost ca acolo au fost descoperite doar cateva suluri, doar cele descoperite in prima grota. Insa realitatea este ca au fost descoperite sute de suluri, acestea fiind mai vechi cu aproximativ o mie de ani decat orice alta copie cunoscuta a Bibliei, ele continand toate cartile Vechiului Testament mai putin Estera. Mai sunt deasemenea alte suluri care au fost scrise cu o suta de ani mai inainte de perioada in care se spune ca ar fi trait Isus din Nazaret; ele contin „Predica de pe Munte” si alte farame de bunatate si intelepciune atribuite lui Isus. Ele nu contin insa nici una din zicerile haine ale lui Isus: Acestea au fost adaugate mai tarziu…. Aceste vechi suluri pur si simplu distrug orice credibilitate a bazei istorice a Crestinismului, dovedind ca Noul Testament isi are originea in scrierile istorice, „neinspirate”, ale oamenilor. Aceste suluri nu au fost prezentate in mod onest publicului. Este straniu ca ceea ce Dumnezeu cauta asa asiduu sa aduca la suprafata, „oamenii Domnului” sunt atat de hotarati sa ascunda! Religia este o afacere de anvergura, care „invârte” miliarde de dolari, iar cei care detin pozitii de profit si prestigiu in acest business, nu vor permite ca un biet adevar sa devina o amenintare pentru religie.

Cum credeti ca ar fi Dumnezeu daca ar fi sa existe intr-adevar un Dumnezeu? Dumnezeu ar fi drept, ingaduitor, bun, de nadejdie, inteligent si intelept. Pe scurt, Dumnezeu ar fi toate acele lucruri care Dumnezeul Bibliei crestine nu este! Un Dumnezeu adevarat ar fi mai bun decat cel mai bun dintre noi, nu mai rau decat cel mai rau dintre noi! Daca era Dumnezeu, nu ar fi razboi, nu ar fi rautate, nu s-ar muri de foame, nu ar exista suprapopulare, poluare, mizerie, religie, napasta si boala; nu ar fi dogme, doctrine si crezuri! Nu ar fi nevoie sa se creada prostii si nu ar exista frica de a-ti folosi judecata. Chiar stiinta, filosofia si ratiunea ar fi respectabile, daca ar exista un Dumnezeu. Pe cinstite acum! Cine s-ar inchina la un Dumnezeu ca Dumnezeul Bibliei!?? Nu o persoana care gandeste!

Cu siguranta nu o persoana blânda si draguta, nu o persoana dreapta sau iubitoare. Trebuie sa fie o persoana infricosata. O persoana atat de inspaimantata incat nu gândeste si care pur si simplu se prabusesete si se târaste in fata unui tiran. Numai un las s-ar putea inchina orbeste tiranului ucigas, sângeros si razbunator pe care Biblia ni-l descrie ca fiind „Dumnezeu”. Eu NU ma voi inchina unui astfel de Dumnezeu!

Nu pot crede si nu voi crede intr-un astfel de Dumnezeu. Este o minciuna. Este o blasfemie si o murdarire impotriva insasi ideii de Dumnezeu. Biblia nu este „cuvantul lui Dumnezeu”.

Cu un Dumnezeu ca cel al Bibliei, nici nu mai avem nevoie de un Diavol… Cand studiem Bblia trebuie sa ne punem serios intrebarea daca nu am fost cumva indrumati gresit in mod intentionat si facuti sa ne inchinam elementelor negative in locul celor pozitive… Trebuie sa ne punem serios intrebarea daca „credinta” nu este cumva partea negativa, iar „indoiala” cea pozitiva a religiei. In definitiv intotdeauna cei care au muscat adânc din „fructul cunoasterii binelui si raului” – exact fructul pe care Biblia ni-l interzice! – au fost cei mai drepti, cei mai blânzi, cei mai morali si cei mai respectabili.

Sa fi avansat lumea asa de mult oare, incat ceea ce parea bun pe timpul celor care au scris Biblia, este considerat rau astazi? Haideti sa ne gandim la asta! Daca Biblia nu este cuvantul lui Dumnezeu si evident nu este, atunci haideti sa ne gandim cine a scris Biblia si mai ales de ce. Daca Biblia nu este cuvantul lui Dumnezeu, si evident nu este, atunci haideti sa ne gandim cine a scris Biblia si mai ales de ce.

Biblia a fost scrisa de preoti primitvi, insa acei preoti primitivi erau invatatii vremii lor. Ei erau gânditorii si datatorii de legi. Autoritatea lor izvora din pretentia ca vorbeau in numele Domnului. Omul primitiv era usor de prostit si adesea preotul din vechime se prostea pe el insusi, exact asa cum anumiti preoti sinceri se inseala astazi la rândul lor pe ei insisi. Preotii care au scris Biblia s-au straduit din toate puterile si au incercat sa produca ceea ce s-a vrut „ultimul racnet” in materie de cunoastere si morala pentru timpul lor. Aceasta carte care este Biblia, a reprezentat atunci esenta celor mai bune cunostinte, celor mai inalte criterii morale si celor mai avansate interpretari ale lumii. Era cat de sus au putut ei ajunge atunci cu gândirea. Si au crezut ca era atat de sus, incat niciodata vreo minte nu s-ar putea duce mai sus de atât. Astfel au facut cât au putut ei mai bine si au numit aceasta „cuvantul lui Dumnezeu”. Acest „ultim racnet” al acelui timp, este insa mai jos de genunchiul broastei pentru omul modern…. Omenirea a avansat in decursul miilor de ani care au trecut de când a fost scrisa Biblia, iar nivelul nostru de cunoastere si inaltele noastre principii morale de astazi, ne spun ca acest ultim racnet, Biblia adica, nu este cuvantul lui Dumnezeu. Astazi avem o nevoie disperata de a gasi un nou Dumnezeu – un Dumnezeu care sa nu fie o insulta la adresa inteligentei noastre – un Dumnezeu care sa fie atât de mare cat nesfarsitul cosmos. Un Dumnezeu drept care sa nu aiba galaxii „alese” si forme „preferate” de viata: o forma de viata care sa-i fie spus sa macelareasca alte forme de viata. Avem nevoie disperata de un Dumnezeu care sa ne porunceasca sa gândim in loc de a crede si a ne inchina. Avem nevoie de un Dumnezeu care sa ne civilizeze, nu de unul care sa ne faca salbatici. Insa nu trebuie sa fim atat de absurzi si naivi, ca vechii preoti ce au scris Biblia. Nu trebuie iar sa dam din noi tot ce poate fi mai bun si avansat astazi, sa cream o alta „Biblie” si sa spunem apoi „crede !” Cat de curand s-ar intampla din nou ca generatiile viitoare sa priveasca ca animalice cele mai inalte standarde morale ale noastre, ca si copilaresti cele mai inalte culmi intelectuale actuale, iar viziunea noastra despre lume ca fiind primitiva? Cat de curand se vor gasi copii copiilor nostrii, impartiti din nou, cu viitori preoti fundamentalisti insistand ca acesta carte a noastra este „cuvantul Domnului”, iar cativa eretici ai viitorului spunand: „Este doar delirul prostiei”. Nu trebuie sa tinem pe loc viitoarele generatii blocate la nivelul nostru! Haideti sa ne ridicam pe vârful picioareleor si sa facem un semn, dar lânga acest semn sa scriem: „Pune-ti intebari si creste!” Astazi, cunostintele noastre cele mai avansate NU sunt „cuvantul Domnului”, iar cea mai inalta intelepciune a oamenilor care au trait si gândit acum mii de ani, NU este „cuvantul lui Dumnezeu”. Exista un singur lucru pe care intotdeauna intelepti si eretici deopotriva l-au stiut, pe care filosofi si oameni de stiinta il stiu de generatii, un lucru pe care chiar teologii il stiu astazi, un lucru care elibereaza mintea omului si alunga frica. A venit timpul ca victimele insele sa afle acest lucru: Biblia nu este „cuvantul lui Dumnezeu”!

ZIUA II – PARTEA II
Pentru mii de ani, Crestinismul si Biblia au esuat in a aduce pacea si armonia in lume. De fapt, Biblia a fost responsabila de unele din cele mai diabolice masacre si persecutii cunoscute in istorie. Astazi aceste fapte istorice sunt scoase din cartile noastre de istorie. Omenirea sta astazi intre trecut si viitor, asa cum nicicând n-a stat pana acum. Cu totii stim ca exista de asemenea posibilitatea, ca omenirea sa nici nu aiba un viitor; ca ne-am putea autodistruge. Daca este sa supravietuim acestei ere atomice, va trebui sa gasim un nou mod de a gândi, astazi nu mai putem crede orbeste si urâ pe cei ce cred in mod diferit de noi. In schimb, trebuie sa gasim noi metode pentru a uni omenirea, noi metode de a indeparta limite si bariere inutile. Trebuie sa gasim solutii pentru a indeparta cauza urii. O mare parte din ura si necazul pe care il vedem astazi in lume, se bazeaza pe iluzia ca Biblia este „cuvantul lui Dumnezeu”.

Nicand nu a existat o sursa mai mare de ura ca supozitia ca „Noi infaptuim vrerea Domnului”, ca noi avem „Adevaratul Cuvant al lui Dumnezeu” care ne conduce si ca menirea noastra este aceea de a distruge ceva „centre ale raului” prin lume. De-a lungul istoriei, aceasta iluzie a fost responsabila de cele mai groaznice razboaie si atrocitati.

Aceasta iluzie poate distruge lumea! Nu exista azi un conflict in lume, care sa nu isi aiba radacina in diferenta de opinii religioase; evreii, crestinii si musulmanii, se macelaresc intre ei in Liban, catolici si protestanti se ucid intre ei in Irlanda. Si oare cât din ura noastra pentru Rusia si comunism, nu izvoraste din faptul ca ei au ales sa institue Ateismul.

Cand citim ca teroristi musulmani vor sa bage un camion ticsit cu exploziv intr-o cladire si ca vor muri ei insisi astfel, in al lor „razboi sfant”, suntem capabili sa recunoastem asta ca o forma de nebunie.

Cand insa auzim un crestin fundamentalist predicand „Nici o coexistenta cu comunismul fara Dumnezeu!”, ar trebui sa stim, ca asta este tot atat de nebunesc in epoca noastra atomica.

Cand citim ca un influent lider crestin a reafirmat dogma medievala ca controlul nasterilor si contraceptivele sunt imorale si impotriva Bibliei, va trebui sa ne dam seama de asemenea ca aceasta este curata boala mintala in a noastra lume supra-populata. Astfel de invataturi tin de trecut, un trecut plin de ura, razboi si persecutii; un trecut plin de credinta oarba si iluzii religioase. Astazi jucam o carte pentru totdeauna.

Astazi trebuie sa gasim un nou mod de a gândi, o noua abordare a problemelor noastre. Nu mai putem sa ne bagam capetele in nisipurile superstitiei si sperantei desarte ca „Dumnezeu” ne va proteja; aceasta speranta a esuat mult prea des. Acei care studiaza istoria stiu asta.

Acei care au stiut ca Biblia nu este „cuvantul lui Dumnezeu”, au adus Renasterea si au salvat omenirea de intunericul Evului Mediu.

Acei care au stiut ca Biblia nu este „cuvantul lui Dumnezeu”, au avut intelepciunea sa faca din America o natiune libera.

Acei care au stiut ca Biblia nu este „cuvantul lui Dumnezeu”, ne-au dat fiece mare progres in stiinta si filosofie.

Si aceei care stiu ca Biblia nu este „cuvantul lui Dumnezeu”, sunt singurii care pot conduce omenirea la pace si ii pot asigura acesteia supravietuirea.

Biblia, ca si toate celelalte „carti sfinte” sunt ale trecutului. Daca omenirea nu reuseste sa depasasca aceste relicve barbare care ne despart si produc atâta ura, nu putem spera sa avem un viitor. Nu putem spera sa supravietuim nici macar o alta generatie. Daca omenirea spravietuieste, generatiile viitoare vor cunoaste aceste timpuri ca „evul propagandei”, timpul urii motivata de intoleranta pentru opinia aproapelui. Generatiile viitoare se vor mira cum in ciuda tehnologiei moderne si a abundentei masive de cunostinte stiintifice, am putut totusi ramane inradacinati in legende primitive ale vremurilor de mult apuse; se vor mira cum n-am putut vedea raul si pericolul inchinarii la un faliment istoric. Daca omenirea supravietuieste acestui ev religios, generatiile viitoare se vor uita la instrumentele noastre de razboi si se vor indoi de faptul ca am fost sanatosi mintali, exact asa cum noi ne uitam la instrumentele de tortura ale trecutului ev religios si ne indoim de sanatatea mintala a celor care le-au produs si folosit.

Deja iluzia ca Biblia este „cuvantul lui Dumnezeu” a corupt in mod periculos ratiunea de a fi a Americii in lume. Superabundentza de propaganda religioasa din America zilelor noastre, ne-ar putea face sa credem ca principalul scop al acestei natiuni este pastrarea si expansiunea religiei crestine. Insa aceasta nu este adevarat. Natiunea noastra nu este si nu trebuie sa devina câmpul de lupta al religiei crestine. Lupta noastra in lume este pentru apararea libertatii. Sa ne-o pastram pe-a noastra si in masura posibilului, sa-i ajutam pe altii sa si-o obtina sau sa si-o pastreze pe a lor.

Aceasta natiune nu combate „Ateismul cel fara Dumnezeu” si nici „Comunismul Ateu” si nici un alt grup sau natiune careia i-au fost aplicate etichete de ura crestina. Noi ca natiune, ne opunem comunismului pentru ca si Comunismul, ca si Crestinsmul, este o forta ideologica care distruge drepturile omului si libertatea. De fapt nu este treaba noastra daca o alta natiune sau un alt individ, crede sau nu in Dumnezeu. Singura noastra gija este ca fiecare individ trebuie sa aiba libertatea sa decida in ce crede. Si ca acesti indivizi sa aiba dreptul sa isi exprime, sa-si publice si sa-si urmeze aceasta credinta a lor in prefecta siguranta. Pe scurt, singurele noastre interese in lume sunt exact acele idealuri pe care a fost caldita aceasta mare natiune a noastra. Aceasta afirmatie nu este in nici un fel o concesie facuta comunismului, este doar o afirmare a hotararii noastre de a fi si de a ramâne o natiune libera, un popor liber. Acei care au gustat adevarata libertate, nu pot in veci sa se intoarca la sclavia mentala a unei credinte opresive. Este pe de-a intregul corect sa spui: „Mai bine mort decat crestin sau comunist!”

Cand George Washington a fost presedinte in 1796, a incheiat un tratat de pace si prietenie cu Tripoli. Acest tratat zice: „Intrucat guvernul Statelor Unite nu este nicicum bazat pe religia crestina nu are nici un caracter de ostilitate impotriva legilor, religiei sau serenitatii musulmanilor…. nici un motiv decurgând din diferente de opinii religioase nu va trebui sa afecteze sau sa intrerupa armonia existenta intre aceste doua tari.” Acest tratat care a capatat caracter de lege odata cu semnatura presedintelui John Adams, dovedeste ca Parintii Natiunii au recunoscut religia ca fiind sursa urii si a razboiului. Dovedeste deasemenea, ca Statele Unite n-au fost, nu sunt si nu trebuie sa devina o natiune crestina. De ce n-am putea scrie si noi oare astazi, un tratat care sa aiba marea intelepciune de care a dat dovada tratatul cu Tripoli? De ce n-am putea spune Rusiei: „Intrucat guvernul Statelor Unite nu este nicicum bazat pe religia crestina si nu are nici un caracter de ostilitate impotriva legilor, religiei sau serenitatii ateilor…. nici un motiv decurgand din diferente de opinii religioase nu va trebui sa afecteze sau sa intrerupa armonia existenta intre aceste doua tari.” Astazi, un astfel de tratat ar indeparta principala sursa de ura si am putea continua cu efortul de a ne intelege reciproc si sa aducem o speranta de pace si supravietuire. Cel mai mare obstacol in calea pacii si supravietuirii este prosteasca, irationala iluzie, ca Biblia este „cuvantul lui Dumnezeu”. Daca este sa ne salvam copii si lumea, trebuie sa acceptam faptul ca Biblia nu este „cuvantul lui Dumnezeu”.

Penibila Istorie a Sinoadelor Ecumenice, sau când popii se omoară şi se înjură între ei

MARTURIA SFINTILOR PARINTI DIN CEL DE-AL PATRULEA SECOL

EUSEBIU

Eusebiu, istoricul eclezial (340 A.D.), a impărtit cartile Noului Testament in trei clase, recunoscute, controversate si eretice (Eusebiu, Istoria bisericii). Cele recunoscute includeau cele patru Evanghelii, Faptele, cele treisprezece Epistole Paveliste (deci mai putin Către Evrei), Prima a lui Ioan şi Prima a lui Petru. Asupra acestora, zice el, nu existau controverse. Cele controversate se imparteau la randul lor in doua subclase: cele in general cunoscute si recunoscute de cei mai multi, si anume „A lui Iacov”, „A lui Iuda”, „A doua a lui Petru”, „A doua a lui Ioan” si „A treia a lui Ioan”, dintre care nici una nu e disputata astazi (cel putin la cat se cunoaste la nivelul laicului de rand, lumea specialistilor fiind insa, alta mancare de peste) si cele ‘false’ incluzand „Faptele lui Pavel”, „Pastorul din Hermas”, „Apocalipsa dupa Petru”, „Epistola lui Barnabas”, „Evanghleia dupa Evrei”, „Invataturile Apostolilor” si „Apocalipsa dupa Ioan”, aceasta din urma fiind insa in Biblia noastra azi. Cartile „eretice” includeau „Evanghelia dupa Petru”, „Evanghelia dupa Matei” (nu cea care este acum in Biblie, ci alta), „Faptele Apostolilor” a lui Andrei” si „Faptele Apostolilor” a lui Ioan. Insa, „Epistola lui Iuda” care este in Biblia actuala si pe care Eusebiu o claseaza ca „in general recunoscuta”, in alt loc o considera ca „falsa” (Eusebiu, Istoria bisericii), iar de „Apocalipsa dupa Ioan” zice ca „posibil ar trebui sa fie printre cartile recunoscute, insa unii o resping”. Tare nedefinit si vag mai era in capul „Parintilor”, ce trebuie si ce nu trebuie sa cuprinda Biblia . . . . O regula stricta si de neschimbat asa cum avem noi astazi, ei la 100, 200, sau 300 de ani de la crucificarea lui Isus nu aveau. Eusebiu era un Episcop al Bisericii Estului, si asa cum cititorul va observa pe masura ce inaintam, Biserica se va lepada de Apocalipsa.

CHIRIL, EPISCOPUL IERUSALIMULUI

Chiril, Episcopul Ierusalimului (356 A.D.) este un membru al Biserici Estului, si a facut un catalog care includea cartile ce se gasesc actualmente in Noul Testament mai putin Apocalipsa, spunand: ‘Sa excludem tot ce ramane in afara de acestea, iar ce nu se citeste in biserica, de asemenea nu trebuie sa fie citit nici in afara ei’ (Cateh. Lect.).

SINODUL DE LA LAODICEEA [CU 150 DE ANI MAI TARZIU, . . . AUTORITATE LOCALA DAR NU GENREALA]

Mai mult de trei sute cincizeci de ani ai trecut, si a devenit evident ca Sfintii Parinti nu se puteau pune de acord ce carti trebuie sa compuna Biblia, iar Sinoadele intra in scena pentru a regla problema cum se cuvine. Prima intrunire crestina la care problema Canonului a fost un punct aparte pe ordinea de zi, a fost cel tinut in Laodiceea in 365 A.D. Tertulian mentioneaza intr-adevar, ca Sinoadele s-au aplecat asupra canonicitatii cartilor pe timpul sau (Dr. Pudic), insa autoritatea lor a fost una locala si nu generala. Jerom spune deasemenea ca Sinodul de la Niceea, includea intr-o lista canonica adoptata „Iudit” (Davidson, Canonul), insa eu nu am reusit sa gasesc o dovada solida ca la Sinodul de la Niceea s-a discutat vreun pic despre Canon, desi este o impresie quasi-generala ca da. Povestea care circula, este ca toate cartile in disputa au fost puse sub masa intrunirii, si dupa o rugaciune cele canonice au sarit de dedesubt, celelalte ramanand unde au fost puse. Povestea este istorisita pentru prima oara de catre Johannes Pappus, un cleric luteran care a trait intre anii 1549 si 1601 in lucrarea sa de istorie a bisericii. Tine de fabulos, evident, si provine probabil din faptul ca la Sinodul de la Calcedon Evangheliile au fost puse la mijlocul adunarii (Westcott, Canonul).

Sinodul de la Laodiceea nu a fost un Sinod general al bisericii, insa lista sa canonica a fost adoptata de catre intreaga biserica, asa incat virtual a fost prima luare de pozitie generala in legatura cu continutul Bibliei. A fost o adunare de 22 pana la 32 de clerici (numarul variaza de la o sursa la alta) din Lidia si Frigia. Oricare ar fi numarul exact al participantilor, asa-numitii eretici ai timpului au avut o majoritate a voturilor prezente (Davidson, Canonul Bibliei). Hotararea sa finala suna cum urmeaza: ‘Psalmii compusi de persoane individuale nu trebuie sa fie citite in biserici, ci numai cartile canonice ale Noului Testament. Aceste carti trebuie sa fie citite:’ Si urmeaza lista pe care o avem noi astazi, cu exceptia omiterii Apocalipsei. Acest Sinod este important pentru ca pentru prima data se aude o voce cu autoritate in legatura cu ceea ce trebuie si ceea ce nu trebuie sa fie citit si pus in drepturi.

ATANASIE, EPISCOPUL ALEXANDRIEI

Atanasie, Episcop al Alexandriei (365 A.D.) era contra lui Eusebiu si clerului de la Laodiceea, iar cand Laodiceea a declarat ca Apocalipsa nu este in Biblie, acesta a promulgat imediat o lista canonica in care declara ca este. In Canonul sau, el numeste – zice el – numai acele carti in care erau proclamate doctrinele Dumnezeirii, si la care nici un om nu poate adauga nimic, si nu poate scoate nimic. Totusi, el a omis „Estera”, pe care biserica a adaugat-o de atunci in continuu, si deasemenea a adaugat „Baruh” si „Epistolele lui Ieremia”, pe care biserica le-a scos de atunci in continuu (Atanasie) *. El declara in mod explicit ca „Estera” nu face parte din Biblie si o plaseaza pe un nivel cu „Pastorul din Hermas” si o carte numita „Doctrinele Apostolilor”. El termina spunand: ‘Sa nici nu mentionam scrierile apocrife.’ Devenise obosit de controversa . . . . .

AMFILOCHIE, EPISCOP DE ICONIA (365 A.D.)

Amfilochie, Episcop de Iconia, accepta in Biblia sa cele patru Evanghelii, „Faptele” si cele patrusprezece „Epistole” ale lui Pavel, adaugand: „Insa unii sustin ca Epistola catre Evrei este falsa si eretica; Dar daca purcedem mai departe ce ramane? Din Epistolele Catolice unii sustin ca trebuie sa acceptam sapte, altii trei doar, una a lui Iacov, una a lui Petru si una a lui Ioan . . . Apocalipsa dupa Ioan, din nou, unii o considera (printre Scripturi); insa majoritatea totusi zic ca e falsa. Acesta va fi cel mai exact (fidel) canon al Scripturilor inspirate.’ Cineva nu poate sa spuna clar ce considera el de fapt ‘cel mai fidel canon’, insa ne arata din nou cat de total ne-rezolvata ramanea problema in legatura cu ce trebuia sa fie considerat si ce nu trebuia sa fie Noul Testament al lui Cristos, si dupa cum vedem, totul era chestie de pura opinie personala. Cuvintele sale de incheiere arata ca la timpul sau nu exista nici o lista canonica genreal acceptata.

OPATATU DIN MELA (370)

Opatatu din Mela omitea Catre Evrei (Davidson, The Canon of the Bible, pag. 193).

GRIGORIE DIN NAZIANZ (389 A.D)

El dadea ca „Nou Testament” cele patru Evanghelii, Faptele, cele patrusprezece Epistole Paveliste si cele sapte Epistole Catolice, adaugand, „Acestea sunt toate cartile inspirate; daca exista vreuna in afara de acestea, atunci acelea nu sunt (Scripturile) cele adevarate”. El apartinea Bisericii Estului, si in consecinta ca toti ceilalti respingea „Cartea Apocalipsei” (dupa Ioan).

Prin cele sapte Epistole Catolice se intelege intotdeauna a lui Iuda, Prima a lui Petru, A doua a lui Petru, Prima a lui Iona, A doua a lui Ioan, A treia a lui Ioan si a lui Iuda. De ce sunt ele numite ‘catolice’, nimeni nu stie. Orice explicatie a numelui este o presupozitie.

SFANTUL AUGUSTIN (390 A.D.)

Noul Testament al Sfantului Augustin era acelasi cu cel al nostru de azi. Influenta Sfantului Augustin in fixarea Canonului biblic, a fost mai mare decat a oricarui alt Parinte in afara de Irineu, si mai mare decat a oricarui Sinod Ecumenic. Oamenii atribuie azi lui Dumnezeu, ceea ce de fapt practic, a fost lucrare omeneasca a unui singur om: Augustin. Cand Sinodul Ecumenic decidea asupra Canonului si aceasta decizie devenea spirit intrupat pentru intreaga biserica, ceea ce se intampla de fapt era ca un singur om, conducatorul Sinodului, decidea pentru toti; cand existau indoieli asupra autoritatii unei carti competenta profesionistilor nu era implicata in rezolvarea cazului, pentru ca membrii adunarii . . . nu posedau niciuna. Tot ce spuneau ei era: „Ce au zis cei mai dinaintea noastra?” Profesorul Davidson spune: „In legatura cu Noul Testament, Sinoadele care intocmeau liste canonice ale cartilor sacre isi insuseau opinia vreunui leader al adunarii ca Augustin, impreuna cu ce a consacarat traditia anterioara. La acestea nici un membru al sinodului nu-si exersa facultatea sa critica sau rationamentul; era simplu: o adunare decidea sumar problema devenita mai apoi lege de necontestat. Episcopii au mers intotdeauna pe urmele traditiei si autoritatii”. (Davidson, Canonul Bibliei).

In 393 A.D. un Sinod intrunit la Hipo in Africa a luat in discutie Canonul si a adoptat integral lista Sfantului Augustin, spiritul dominant al adunarii.

In 397 A.D., s-a tinut cel de-al treilea Sinod al Cartaginei. Sfantul Augustin a fost din nou prezent. A adoptat o hotarare dupa cum urmeaza: ‘S-a ajuns la concluzia ca in afara Scripturilor canonice, nu trebuie sa se citeasca nimic in biserica sub titlul de Sfintele Scripturi. Scripturile canonice sunt acestea:’ Urmeaza lista cartilor pe care le avem azi in Biblie, cu exceptia catorva schmbari in ordinea lor.

DIDIMOS DIN ALEXANDRIA (392 A.D.)

Didimos din Alexandria ne spune ca „A doua a lui Petru”, era considerata pe timpul sau ca falsa, totusi era citita (Westcott, Canonul Noului Testament). In timpurile bisericii primare se citeau in biserici carti, care se cunostea ca sunt false si nu erau in Canon. In timp, multe dintre acestea si-au gasit drumul in Noul Testament. Azi, ‘A doua a lui Petru’, nu numai ca este citita in biserici, dar este considerata ca adevarata si este in Biblie. Si daca vreun preot, considerand asa cum faceau Sfintii Parinti ca este falsa ar vrea sa spuna asta, nu ar indrazni, pentru ca ‘ar tulbura credinta enoriasilor sai’. Pentru o astfel de fapta, ar fi afurisit si s-ar gasi fara mijloacele de existenta pentru el si familia sa. Astfel reuseste ecleziasticismul sa faca oamenii ipocriti, obligandu-i pe acestia sa ne spuna noua ca e adevarat, ceea ce ei crede ca e fals. Acest lucru se intampla azi, asa cum s-a intamplat si ieri, multi dintre preoti stiind mai mult decat lasa sa se vada doar de dragul salariului.

MARTURIA SFINTILOR PARINTI DIN CEL DE-AL CINCILEA SECOL

SFANTUL IOAN HRISOSTOM (CRIZOSTOM) (407 A.D)

Sfantul Hrisostom nu folosea „A doua a lui Ioan”, „A treia a lui Ioan”, „A doua a lui Petru”, „A lui Iuda” si „Apocalipsa dupa Ioan” (Westcott, Canonul Noului Testament), toate acestea fiind azi in Biblie. In schimb, includea in Canonul sau „Intelepciunea lui Isus” (Westcott, Canonul Noului Testament), carte care azi nu mai e in Biblie.

TEODOR DIN MOPSUESTIA

Teodor din Mopsuestia respingea Epistola lui Iacov, A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan, A treia a lui Ioan, A lui Iuda si Apocalipsa lui Ioan (Westcott, Canonul Noului Testament), carti care astazi le avem in Biblie.

TEODORET, EPISCOP DE CIR

Teodoret respingea A doua a lui Ioan, A treia a lui Ioan, A doua a lui Petru, A lui Iuda si Apocalipsa lui Ioan (Idem).

MANUSCRISELE BIBLIEI GRECESTI

Exista trei importante manuscrise ale Bibliei grecesti, Sinaiticul, Vaticanul si Alexandrinul. Ele sunt ‘Curtile de apel’ in toate cazurile de texte in disputa, iar listele lor canonice sunt de aceea foarte importante.

Manuscrisul Sinaitic, este acela gasit de Tischendorf in Manastire Sfanta Caterina de la Muntele Sinai in 1859, fiind probabil cel mai vechi codex (codice, adica manuscris) al Noului Testament, datand din cel de-al patrulea secol dupa Cristos. Contine cele patru Evanghelii, cele patrusprezece Epistole ale lui Pavel, Faptele, cele sapte Epistole catolice, Apocalipsa lui Ioan, Epistola lui Barnabas si o parte din Pastorul din Hermas, dintre care ultimele doua nu mai sunt azi in Biblie (Westcott, Canonul Noului Testament).

Manuscrisul Vatican aflat in Biblioteca de la Vatican apartine celei de-a doua jumatati a secolului al patrulea; Manuscrisul pastrat se termina cu Evrei 9:14. Pana la acest punct, este similar cu Manuscrisul Alexandrin (Ibid., note 2). Ce alte carti ar mai fi putut contine nimeni nu poate spune.

Manucrisul Alexandrin, apartine celui de-al cincilea secol dupa Cristos, fiind scris probabil in Egipt, continand in Noul sau Testament cele doua Epistole ale lui Clement (Davidson, Canonul Bibliei; Westcott, Canonul Noului Testament), ambele fiind excluse din Biblia noastra de azi.

CODEXUL CLERMONT

Codexul Clermont este un manuscris latin aflat acum in Biblioteca imperiala de la Paris, datand din cel de-al cincilea pana in cel de-al optelea secol, si contine o lista canonica de carti citite in Biserica Africii in cel de-al treilea secol dupa Cristos (Davidson, Canonul Bibliei). Noul Testament omite catre Filipeni, Prima catre Tesaloniceni, A doua catre Tesaloniceni care azi sunt in Biblie, introducand in schimb Pastorul din Hermas, Faptele lui Pavel si Apocalipsa lui Petru care azi nu mai sunt carti ale Noului Testament (Westcott, Canonul Noului Testament). In plus, Epistola care azi e numita ‘catre Evrei’, acolo se numeste Epistola catre Barnabas (Idem).

Dupa cum s-a mai amintit, in anul 419 A.D. s-a tinut la Cartagina un Sinod Ecumenic la care lista Sfantului Augustin a fost din nou ‘ratificata’ (Davidson, Canonul Bibliei). Acum vom purcede la cercetarea istoriei acestor intruniri generale ale clerului crestin si care se numesc Sinoadele Ecumenice.

DESPRE SINOADELE BISERICII . . . . SAU CEEA CE NU TI S-A SPUS NICIODATA

Cititorul s-ar insela amarnic daca si-ar imagina ca in aceste adunari, o suta sau doua de distinsi domni se asezau calm sa discute sobru si cu demnitate, acele probleme propuse lor spre limpezire. Din contra, multi dintre Episcopi erau niste zurbagii ignoranti, insotiti de gloate de sprijinitori huliganici, care pandeau si de abia asteptau cel mai mic motiv sa-si poata schilodii si ucide oponentii. Cele mai socante scene care pot fi azi vazute in congresele filialelor rau famate ale partidelor noastre politice din marile aglomerari urbane, nu sunt nimic in comparatie cu ce ne spune istoria ca era obisnuit in aceste Sinoade crestine. Dr. Phillip Schaff spune: ‘Alaturi de talent, cunoastere si virtute, se aduna acolo la Sinoade si ignoranta, intriga, patimile partinirii ce erau deja aprinse la toate partile in disputa de lungile controverse anterioare, si care acum se intalneau si se asezau pe pozitii de lupta ca niste armate ostile gata de lupta deschisa.’ („Istoria bisericii crestine”, de P Schaff).

Dragii mei, acestia sunt „Sfintii Parinti” care au stabilit pentru noi care carti au autoritate canonica pentru credinta si practica, ‘controversele’ de care vorbeste doctor Schaff, fiind presupusele ‘revelatii divine’ canonizate mai tarziu, si care ni se spune azi ca au fost alese de ‘Duhul Sfant’.

Protopopul (Vicarul Catedralei Sfantul Pavel din Londra) Milman (n.t. – Henry Hart Milman), renumitul istoric spune: „Ar fi fost de asteptat ca Crestinismul sa nu apara in nici o alta ipostaza intr-o mai mare maeiestuozitate impunatoare, ca la Sinoadele Ecumenice, intruniri care se presupune ca strang din toate colturile lumii cei mai eminenti prelati si cei mai distinsi clerici; ca o piosenie elevata si senina vor fi guvernat lucrarile lor, si ca o profunda si impartiala cercetare va fi epuizat orice subiect in dezbatere; ca patimile omenesti si interesele meschine vor fi stat rusinate si umile in fata maretei adunari; ca simplu, simtul propriei lor demnitatii, sau macar dorinta de a lasa fratilor lor intru credinta o buna impresie prin solemnitatea si seriozitatea credintei lor, va fi exclus totalmente toate excesele de comportament si limbaj; Istoria insa, ne arata melancolic exact inversul. Nicaieri nu este Crestinismul mai putin atractiv, si daca tinem seama de tonul si caracterul obisnuit al lucrarilor, mai lipsit de autoritate decat in Sinoadele Ecumenice ale Bisericii. In general, acestea se prezinta sub forma unei ciocnirii feroce a doua fractiuni rivale, din care nici una nu cedeaza dar care amandoua marturisesc impotriva propriei convingeri si credinte. Intriga, nedreptatea, violenta, liberul arbitru, decizia impusa dar nu consimtita, hotararile luate cu forta, acea forta a unei majoritati turbulente si zgomotoase, deciziile luate pe baza ovatiilor salbatice mai degraba decat pe baza cercetarii sobre, demisiile de la bunul simt si comportamentul civilizat, scad onoarea si neaga ratiunea de a fi, a cel putin ultimelor Sinoade.” [. . . . . . ] „. . . jubilari si veselie la blestemarea in chinurile Iadului a adversarului umilit . . . degenerarea si decaderea este rapida incepand cu Sinodul Ecumenic de la Niceea la cel de la Efes unde fiecare tabara a venit hotarata sa foloseasca orice mijloace pentru a-si strivi adversarul, mergand de la precipitarea lucrarilor pana la manevre in culise, de la influenta oculta pana la mita si santaj; a fost prezenta acolo incurajarea violentei (daca nu apelul deschis la violenta) multimii, pentru influentarea deciziilor intrunirii; fiecare avea propria gloata de prostime violenta adusa de acasa pentru a-si sprijini ‘tabara’; si nici unul nu se dadea inapoi de la nici un mijloc pentru a obtine implinirea anatemelor si blestmelor lor catre ceilalti, prin instigarea persecutiei funestei stapaniri a vremii.’ (H.H. Milman, Istoria crestinatatii latine).

Sfantul Parinte Grigorie din Nazianz, vorbeste de ei ca ‘adunari de cocori si gaste’ (Schaff, Istoria bisericii crestine). Dezgustat din cale afara, el a refuzat sa aiba de a face cu ei, spunand: ‘Ca sa spun adevarul, inclin sa ma feresc de orice adunare a Episcopilor, pentru ca pana acum nu am vazut niciodata vreun Sinod care sa se sfarseasca cu bine, sau care sa alunge relele in loc sa le creasca. Pentru ca la aceste intruniri (si nu cred ca me exprim prea aspru aici) artzagosenia de nedescris si ambitiile prevaleaza . . . de aceea eu m-am retras si mi-am gasit linistea sufleteasca in singuratate.’ (Schaff, Istoria bisericii crestine).

Al treilea Sinod Ecumenic al Bisericii, care s-a tinut la Efes in 431 A.D., a fost marcat de ‘intriga infama, nemiloasa sete de acuzare si violenta bruta’ (Schaff, Istoria bisericii crestine). Ambele fractiuni au venit cu escorte inarmate, ca si cum s-ar fi dus la razboi (Idem), fiind urmate de gloate mari de plebe ignoranta, sclavi si matrozi, drojdia Constantinopolelui, taranime, hoarde de femei, toti gata de violenta si dezordini; orasul era patrulat de trupe (Idem), iar Nestor si Ioan din Antiohia aveau garzi de corp inarmate pentru a fi protejati de violenta tabara a lui Chiril (Idem). Cele doua tabere s-au luptat in strada si mult sange a curs (Ibid., pag. 242). La citirea Hotararii imperiale se produse o asa razmerita, incat Episcopii rivali au fost arestati (Ibid., I. 242). S-a facut imediat un efort de a se organiza un Sinod in Constantinopole, dar atat de mare a fost frica de revolta, incat a trebuit sa fie amanat si transferat la districtele suburbane de peste Bosfor (Ibid., I. 242).

In august 449 A.D., acolo s-a intrunit la Efes un Sinod care ocupa un loc notoriu in scandalurile Istoriei Bisericii, si care de la frauda si violenta cu care s-a transat totul acolo si din caracterul odios al lucrarilor lui, a fost numit ‘Sinodul Talharilor’. A fost prezidat de Dioscor cu violenta bruta (Schaff, Istoria bisericii crestine), sub protectia soldatilor. Frica de mutilare a fost asa de mare incat Flavian si prietenii sai care constituiau o fractiune, cu greu au scos doua vorbe, in timp ce Teodoret a fost scos complet de-a dreptul de la lucrari. Un comunicat presentat de Eusebiu a fost primit de catre multime cu huiduieli si strigatele „Sa-l ardem pe Eusebiu, sa-l ardem de viu! Asa cum el L-a taiat pe Cristos in doua, asa sa-l taiem si noi pe el in doua!” (Idem). Trei delegati ai Romei au fost asa de inspaimantati, incat nu au avut curajul sa citeasca o Epistola din partea lui Leon (Idem). Subiectul Canonului nu a fost bineinteles singurul subiect discutat in Sinoadele Ecumenice. In realitate, multe Sinoade nici nu au abordat problema canonica. Dioscor si tabara lui vroiau ca Flavian si prietenii sai sa semneze o marturisire precum ca Cristos nu are decat o singura natura. Flavian a refuzat asta. La un semnal dat, usile au fost izbite de perete si un numar de soldati alaturi de o gloata inarmata s-a napustit inauntru, iar Episcopii inspaimantati ai taberei lui Flavian, sub ploaia de pumni si ghionti au fost fortati sa semneze in timp ce erau impunsi cu sabiile (Mosheim, Eccl. Hist., Bk. 2, Cent. 5, pt. 2, ch. v). Acolo unde pana atunci fusesera doua tabere, acum era nu numai o majoritate, ci chiar unanimitate (Milman, Istoria crestinatatii latine (occidentale)). Dupa semnarea hotararii finale, Dioscor nu a mai putut sa-si infraneze furia, si il lovi pe Flavian-invinsul (Idem). Incurajata de gestul sau, o gloata de calugari infuriati se napustira asupra nefericitului Episcop al Ierusalimului, strigand „Omorati-l, omorati-l!” si-l batura si calcara in picioare producandu-i acestuia astfel de rani, ca muri curand dupa aceea (Idem, Scaff, Istoria bisericii crestine).

Protopopul Milman, face remarca semnificativa ca acesta nu a fost ultimul Sinod Ecumenic murdarit cu sange (Milman, Istoria crestinatatii latine).

Alt Sinod, care trebuia sa se desfasoare la Niceea in 451 A.D., a fost atat de ne-stapanit incat a trebuit sa fie mutat la Calcedon, peste stramtoarea Constantinopolelui, de unde Imparatul putea sa-l supravegheze si sa mentina ordinea cu trupele sale (Schaff, Istoria bisericii crestine). Astfel este cunoscut ca Sinodul de la Calcedon. Lucrarile au fost permanent intrerupte de urlete si zarva (Idem), chiar mirenii simtindu-se obligati sa aminteasca Episcopilor de demnitatea lor clericala (Idem). Dr. Phillip Schaff zice, „La Calcedon, aparitia renumitului scriitor si istoric Teodoret, a provocat o scena care aproape involuntar ne aminteste de actualele incaierari ale calugarilor greci si romano-catolici la Sfantul Mormant, incaierari care au loc in ciuda prezentei intimidante a politiei turce. Oponentii egipteni ai lui Teodoret, au strigat din toti rarunchii ‘Jos cu el, acest invatator al lui Nestor!’ Cei din tabara sa, raspunsera cu egala violenta: ‘Ne-au fortat la ‘Sinodul Talharilor’ sa semnam sub ghionti si pumni, jos cu maniheistii, dusmanii lui Flavius si dusmanii dreptei credinte! Jos cu ucigasul de Dioscor! Cine nu cunoaste faptele sale marsave? Episcopii egipteni strigara: ‘Jos cu evreii, cu dusmanii lui Dumnezeu, si nu-i ziceti aluia Episcop!’ La care Episcopii din cealalta tabara strigara din nou: „Afara cu rasculatii si zurbagii, afara cu criminalii! Drept-credinciosii isi au locul la Sinod!” Armata a trebuit sa intervina din nou pentru a tine in frau adunarea.’ (Scaff, Istoria bisericii crestine).

La Sinodul tinut la Constantinopole in 785 A.D. soldatii s-au napustit in camera unde se tinea intrunirea si au alungat una dintre taberele de Episcopi care nu vroiau sa semneze hotararea celeilalte tabere (Milman); iar cel de-al doilea Sinod de la Niceea (787 A.D.), a denuntat acest Sinod de la Constantinopole ca un ‘Sinod de nebuni si posedati’ (Idem).

Este un fapt curios de la care nu ma pot abtine sa atrag atentia: Nici un istoric al Crestinismului, fie el Milman, Schaff, Davidson, Mosheim sau oricare altul, nu a observat se pare grotescul absurditatii ideii unei adunari care incearca sa decida prin vot, un fapt petrecut, deci care tine de trecut. Oamenii se aduna si voteaza asupra chestiunilor care trebuie sa se hotarasca, facandu-le astfel sa devina fapte; ca de exemplu ca acela sau celalalt sa devina presedinte, sau o lege care sa intre in vigoare; dar nu voteaza lucruri care sunt deja intamplate si hotarate. Cititorul trebuie sa inteleaga ca cele prezentate, sunt doar o frantura din panorama oferita istoriei de catre Sinoadele Bisericii. Oricat de pios ar fi cineva, daca este sincer cu el insusi, atunci este imposibil sa citeasca istoria lucrarilor acestor Sinoade si sa pretinda ca Duhul Sfant are ceva de a face cu rezultatele unor atat de violente intruniri, lasand la o parte credibilitatea unei hotarari si unei intruniri care isi propune sa stabileasca ceea ce a fost inspirat de Duhul Sfant si ceea ce nu este . . . . .

IERONIM (420 A.D.) Acesta includea in Noul sau Testament catre Evrei si Apocalipsa lui Ioan bazandu-se pe autoritatea inaintasilor sai si nu pe ceea ce se citea curent pe timpul sau, aratand ca in acea perioada aceste carti erau adesea respinse. (Davidson, Canonul Bibliei). Asta ne apare ridicul in lumina celor citite mai inainte in legatura cu chinurile si sacrificiile la propriu pe care le prilejuiau Sinoadele tocmai pentru rezolvarea exact a acestui gen de probleme.

In alta lucrare de a sa, el da Epistola lui Barnabas la finalul unei liste canonice, exprimand dubii in legatura cu catre Filimon, A doua a lui Petru, A lui Iuda, A doua a lui Ioan si A treia a lui Ioan, carti azi considerate canonice. (Davidson, Canonul Bibliei). Tot el ne spune ca Prima Epistola a lui Clement care nu este acum in Biblie se citea in unele biserici.

Ieronim si Sfantul Augustin au fost cei mai influenti oameni ai Bisericii in fixarea Canonului Noului Testament (Davidson, Canonul Bibliei). Biserica Catolica l-a urmat pe ultimul, iar Luther si reformatorii l-au urmat pe primul. Cat despre competentele lor in problema fixarii Canonului, Prof. Davidson a zis: ‘Amandoi erau nepotriviti pentru cercetarea critica a unui astfel de subiect. Augustin era un om de spirit si talentat, lipsindu-i insa cultura si spiritul de independenta. Traditia era singura la care se raporta cand era vorba de carti dificile sau disputate . . . . . . Judecata sa critica era slaba, perspicacitate moderata, iar lipsa multilateralitatii sale intelectuale afectau calitatea gandirii sale critice. Ieronim pe de alta parte era invatat si cult, insa timid, lipsindu-i curajul de a aborda problemele frontal, temeinic si cu independenta necesara unei analize corecte.

Apartinand ambelor biserici, el recomanda practicarea uneia sau celeilalte. Si el era influentat intr-o maniera covarsitoare de traditie.’ (Davidson, Canonul Bibliei).

„CONSTITUTIILE APOSTOLICE”

Constitutiile Apostolice sunt o colectie de reguli, dedicate in special clerului. Ele dateaza din cel de-al cincilea secol si nu trebuie atribuite Apostolilor, numele lor fiind una din multele incercari de a da autoritate unor carti prin atasarea la ele de nume importante. Canoanele Constitutiilor Apostolice omit din Noul Testament Epistola lui Iacov, Prima a lui Petru, A doua a lui Petru, Prima a lui Ioan, A doua a lui Ioan, A treia a lui Ioan, A lui Iuda si Apocalipsa dupa Ioan (Constitutiile Apostolice).

Asta este cu atat mai ridicul tinand cont ca acesta (Canonul Constitutiilor Apostolice) expliciteaza cu mare atentie si minutiozitate cum trebuie sa se desfasoare serviciul divin in biserici, si ce carti trebuie citite ! Include Prima Epistola a lui Clement, A doua Epistola a lui Clement (un fals recunoscut), si Constitutiile Clementine (Idem). Nimeni nu mai gaseste astazi aceste carti ca fiind incluse in Noul Testament.

n.t.: Vreau sa atrag atentia cititorului de traditie sau confesiune ortodoxa ca traducerea este facuta dupa un autor protestant, si normal ca reflecta si judeca ce considerau Sfintii Parinti ca si canonic sau ca fals, prin prisma Bibliei protestante, care exclude ‘Apocrifele’ cum le numesc ei, sau ceea ce pentru catolici si ortodocsi se numeste Deutero-canonul, adica ‘Canonul adaugat’, al doilea canon. [B.O.(R.), a canonizat cartile Deutero-canonului de abia la sinodurile de la Iasi (1642) si Ierusalim (1672), iar catolicii la 8 aprilie 1546, cand de altfel a fost publicata pentru prima data o lista a Canonului Vechiului Testament de catre un Conciliu Ecumenic); cele spuse, nu micsoreaza insa relevanta materialului, intrucat in peste 95 la suta din cazuri, observatiile autorului raman valabile, Canonul protestant pe de o parte si cel ortodox si catolic pe de cealalta, fiind aceleasi daca excluzi Deutero-canonul, carti pe care dealtfel B.O. le si considera de ‘greutate a autoritatii’ mai mica decat Proto-canonul, in ciuda faptului ca se gasesc in Biblia noastra. Deci cand se vorbeste de cei trei ‘Macabei’ de exemplu, sau de ‘Ieremia’ si ‘Baruh’, trebuie contextualizata afirmatia.

Comparaţie între Budism si Creştinism

Motto: „Citra matra” – Totul este gândire (concept budist)

Inainte de a trece la abordarea subiectului sa prezint autorul textului: Sunt un sceptic, adica un individ care nu crede in vreo religie anume, indoindu-mă in plus ca ar exista un (dumne-)zeu sau mai mulţi.

Motivaţie: Prezentarea unei religii mai „exotice”, prin contrast cu acea religie mai bine cunoscuta românilor.

In acest text, desi am spus că sunt un sceptic, am sa fiu totusi „avocatul diavolului”, pledând deci cauza unei religii anume. In fapt, nu fac decat sa o prezint asa cum apare ea din lucrarile unor istorici care scriu pe tema religiilor (religie comparată*) sau cum ne apare ea din simpla parcurgere a istoriei. Nu sunt deci un budist si nu sunt nici măcar un admirator al acestui cult-filozofie. Si nu sunt un admirator sau adept pentru ca pur si simplu fac parte dintre cei care nu resimt nevoia de a fi „dădăcit” in materie de morala proprie si trăire spirituala de vreo dogma, de vreun „profet” sau „iniţiat”, de vreo filozofie anume sau de vreun text sacru desuet ori vreun cleric interesat. Imi place sa fiu liber in cuget, sa pot vedea urâtul si frumosul din orice religie, filozofie sau ideologie, fara sa ma simt vinovat ca incalc nu stiu ce dogme sau nu stiu ce cutume, ori ceva „porunci divine”, fara a fi „legat” sa cred forţat in vreuna; prefer sa stiu decât sa cred. Caci in momentul in care o filozofie, religie sau ideologie te-a câstigat, esti pierdut ca fiintă imparţiala, devenind incapabil a judeca lucrurile altfel decât prin prisma unor dogme sau doctrine (Paul Valéry spunea extem de plastic că «Numai stridiile si neghiobii aderă»).

La o religie, acest aspect este cu atat mai dramatic, intrucât in general, religiile in care credem, nu le alegem la maturitate in cunostinta de cauza si dupa o analiza logica si neutra, ci le primim la nastere si prin nastere: avem in general religia parinţilor, pe care o transmitem mai departe copiilor nostri.

Desi aici asa cum am zis deja, am sa fiu „avocatul diavolului” care prezinta cu preponderenţa partea pozitiva a religiei discutate, aceasta ar fi probabil ultima la care m-as gandi sa apelez vreodata, daca chiar, prin absurd!, mi s-ar deschide „apetitul” mistic: Si acesta, ca si crestinismul, afiseaza prea adesea accente anticosmiste (lumea e rea) si antisomatiste (trupul uman e rau). Si in budism, calugarii au cultivat din ignoranţa atitudini misogine duse pâna la absurd, asa cum a fost si în cazul crestinismului si ale lui miscari monastice: Cum calugarii crestini ai inceputului (dar chiar si azi) îsi numarau polutziile nocturne provocate de abstinenţa lor stupida, apreciând astfel apropierea de „sfinţenie”, tot asa si calugarii budismului si le numarau si ei, notându-si cu miniuţiozitate detaliile aberaţiilor lor onirice, pentru a determina cât de aproape sau departe sunt de starea de „arhat”.

Budismul este mai puţin cunoscut in Occident, intrucât nu a fost religia care a aparut si s-a raspândit in aria noastra geografica. In ciuda imenselor capabilitaţi de informare si instrucţie ale zilelor noastre, din motive ce ţin in primul rând de sensibilitaţi religioase (insa probabil si de o anumita inerţie), nici macar acum, aceasta religie exotica nu este cunoscuta in Vest. Adevarat este, se manifesta de cateva decenii, o moda ce se raspândeste, anume interesul pentru religiile Asiei extreme, efectele definitive ale acesteia fiind înca departe de a putea sa le apreciem; insa e doar o moda care „bântuie” cu preponderenţa asa-zisele „elite” artisitice sau intelectuale. Acest fenomen, dupa parerea mea, nu se datoreaza unei cunoasteri urmate de acceptare, ci a unei acceptari, urmate, eventual, de cunoastere. Aceasta acceptare prealabila cunoasterii, are drept cauza, in opinia mea, o anumita dezafecţiune a acestor elite fata de crestinism, cuplata cu o nevoie spirituala înca prezenta si nesatisfacuta, sau mai corect spus, nemaisatisfacuta de crestinism. Pentru acesti indivizi, o religia anierarhica dpdv istorico-politic, neclericala in sens ritual, fara un dumnezeu personal, se preteaza mai bine vietii citadine moderne, unde „citadela” fiecarui „suflet” este mai degraba caminul personal, decat biserica. Desi aceasta religie, pare a raspunde mai bine unor necesitati de ordin spiritual in condiţiile vietii trepidante si cam desacralizate de azi, ea ramâne in Occident (includ aici si România) inca o mare necunoscuta.

Si toate astea se intampla cu toate ca, desi diferit si pesemne mai potrivit modernitaţii, aceasta religie are multe elemente de ordin istoric si de mit in comun cu crestinismul insusi. Asupra acestui aspect voi insista aici.

Astfel, ca si crestinismul care nu „a prins” la evrei, însa s-a raspândit ca fulgerul la pagâni, budismul nu „a prins” nici el finalmente „acasa”, anume in India sa natala, însa tot ca si crestinismul care initial a fost o secta a iudaismului, el s-a extins pe largi zone geografice in exteriorul „epicentrului”. Dupa o perioada de aparenta inflorire in „habitatul” sau primar, aceasta „reforma hindusa”, cum o numeste Eliade, dispare practic din viata subcontinentului, printre principalele cauze mentionate de istorici fiind indelungatele perioade in care s-a aflat sub focul, fie al islamului victorios, fie, mai inainte de acesta, al ortodoxiei hinduse însasi.

Aceasta religie si in acelasi timp filozofie de viaţa, lipsita fiind de morala imperativă si colecţia de texte sacre in care violenta cea mai abjecta se afla laolalta cu pacifismul si morala cea mai diafana, cum este cazul iudaismului, crestinismului si islamului, „traieste” azi cel mai bine, acolo unde in expansiunea sa spre est, s-a întâlnit cu… „Pacificul”, anume Japonia, ţara cu a doua populatie budista din lume ca numar de adepţi si unde calugarul inspirat Nichiren prooroceste invadarea ţarii sale de catre mongoli, chestie care avea sa se intâmple, lasându-i astfel pe shogunii cei sceptici cam nauci, si care calugar scrie o carte pentru adepţii sai, susţinând, ca si compilatorii Bibliei, ca de fapt aceasta e „opera unui duh”). Aceasta secta japoneza infiinţata de el, avea sa devina adevarata scoala naţionala de budism a Tarii Soarelui-Rasare.

O alta paralela: Tot ca si crestinismul, budismul isi gaseste la un moment oportun, un adept si un extrem de fervent sustinator, în capul încoronat al imperiului maurian, anume regele Asoca, exact cum si crestinsmul isi va gasi mai târziu adept si fervent susţinator în împaratul roman Constantin cel Mare.

Ca si in legenda crestina, si conversia lui Asoca are loc dupa o batalie crâncena. Diferenţa sta, daca vrem neaparat sa gasim una, în faptul ca Asoca-convertit-la-budism, va abandona orice forma de violenţa, pe când Constantin isi va continua si dupa visul-premonitie, cortegiul funest si trist de maceluri pe câmpurile de lupta, însa si de asasinate in rândurile propriei sale familii. Moraliceste vorbind, daca Constantin-victoriosul, gaseste in strivirea adversarului un legitim motiv de simpatie pentru cultul crucii care ii aparuse-n vis (asa ne spune legenda), Asoca, dimpotriva, va fi socat si dezgustat de propria victorie, mai exact de consecintele luptei pentru a o dobândi, strigând la vederea numeroaselor corpuri mutilate si a caselor arse, celebrul „Ce am facut?”

Astfel ca acesta se va converti la noua religie cu mai bine de jumatate de mileniu inaintea timpului in care Constantin va urma si el o traiecorie comparabila. Odata convertit, el va pune in practica o politica de pace, ba mai mult, impunând chiar o legislatie care descuraja uciderea inutila de animale si promovând dieta vegetariana. Ce vizionar!

Insa si mai important decât tot ce am zis, în contrast cu Constantin, acesta isi va trata toţi supusii în mod egal, indiferent de religia în care credeau acestia. Nu va arde cartile sfinte ale altor religii, asa cum a facut Constantin; nici nu a transformat institutii de interes public ca judecatoria, în lacasuri de cult pentru religia sa preferata, asa cum a facut acelasi Constantin; si nici nu a impus legi discriminatorii în privinta libertatii de constinta religioasa a supusilor sai, asa cum a facut acelasi Constantin.

Principiile sale puse in practica, erau toleranta, nonviolenta, libertatea religioasa, generozitatea si respectul pentru viata, fie ea si aceea a unui animal (a infiinţat chiar centre unde erau tratate animalele bolnave). Glumind, am putea zice ca acest individ, desi traitor acum 2 milenii si-un sfert, era bine „imbibat” de idealurile umaniste europene si nonreligioase ale zilelor noastre.

Iata deci ca istoria ne arata ca se poate, ca acei care au fost oprimaţi si persecutaţi pentru credinţa lor, carora le-au fost distruse locurile de rugaciune si omorati calugarii, sa arate printr-o atitudine quasi-cristică valoarea zicalei „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Crestinii, cu istoria lor atât de sângeroasa si inca sângerândă, au probabil o lecţie de invaţat de la acest indian.

Mai trebuie spus ca nefericitul Constantin si pasnicul Asoca nu sunt singurii suverani convertiti si care promoveaza viguros (insa vai! atât de diferit) religia proaspat adoptata de la înalţimea importantelor lor funcţii pamântesti: Si imparatul chinez Wu Liang se converteste la budism in secolul al VI-lea, favorizându-l in timp ce defavoriza daoismul autohton. Ca si crestinismul, si budismul chinez va cunoaste api o perioada de persecuţie, când va fi suprimat de chiar curtea imperiala, însa desi a fost persecutat atroce, acesta, in contrast cu religia „Unsului” (înţelesul cuvantului ebraic „Masiah” si a corespondentului sau gecesc „Hristos”, cu care este desemnat uzual omul-Dumnezeu Isus), el nu a persecutat atroce la rândul lui!

Merita poate amintit aici si faptul ca budismul datoreaza mult europenilor, aceasta religie toleranta fiind de devreme identificata de elenism ca un bun aliat civilizator. Astfel ca regele grec Demetrie, stapânitorul Baktriei, va interveni in sprijinul imperiului maurian, atunci prieten, când acesta va încapea pe mâinile unui supus de-al lui Asoca de confesiune hindu (în fapt, Asoca este chiar asasinat de catre acest uzurpator).

Odata cu „stingerea” dinastiei mauriene, pe tot cuprinsul subcontinentului se va dezlanţui o prigoana religioasa anti-budista ce a lasat mii si mii de victime (si hindusii, ca si mai târziu musulmanii, vor ucide budisti, vor distruge temple si scrierile acestui cult; avem si aici „tot tacâmul” pe care adversarii crestinismului l-au cunoscut si ei pe propria piele), fenomen care va lua sfârsit doar odata ce grecii iau conducerea ţarii: Astfel, uzurpatorul va fi înlaturat, iar India va intra in stapânirea regelui grec (cunoscut de istorie sub numele de „regatul Indo-grec”) pentru aproape 200 de ani.

Civilizaţia greco-budista, deja de venerabila vârsta atunci, va cunoaste cu aceasta oacazie un puternic impuls, sincretismul acesta fructuos intre elenism si budism dezvoltând forma „mahaiana”, care se va raspândi mai târziu in China, Coreea si Japonia. Ca si grecii precrestini, mai târziu, colonistii britanici ai Indiei si ei la rândul lor vor face laudabile eforturi in sec. al XIX-lea pentru evitarea dispariţiei oricaror urme a prezenţei culturale budiste in subcontinent, desfasurând un extins proiect de restaurare a templelor budiste aflate in paragina pe intreg cuprinsul teritoriului.

In acest moment trebuie spus totusi un lucru, pentru a ma face bine inţeles: incerc sa redau obiectiv faptul istoric, asta neînsemnând ca apreciez in mod absolut atitudinea asta pacifista, dusa un pic peste limitele naturalului. Ea este laudabila, insa nu stiu si cat de urmabila (la urma urmei, putem lauda pe cineva, fara sa il si urmam: câti crestini îsi abandoneaza familia pentru a duce o viata ca aceea a lui Isus? Câti crestini urmeaza pildele acestuia, renunţând la avere si agoniseala? Si câţi crestini il iubesc pe Isus mai mult decât pe propriul copil, asa cum insusi acesta le cere?).

Este bine-cunoscuta si valabila critica adusa crestinismului si preceptului sau al „întoarcerii si celuilalt obraz”. Totusi, Isus asa cum apare din Biblie, are poziţii nuanţate în funcţie de context (desi, trebuie recunoscut, uneori e tare dificil de a pune în legatura contextul cu preceptul), acesta trimiţând pe rând la sabie si dezbinare cât si la împacare si fraţie.

Desi crestinismul este considerat o religie a pacii, Isus intreţinea probabil relaţii oculte cu zeloţii (asa spune Eliade, vezi citatele de la final), adica cu combatanţi evrei fundamentalisti, al caror obiectiv era sa puna capat ocupaţiei romane in Palestina. Departe deci Buda si Asoca, cu al lor pacifism cam bolnavicos, de Isus Cristos!

In budism, preceptul este monoton pacifist. Multi istorici acuza aceasta atitudine cam deplasata, pentru a explica disparitia lui din India, acolo unde atat hindusii cât si jainistii au fost victime ca si budistii la aceeasi agresiune islamica, acestia nedisparând insa. Spun si eu ca si istoricii când vorbim de budism ca „a disparut din India”, în sensul ca el a suferit o pierdere pâna la nivelul in care a devenit irelevant în ţara sa de origine; azi in India exista o minoritate budista, partial autohtona (din care o parte aparuta datorita redescoperirii acestei religii indiene de catre indienii insisi, si ca urmare a unor eforturi occidentale de „scoatere la lumina”, chestie care l-a transformat in secolul trecut intr-o moda), restul imigrata din regatele budiste din jur sau chiar din Tibet.

Un alt motiv pentru care noi europenii ar trebui sa ne interesam de aceasta religie si filozofie de viaţă poate fi faptul ca budismul este un produs spiritual indo-european, încarcat de o morala pasnica si toleranta, în contrast cu secreţia mistica iudaica, tarată, pare-se, de contradictiile „sufletului” semit, suflet care a produs o viziune religioasa bântuita încă de la începuturi, de anumite accente exclusiviste si excluzive.

La nivelul mitului însa, budismul se apropie destul de mult de crestinism, acest fapt putând constitui dupa unii cercetatori, un alt „facilitator” al penetrarii viitoare a acestei religii in arealurile crestine: ca si mesajul crestin, si mesajul lui Buda vizeaza esenţialmente salvarea omului, pentru acesta, mântuirea derivând din încetarea starii de ignoranţa, asta echivalând cu cunoasterea si adoptarea lui Buda si a ”Legii” („dharma”) ca si a comunitaţii budiste („samgha”).

Buda, adica „Iluminatul” sau „Trezitul” in limba pali (dialect sanscrit), se crede ca a fost un personaj istoric, ca si Isus. „Se crede” zic, întrucât ca si în cazul lui Isus, nu exista certitudini istorice în aceasta chestiune, neexistand surse istorice credibile care sa transforme supoziţia in fapt. Istoricii religiilor deceleaza si in „biografia” sa acelasi „prototip al omului divin”, atât de frecvent de gasit în religiile lumii, de la theioi andres ai grecilor, pâna la alţi întemeietori de religii, ca Jina, Isus si Mani.

Data exacta a nasterii lui Buda nu poate fi stabilita cu exactitate, însa istoricii religiei spun ca in jur de 648 înainte de Hristos mama lui îi va da nastere conform prevestirilor care o avertizau din timp ca ea va „produce” un copil miraculos; concepţia acestuia fiind imaculata iar nasterea virginala. Din acest punct de vedere, crestinismul nu pare a fi facut vreo mare inovatie mitologica.

Natura lui Buda, antropica sau transcendenta, ca si aceea a lui Cristos, a generat numeroase dispute doctrinare si scindari, exact asa cum si crestinismul a fost si este macinat de aprige si nu rareori sângeroase lupte intestine între diversele sale interpretari legate de spinoasa problema a Trinitaţii.

Astfel, daca pentru unii Buda este în întregime om, pentru alţii acesta este în întregime divin (dealtfel si budismul a cunoscut o criza docetista, fenomen care se suprapune perfect celui elaborat în mediile crestine), iar înca pentru alţii el este un curios si mobil amestec al celor doua atribute atât de insolubile . . .

„Arhatul budist” (acela ajuns la starea de „nirvana”), desi atinge „trezirea”, el isi sacrifica fericirea pentru aceea a întregii omeniri, manifestându-se mai degraba în lume decat sa se retraga în transcendent, sentimentul motor al acestei alegeri fiind mila pentru omenirea atinsa de ignoranţa. Dupa moartea sa, Buda, o fiinta transcendenta precizata de notiunea „corpului eteric” (sambhogakaya) – un fel de spirit – salasuieste „Paradisul Tarâmului Pur”, el reîncarnându-se însa în diferite epoci si locuri întru mântuirea oamenilor.

„Maitreya” sau Buda eschatologic, este Buda viitorului, care va renaste într-o perioada neprecizata în anumite interpretari, precizata însa in altele (ca si în eschatologia crestina, unde „A doua venire a lui Cristos” e fixata la unii, necunoscuta de altii), pentru a reînoi mesajul budist.

Pomenind docetismul budist ca echivalent al experientei similare din crestinism, trebuie amintita înca o paralela între aceste doua mari religii: budismul cunoaste si el odata devenit matur doctrinar, prin forma sa numita budism tantric („vajrayana”), o cadere in eros si magie, asa cum si crestinismul avea sa cunoasca într-un interval de timp de 3, 4 secole, centrat pe veacul al 15-lea, prin fenomenul Renasterii.

Paralele pot merge însa parca la infinit, pentru cel familiar cu istoria miturilor si credinţelor, cum a fost si marele erudit Mircea Eliade: asa cum Reforma crestina dezlanţuie niste adevarati titani ai progresului, odata cu instituirea anostei si strictei morale protestante (vezi Max Weber si C. H. Grenholm) care transforma radical viziunea cu accente quietiste ce se facea ecoul inerţiei blegoase a Isusului-propavaduitorul-renunţarii-la-lumea-asta, într-una a acelui Isus-propavaduitorul-eticii-muncii (justificat si el de textul sacru crestin), si budismul cunoaste o astfel de evoluţie prin „Reforma” lui Nichiren”, aspru critic al budismului timpului sau (pe care il acuza de decadenţa) si care a declansat o adevarata „cruciada” impotriva calugarilor, a stapânilor feudali si a guvernului ţarii sale. Nici o mirare ca Japonia a reusit atât de bine in termeni economici si ca este fapt recunoscut ca morala muncii în acest stat este un model pentru lumea intreaga.

O alta paralela poate fi gasita in opoziţia ferma a budismului la modernizarea statelor din peninsula Indochina, în sec. al XIX-lea, fenomen ce corespunde opozitiei disperate cu care crestinismul s-a opus anumitor procese inevitabile de evolutie a societatii europene, un timp mai mult decât îndelungat.

Inca o alta paralela budism-crestinism este aceea ocazionata de polemica pe „problema gratiei”, o chestiune care a bântuit o vreme si religia noastra, când Pelagie polemizeaza cu Augustin, reverberaţii ale acestor dispute regasindu-se însa si in conflictul doctrinar catolicism-protestantism.

In budism, scolile Tendai si Jodo se contrapun celor Zen („Chan” in chineza) si Singon, asa cum si Augustin si Pelagie s-au sfadit cândva pe problema „pacatului originar”, a predestinarii, liberului arbitru si mântuirii.

Se poate include în lista paralelelor schiţate mai sus si acele trasaturi non-patognomonice acestor doua religii, cum ar fi functia de reducere a anxietatii, o funcţie pe care sociologia religiei o atribuie ca rol central al tuturor formelor de credinţa, budismul nici el nescapând: obsesia general umana a bolii, a mortii si a batrânetii, arhetipuri de gasit în mai toate religiile lumii (vezi promisiunile la viata vesnica, miracolele resuscitarii sau vindecarile pe care Biblia pretinde ca Isus le-ar fi facut ), sunt si în budism in centrul mesajului „Iluminatului”: acesta dezvolta iniţial atitudini ascetice si de contemplare, de mortificare a carnii chiar, ca si manii anti-sexiste, pe care toate, si crestinismul la rândul lui, le-a cunoscut din plin mai târziu, când acesta va apare si se va dezvolta. Apoi ca si crestinii, si Buda vedea cauza aparitiei suferintei si mortii în ispita („dorinta”), care ea trebuie „nimicita” cu orice preţ.

Cum am zis deja, paralelele pot continua mult si bine, însa textul s-a vrut doar ca un deschizator de apetit pentru îndragostiti românofoni de istoria si mitologia popoarelor si civilizatiilor lumii. O ultima paralela pe care as mai aminti-o totusi, este faptul ca în materie de morala adeptului, si budismul ca si crestinismul, ca mai toate religiile lumii, au un set restrâns de prevederi-rudiment civico-moral, exprimat pe întelesul omului obisnuit.

Astfel, budismul impune si el cele „Cinci Precepte” (exista insa si variante mai ample, cuprinzand „8 Precepte” si „10 Precepte”), care prevad exact acelasi generic cod minimal de comportament în colectivitate, asa cum si crestinismul îsi va intemeia mai târziu viziunea de morala civica, pe Decalogul preluat din iudaism (care la rândul lui, acesta l-a preluat de la vechea religie a Egiptului in perioada dinaintea „Exodului”. Astfel, papirusul lui Ani, reda in capitolul 125 o serie de conditii pe care cel mort trebuie sa le îndeplineasca pentru a putea accede la „Lumea Cealalta”, conditii cu valoare morala total echivalenta celor aparute ulterior in Cele Zece Porunci „date” de zeitatea micului trib evreiesc. Mai exact spus, prevederile morale din religia Egiptului, sunt identice doar cu 6 dintre „poruncile” Decalogului, care au realmente valente morale, celelalte porunci ale lui Iehova neţinând de morala, ci mai degraba de „bucataria înţelegerii” intre „poporul ales” si noul sau patron).

(1) – „Dictionar al religiilor”, Mircea Eliade si Ioan P. Culianu, pag. 99, la capitolul 10 numit „Crestinism”: <<Desi crestinismul este considerat o religie a pacii, Isus întretinea probabil relatii oculte cu zelotii, combatanti evrei fundamentalisti, al caror obiectiv era sa puna capat ocupatiei romane în Palestina.”

(2) – Idem, pagina 65, capitol „Budismul”: <<Acest sistem prezinta elemente comune cu theoi andres ai grecilor si cu biografiile mitice mai târzii ale altor întemeietori de religii, ca Isus, Mani, etc.>>

(3) – Idem, pag. 66: <<Cronologiile îi plaseaza nasterea între 624 si 448 î. H. […] Mama lui primise toate prevestirile care anuntau nasterea unui copil miraculos. Potrivit unor versiuni docetiste privind nasterea lui Buddha, conceperea sa a fost imaculata si nasterea virginala.>>

Rică, Montreal, 05/02/27